Impresii din Cluj

Am mers în Cluj în acest sfîrșit de noiembrie în interes profesional, dar am avut ocazia să văd și orasul. Prima impresie din taxi și pînă la hotel: foarte multe clădiri vechi, destul de impunătoare, biserici si catedrale absolut superbe.
De departe cea mai impresionantă – Biserica Romano - Catolică Sfîntul Mihail în stil gotic, din Piața Unirii (unde e statuia lui Matei Corvin), care ar putea trece mai degraba drept catedrală.
În timp ce traversam o stradă din dreptul acestei biserici, o batrînică interesantă mă prinde de braț si, ca și cum ne-am cunoaște dintotdeauna, începe să-mi arate Clujul. Am vizitat împreună biserica de care vă vorbeam, Catedrala ortodoxă, apoi Biserica Franciscană, undeva pe o străduță mai in spate, numită strada Sfîntul Spirit în Evul Mediu. Tot pe acea stradă se gasește și casa unde s-a născut Matei Corvin.
Companioana mea repeta mereu pe unde ne aflăm și unde mai avem de mers, ori că ea este “fosta profesoară de istorie de la Liceul Economic din Cluj”. Mă simțeam cumva ca în Harold și Maude. Ținta călătoriei ei era o biserică ortodoxă, situată pe strada Bisericii Ortodoxe, mai sus de Universitate, după un micuț restaurant chinezesc. M-a intrebat dacă nu merg și eu într-acolo. Cred ca deja mergeam acolo, pentru că batrînica nu-mi slăbea brațul decît pentru a se prinde și mai bine de el.
Așa am ajuns să văd prima biserică ortodoxă din Cluj (1796), avînd hramul Sfînta Treime, numită și “biserica din deal”, un loc primitor, unde existau chiliile unei foste mănăstiri de maici și pe care dintr-o întîmplare nu l-am ratat.
Mai bine zis datorită “fostei profesoare de istorie de la Liceul economic din Cluj”, care cîndva locuise în cel mai frumos cartier din Cluj, dar apoi se mutase în altul, la insistențele fiicei, pentru a fi mai aproape de copii. O poartă din vechime, umbra unei bolți și auzeam din nou povestea doamnei acesteia. Parcă era scrisă acolo în istoria acelei zile, parcă nici nu fusese o persoană reală.
Cînd mergeți în Cluj poate intrați la un ceai în Piața Unirii nr. 9. Și dacă se întîmplă să stați la măsuța din geam,iar cînd uitîndu-vă afară, în caz că vedeți traversînd o femeie în vîrstă, al cărei chip nu mi-l mai amintesc acum, dar cu siguranță o veți recunoaște, să o salutați din partea mea pe “fosta profesoară de istorie de la Liceul Economic din Cluj”.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/11/impresii-din-cluj.html

Gunoierul II. File de istorie privata

Am căutat în balcon în dulapul în care îmi țin amintirile, trecutul, regretele și hainele pe care le port foarte rar. Am căutat un caiețel din 2002, în care am scris despre un personaj din 1999. Și pentru că acest personaj nu mai are nume, îi cer voie lui Mimi Brănescu să-mi împrumute personajul ”gunoierul”, pe care el l-a creat. Dat fiind că și ”gunoierul” și personajul meu aveau cam aceleași idei: ”Ca să cunoști un om trebuie să vezi ceea ce el aruncă, să-i vezi gunoiul. Eu am fost un copil cuminte, duceam întotdeauna gunoiul în casa părinților mei”. Ulterior am scris un text mic, pe care l-am căutat în seara asta. Cînd am văzut titlul piesei, am știut că voi merge să o văd. De fapt, ordinea cronologică este: vorbele lui, textul meu, piesa de teatru, acum.
Să te uiți în gunoiul oamenilor pentru a vedea cine sunt, dacă aruncă lăzi de fructe putrezite sau cutii de nectar, haine de care s-au plictisit, sticle de parfum scump, mobile vetuste, covoare ușor prăfuite, nu mi s-a părut atunci, recunosc, a fi o idee chiar fenomenală. Dar dacă am completa zicînd că mai cîștigat e un om sărac, containerul lui fiind mult mai gol de atîtea rămășițe? Sau că ce putem arunca sunt amintirile, regretele, iubirile. Mda, niște idei destul de commune, poate.
Am cugetat la asta în acel text din 2002, intitulat Despre suflet. Precum tratatul lui Aristotel, amuzant, da. Lucruri banale în textul meu, absolut fără importanță, idei ca a-ți arunca la coș amintirile, de ce nu și regretele aș completa acum. Sau că în 1999 îl întrebasem: ”Ce e sufletul?” și el mi-a răspuns: ”Ceea ce am eu”. Este cea mai frumoasă definiție data vreodată sufletului și niciun filosof nu m-ar putea convinge de contrariu. Iar logicienii îi rog să se abțină din încercarea de a-mi demonstra incorectitudinea acestei definiții. Pentru că din punctul de vedere al celeilelte logici, a sentimentului, ea este profund valabilă. Sau măcar era în 2002. Logica sentimentului nu e atemporală precum logica lui Aristotel.
Da, recunosc, e definiția cea mai egoistă (egotică mă corectează cineva, sic!), și cea mai originală totodată dată sufletului. ”Mă uit la om uite-așa, spunea el, personajul, ”gunoierul II”, și știu totul despre el, îi citesc în suflet”. Ceea ce nu știa e că eternitatea este, prin iubire, în inima unei femei. Încă mai cred că a vedea gunoiul unui om, ceea ce el aruncă, îți arată ce fel de om e. Iar a rămîne în istorie nu va putea echivala pentru nimeni o eternitate.
Mi-au trebuit cinci ani, poate chiar opt (depinde de unde începem din 1999, din 2002) ca să înțeleg acestea: Esti sigur că ai vrut să arunci gunoiul acesta? Esti sigur că nu vei mai dori vreodată înapoi ceva din ceea ce ai aruncat? Abia în cronica la piesă deci după încă trei-unsprezece ani (sper că am calculat corect, dacă nu chiar contează toate aceste cifre?:D)le-am formulat.
Iar astăzi am scris cele de mai sus. Pentru că am văzut Gunoierul lui Mimi Brănescu pus în scenă. Și mi-am amintit.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/11/gunoierul-ii-file-de-istorie-privata.html


* in poza actorul James Dean

Viermi

(Gunoierul I)


Miercuri, 24 noiembrie, s-a jucat în Clubul Presei piesa Gunoierul scrisă de Mimi Brănescu. Din distribuție fac parte actorii: Adrian Buliga, Cătălin Cucu, Raluca Pintilie, Ionuț Gînju. Regia: Cătălin Cucu.


Piesa Gunoierul din Clubul Presei mi-a atras atenția prin idei. Gunoiul este oglinda sufletului omului. Sigur că trebuie să fii puțin nebun ca să afirmi așa ceva. Cum era chiar ”gunoierul” nostru. Pînă la urmă, însă, nu poate fi adevărat că ceea ce aruncăm reflectă viața noastră și că putem fi recunoscuți nu atît după ceea ce păstrăm, cît, mai ales, după ceea ce dăm la o parte? Poate că latrinele întunecate ale sufletului se lasă descifrate în același mod. Spune-mi ce arunci ca să-ți spun cine esti. Spune-mi ce uiți ca să îți spun ce ești. Dar din păcate oamenii cară, dar nici măcar ei nu mai știu ce cară.
Într-un decor minimalist (containere, plase, o ușă suspendată într-o rînă pe perete, fragmente de vestimentație atîrnate ici colo, o pereche de pantofi, două cauciucuri, o chiuvetă stricată, un taburet și un fel de mini tribună la nivelul bazinului) se desfășoară un scenariu bazat pe răsturnări de situații.
Protagoniștii sunt un individ obsedat de gunoaie, care-și petrece nopțile răscolind în mizeria altora, pentru a evita confruntarea cu mizeria propriei vieți, un locatar, care ducînd gunoiul cade în plasa acestuia, lasîndu-se furat de o poveste despre niște prezervative găsite în gunoiul propriu ce ar indica infidelitatea soției sale și de un plan diabolic de a-și pedepsi soția, omorînd-o degețel cu degețel și apoi mîncînd-o (aici comicul atinge ușor ridicolul). La cele două personaje se adaugă intervenția soției ”gunoierului”, care falsifică scenariul acestuia și profită de situație pentru a-l jefui pe locatar și a-și cîștiga un moment de recreere de cabaret cu un alt locatar amator de plăcere pe bani.
Pentru că nu mai putea să trăiască scormonind în mizeria propriei vieți, protagonistul își îndreaptă atenția asupra gunoiului altora. Face din asta o pasiune, un scop în sine. Identifică un pattern: în orice gunoi regăsim niște chiștoace străine de țigări mentolate ori patru prezervative folosite. Le inventariază, le clasifică, le arată oricui, pentru că deja pentru el oricui i se aplică pattern-ul. Scenariul său devine universal valabil. Ceea ce el neglijează e că nici nu știi cînd ceea ce ai aruncat se va întoarce să te bîntuie. Esti sigur că ai aruncat tot? Iar dacă e sigur - nu vei mai căuta vreodată ceea ce cîndva ai aruncat? Pentru că a face aceasta ar însemna să redeschizi ”cutia Pandorei”. Așa face gunoierul cînd deschide diplomatul și scoate de acolo ”cuțitul mare”. Legătura cu trecutul, cu soția lui mai mult decît infidelă e restabilită. Mizeria propriei lui vieți e readusă la suprafață.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/11/viermi.html

E Shakespeare, nu e Shakespeare. Jocul de-a v-ați ascunselea

Motto:

Intrăm în sala de spectacol. Îl cautăm pe Shakespeare. Shakespeare se ascunde de noi. E ca un joc de-a v-ați ascunselea. E Shakespeare, nu e Shakespeare.




Vineri, 12 noiembrie 2010, la Teatrul Național din Iași, Falstaff Show, în premieră. O adaptare scenică după trei texte ale lui William Shakespeare: Henric al IV-lea, Henric al V-lea, și Nevestele vesele din Windsor. Regia Ion Sapdaru. Din distribuție fac parte actorii: Daniel Busuioc (Sir John Falstaff), Radu Ghilaș (Prințul Henric), Horia Veriveș (Poins), Diana Chirilă (Hangița), Catinca Tudose (Doamna Ford), Irina Răduțu Codreanu (Doamna Page), Constantin Pușcașu (Bardolph), Octavian Jighirgiu (Pistol), Gelu Zaharia (Domnul Ford, Un negustor), Silvia Popa (Miss Quickly), Constantin Avădanei (Armașul, Al doilea negustor), Emil Coșeru (Judecătorul, Al treilea negustor), Toma Moraru (Pajul Robin), Constantin Fotea, Cătălin Negoiță, Petru Budeanu (John, Robert, Tobias, slugi).

Îmi imaginez spectacolul acesta asemeni unui joc de șah. Nu întîmplător, poate, mesele și taburetele din hanul Jartiera sunt pătrate, cel mult dreptunghiulare. Iar piesele de șah nu sunt decît personajele.
Nu avem tabla completă, ci doar cîteva jocuri. Ca și cum am lua secvențe de joc din partide de șah. Pe tabla de șah vom avea piesele rămase în joc în acel moment. Un joc cu regi (alb – Henric al IV-lea, jucat ba de Falstaff, ba de Hal în cadrul comediei, negru – Henric al V-lea), pioni, turn, cal (slugile, Poins, Pistol, hangița, negustorii), un alt joc cu regi (Domnul Ford, judecătorul), regine (doamnele Ford, Page), cal, pion, turn (restul). Un joc cu nebun, tură, pion (Falstaff, Miss Quickly) ș.a.m.d. Toate secvențele din piesă ar putea fi imaginate astfel.
Să ne imaginăm deci un joc în care nebunul vrea să dea șah-mat regelui, dar în cele din urmă nebunul sfîrșește mîncat de rege (Falstaff, Hal devenit Henric al V-lea). Să ne imaginăm alt joc în care un nebun și două ture negre, un pion (Falstaff, Bardolph, Pistol, Page) vor să ia cu asalt albele și să dea șah, dar numai prin cal sau tură, fără pioni, onoarea regelui albelor este salvată (Hal, Poins). Ca să fim mai expliciți: din jefuitori de negustori cinstiți, Falstaff și ai săi ajung jefuiți, iar banii sunt returnați spre îndreptare. Să ne imaginăm o scenă în care nebunul se face că dă șah regelui advers, mîncînd un cal de apărare pentru a intra în grațiile acestuia (Falstaff în războiul civil cară în spate un duce mort, pretinzînd că el l-a răpus, pentru a-și dovedi curajul în luptă). Mai greu. Să ne imaginăm un alt joc în care două ture intrigate joacă o festă nebunului care a vrut să le ia cu asalt pe amîndouă deopotrivă, încercînd să le cucerească prin două scrisori de dragoste identice (Falstaff, Doamnele Ford, Page), pe table de șah mai sunt în joc și cal (Domnul Ford) și pioni etc.
Ceea ce e foarte interesant: rolurile pot fi schimbate. Tura poate deveni pion, calul – tură etc. Dar nebunul rămîne același: Falstaff. Nebunul albelor sau al negrelor?
Real isn’t how you were made. It’s the thing that happens to you. Sir John Falstaff, deși întruchipează o multitudine de vicii umane, nu este un personaj negativ. Falstaff se modulează după interlocutor. Falstaff înjură de drag și scuipă cu nesaț. Lui Falstaff ii plac banii și ”vinul dulce” și poalele hangiței. Dar nu numai. Nu tocmai tînăr și deloc frumos, cam burduhos și lasciv, mereu pus pe șotii. Șarlatan, mincinos, deloc onorabil, laș. Adus în contemporaneitate, Falstaff nu-I decît un bărbat obișnuit. Faptele sale oglindesc un caracter meschin dacă e să-l judecăm după morala clasică. Dar dacă avem în vedere nu doar o etică dispozițională, ci una situațională, Falstaff ar putea fi un om bun, care face fapte reprobabile din cauza situațiilor de viață în care se regăsește. ”Vina” nu este a lui Falstaff, ci a ceea ce I se întîmplă lui Falstaff.
Dar Falstaff-ul shakesperian este un personaj complex: el construiește și se reconstruiește pe sine. Falstaff joacă și se joacă în permanență. Iar moartea nebunului este, în final, o moarte de rege. Învins, dat uitării (Hal de altădată, acum Henric al V-lea îl reneagă), Falstaff moare de inimă rea. Șah. Dar Falstaff supraviețuiește morții lui Falstaff. Așa cum și-a jucat viața, acum își joacă propria moarte. Scos de pe tabla de șah, Falstaff privește cum nebunul este mîncat. Șah mat. Și abia acum îl găsim pe Shakespeare. Falstaff show ar trebui văzut de două ori.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/11/e-shakespeare-nu-e-shakespeare-jocul-de.html

Ultimul rol al lui Macbeth sau De la valsul contesei desculte la tango-ul lui Macbeth

Motto: Piesa începe cu un vals si se termină cu un tango. Sunt două roluri total opuse, jucate de personajul feminin: primul diafan, ingenuu, plastic, al doilea cutremurător, decrepit, cupid.



Teatrul Evreiesc de Stat din București a venit luni, 1 noiembrie 2010, pe scena Casei de Cultură a Studenților din Iași cu piesa Tangou final (Lost Tango), scrisă de argentinianul Mario Diament, regizată de Moshe Yassur , în care joacă Maia Morgestern (Valeria Duran) și fiul ei, Tudor Aaron Istodor (Diego Goldstein). Prima dată această piesă s-a jucat în 1994, la Teatro San Martin din Buenos Aires, fiind atunci intitulată simplu Interview (Interviul). Deoarece subiectul piesei se referă la un ultim interviu pe care o celebră artistă acceptă să-l acorde unui tînăr reporter. În 2004, pentru prima dată pusă în scenă în România, spectacolul a reprezentat un real succes. Același lucru s-a petrecut și cu reprezentația de la Iași, care a ridicat sala în picioare și a stîrnit foarte multe aplauze.
Orice act de comunicare implică un emițător, un receptor, canalul de transmitere a mesajului, mesajul propriu-zis, un cod simbolic și forme de bruiaj (zgomote). Din păcate, mesajul piesei Tangou final, jucată admirabil de cei doi actori la Iași a fost bruiată în permanență de zgomot (sunetul unei discoteci sau al unui film, destul de tare rulat, deranjant pentru spectatori, fumul de țigară și șușotelile în continuu ale unuia dintre domnii din spate, de la regie. Spun acestea la început nu pentru că e lucrul cel mai important, ci, dimpotrivă, deoarece acestea fiind zise, pot trece la cele ce m-au interesat cu adevărat (emițător, mesaj, cod). Acțiunea piesei este esențială pentru acest scenariu.
Personajele: O actriță retrasă, de 20 de ani ascunzîndu-se de ochii marelui public, din cauza ”vulturilor ”, ziariști de succes, fără scrupule. Un tînăr reporter, care îndrăznește în marea-i timiditate să spere la un interviu din partea ”divei”.
Întreaga piesă e un ”duet” formidabil între ”omul de hîrtie”, al cărui stil de a vorbi și acționa seamănă pînă la identificare cu reportofonul pe care îl manevrează, și suita de roluri etalată de actrița ce nu poate sa nu joace efectiv și în continuu. Nici unul dintre cei doi nu este autentic. El, oricît ar criza și oricît ar părea uneori să se intrige, e o creatură desenată ca să zic așa din linii plane și fără relief, fără culoare, însă cu un background solid și cenușiu. Ea, deși nu tocmai pe scenă în fața micuțului reporter, nu se poate opri din joc. Tînărul reporter pare uneori să triumfe asupra ”divei”, intrînd și el în joc, dar fără a avea privilegiul loviturii de grație.
O scrisoare adreasată artistei, cîndva o celebră actriță de cinema, îl aduce pe tînărul reporter la început de drum în fața acesteia. Deschiderea piesei este formidabilă: ”Dacă aceasta (arătînd spre portretul propriu) este femeia pe care o cauți, mă tem că ai ajuns prea târziu”. Femeia pe care tu o vezi în imagine nu mai există.
Trecînd printr-o suită de roluri distincte (lucru care se întîmplă pe tot parcursul piesei cu personajul feminin), aceasta îl scrutează pentru a vedea cu cine are de-a face. Îi reproșează ceea ce chiar ea este sau îl simte că ar fi el însuși astfel atunci cînd îi spune ca e impenetrabil, corectînd un personaj înșelător, că se poartă de parcă ar interpreta un rol ? Sau mai degrabă tont, o listă întreagă de calamități, timid la culme în fața unei femei care e sigură de sine, agresivă, inteligentă (oare ar fi preferat nesigură, pasivă, tîmpită)?
Diego este genul de visător care plînge la filme, se entuziasmează de scenele tandre, intrînd în pielea personajelor, se îndrăgostește de actrița care joacă acolo, nedeosebind-o de personaj. O specie de găgăuță care crede tot ce vede în filme. Valeria este o femeie care a văzut destule la viața ei, care a făcut compromisuri enorme pentru a ajunge și a se menține în top atît cît a fost să fie, o femeie destul de realistă la prima vedere. Suntem confruntați cu două perspective: idealismul incurabil și naiv, melodramatic de partea lui și cinismul lucid, realist de partea ei. Cele două perspective se întîlnesc atunci cînd celor două caractere ale piesei li se descoperă puncte vulnerabile complementare. El vede într-adevăr doar ceea ce vrea să vadă (”mă întreb dacă sunteți cu adevărat persoana care ați dori să cred eu că sunteți”). Ea nu este chiar atît de realistă: ”m-am trezit în toiul nopții cu gîndul că am omorît pe cineva”. Ceea ce unește caracterul masculin de cel feminin în această piesă sunt punctele lor vulnerabile (realitatea e dușmanul nostru cel mai cumplit). Punctul lui vulnerabil: Contesa desculță (film și rol interpretat de actriță în tinerețe cînd s-a îndrăgostit de ea, de fapt de personajul siropos), în rest tipul e cu picioarele pe pămînt. Punctul ei vulnerabil: nevoia de a juca un ultim rol grandios, obsesia crimei săvîrșite (o premoniție cum se va vedea ulterior), o faptă copleșitoare, demnă de o Macbeth.
”Subiectul, scria Aristotel în Poetica, este începutul și sufletul tragediei. Pe urmă vin caracterele”. Scenariul din Tangou final respectă cu mărinimie aceasta. Deși foarte bine conturate, cele două personaje nu ar putea da grație piesei fără acțiunea propriu-zisă, care are întîietate în ordinea valorii.
Din dorința de a obține interviul mult rîvnit, Diego intră în jocul artistei, prefăcîndu-se că ar căuta prin apartamentul de hotel unde se aflau și unde locuia ea, corpul presupusului asasinat. Febrilă, ea îl asaltează cu îndemnurile de a cerceta cît mai bine în baie, în dormitor, peste tot. El pleacă și verifică după care se întoarce. Acțiunea piesei debutează cu propoziția: ”E un cadavru în dormitor”, rostită de el la întoarcere. De aici începînd se întîmplă de fapt totul. Cei doi mijlocesc un fel de pact între ei, negociind pe rînd. El ar vrea să îi ia interviul și, astfel, ajunsă din nou pe prima pagină a ziarelor se presupune că nimeni nu ar mai îndrăzni să o urmărească de crimă. Ea ar vrea să o ajute să scape de ”hoit”, iar în schimb îi va acorda interviul. Se bate palma pentru oferta ei. Tînărul reporter propune soluții ingenioase pentru a scăpa de cadavru, se vede de aici omul care a văzut suficiente filme (”tăiat bucăți cu fierăstrăul electric”, ”degetele arse în acid”, ”carnea în frigider”). După care crizează, neputînd tolera atît de multă tensiune. Ulterior vor avea ideea de a așeza cadavrul într-un cufăr de proporții, în care își transporta ea pe vremuri rochiile de scenă, de seară etc.
În cele din urmă, reporterul reușește să-i ia interviul, înregistrînd-o chiar și cu reportofonul, lucru pe care ea îl admitea foarte greu de cînd fusese păcălită de un alt tînăr reporter să povestească despre copilul cîndva abandonat, sacrificat în numele carierei. Planurile trecut, prezent, posibil se întretaie. Nu mai suntem siguri dacă nu cumva tînărul reporter descris nu e chiar Diego. Acesta vrea să plece. Dar nu e lăsat. Se lasă sedus într-un ultim tango cu actrița, care îi este fatal.
Odată deschis cufărul, pentru a-i arăta tînărului cum arată moartea, se poate vedea cum cadavrul nu mai e acolo. Deoarece în cufăr era închisă chiar moartea lui. Cufărul e un simbol și momentul în care Maia intră în el și Valeria dialoghează cu tînărul reporter de acolo e unul dintre cele mai reușite ale piesei, la care aș mai adăuga poate discursul despre pierderea copilului. Rolul din rol al artistei (Maia joacă pe Valeria care joacă) e atît de reușit încît am banui-o de sinceritate atunci cînd spune că a plîns pentru că a fost forțată să-și abandoneze copilul, numai că mîna ei dreaptă acoperă în întregime ochiul ei drept, ceea ce o trădează că minte.
Diego recunoaște că nu era niciun cadavru în dormitor, că intrase în jocul artistei pentru a o ajuta să scape de presupusul cadavru pentru a obține ca recompensă interviul. De fapt, el a încercat să o readucă prin tot acest scenariu cu picioarele pe pămînt. Dar nu reușește. Aflînd că fusese păcălită, Valeria are un semnal asupra faptului că ultimul rol nu fusese încă jucat. Nu se simțea împlinită încă și, de aceea, dansează un ultim tango împreună cu Diego, după care, în dormitor, îl împușcă, așa cum prescrisese în propriul ei scenariu, pe care îl vizualizase deja ca săvîrșit. Ea îi spusese chiar de la început că ”dragostea e un joc atît de crud”.
Identificîndu-se cu Macbeth, Valeria din simbol al iubirii (Contesa desculță) se preschimbă în simbol al morții, domnița fragedă și pură e cruda doamnă a ultimului drum. Eros și thanatos.



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/11/dana-tabrea-ultimul-rol-al-lui-macbeth.html

Humanus est: Femeia intre inger si demon

Toamna aceasta pictorita ieseanca Cella Negoiescu a expus cea mai recenta galerie a sa de pictura in ulei, intitulata Humanus, la Ateneul Tatarasi.  Vizitatorului neavizat frumusetea feminina poate ca nu-i va iesi in intimpinare prea usor. Si asta pentru ca nu e inca pregatit pentru autenticitatea, forta si expresivitatea tablourilor de fată.

Ceea ce am remarcat imediat e ca Cella Negoiescu picteaza ca si cum ar sculpta, ulterior am aflat ca artista  insasi ar fi marturisit ca si-ar fi dorit sa sculpteze. Relief, contur, forța, incordare sunt termeni pe care ii asociez lucrarilor acestei creatoare. Tot din marturisirile artistei am aflat ca i-au placut mult academistii (dintre ai nostri Aman si Stahi, Grigorescu s-ar indrepta mai degraba catre impresionism). Stahi ar fi unul dintre preferati, dar, in mod paradoxal, si Dali.

Pentru ca in aceasta expozitie este vizata femeia, mi-am propus doar citeva cuvinte despre ingerul si demonul din noi, femeile, cu referire la stilul artistei Cella Negoiescu. As putea clasa picturile expuse in cadrul expozitiei Humanus pe trei paliere: femeia angelica, femeia-demon și femeia pur si simplu – intre inger si demon. Intre al doilea si al treilea nu se poate face o distinctie foarte clara, astfel incit sa separam in mod riguros tablourile. Dar putem urmari modificarile ce survin de la Angelica, La malul marii, unde femeia este reprezentata in pasteluri, apoi Pe plaja, Relaxare, Tinerete, pentru a continua cu Tristete, Tors de femeie I,  Insorire, cind predominant este jocul de lumini si umbre din reprezentarea corpului femeii si, în cele din urmă, cu Meditatie, Dupa baie, Framantari, Nud cu spatele, Tors de femeie II, cind linia se adinceste, clavicula ori sira spinarii par sa strapunga usor carnea, semn al fragilitatii, al unor trairi interioare diferite de serenitatea de la început.

Femeia este surprinsa în spectacol (balerină, cîntăreață), in solitudine, adincita in sine, in lupta cu propriul eu interior. Ingerul si demonul din noi sunt realitati pe care nu le putem vedea, dar efectele pot fi constatate ca stari, iar Cella Negoiescu isi dovedeste maestria in a surprinde starile sufletului uman, ale sufletului femeii. Tristete, melancolie, disperare muta, dar crincena, acalmie, indiferenta, extaz, vulnerabilitate, frivolitate sunt doar nume. Pentru a le intelege intr-adevar sa mai privim o data la tablourile din expozitia Humanus semnată Cella Negoiescu.

 

http://dyntabu.blogspot.ro/2010/11/humanus-est-femeia-intre-inger-si-demon.html