În continuarea premierei care a deschis stagiunea acestei toamne, Mizantropul, această a doua premieră a Naționalului ieșean își propune tot o explorare a ideii de conversație, printr-un ”teatru al dialogului”. De această dată, conversația este pusă în evidență prin chiar dialogurile personajelor și monologurile protagonistei. Conversația devine principiul creator al unei lumi iluzorii, fantasmagorice, care dobîndește contur prin cuvintele rostite. Eroina urzește o lume de vis prin cuvînt, iar condiția ca lumea astfel creată să subziste este ca cineva să o asculte atunci cînd povestește, ameliorîndu-i singurătatea apăsătoare a nopților de insomnie.
Prin apariția la ușa ei a unui tînăr frumos, care acceptă jocul de a-i umple golul nopților de nesuportat, poveștii Eddei, avînd cui să fie spusă, pare a-i fi garantată durabilitatea. Însă revelarea unor adevăruri despre viața ei din tinerețe par să destrame lumea de vis, pe care și-o țesuse din vorbe și în care evadase: Elio este, de fapt, fiul ei, pe care l-a părăsit în urmă cu 30 de ani, iar tatăl său nu fusese nici general și nici maharajah. Dorind să scape de condiția sa modestă, Edda fuge de perspectiva unei căsătorii, care i-ar fi conferit o viață submediocră și face tot posibilul să atingă o anumită bunăstare, care, însă, nu-i fu de ajuns. Drept urmare, necesitatea de a se pierde de trecut și de realitate în povești, iluzii și cuvinte.
O nouă întorsătură de situație restabilește lumea iluzorie pe care Edda o construise, deși aceasta moare, mai exact este asasinată de servitoarea ei. Foca duce mai departe poveștile Eddei, redevenind, la rîndul ei, prin rostirea acestora, femeia frumoasă, admirată și curtată de cei mai importanți bărbați ai altor vremuri, în același mod în care Edda devenise cîndva acea femeie, prin poveștile inventate despre o lume de vis, cu prinți, baluri și nestemate.
Mihaela Arsenescu Werner reușește un rol în forță, impunîndu-se scenic prin fermitatea de replică. Georgeta Burdujan își asumă foarte bine rolul personajului Foca: din umbră, prin puterea cuvîntului, aceasta preia identitatea stăpînei. Acest rol ilustrează, totodată, surprizele pe care ni le rezervă caracterul uman. Cît îl privește pe Ionuț Cornilă, acesta intră atît de bine în rol, încît emoțiile trăite sînt vădite: îl trec toate sudorile în fața impulsivității mamei lui, stînjenit, dar și perplex ori chiar furibund la un moment dat. Dincolo de dinamismul cu care joacă, Mihaela Arsenescu Werner reușește și ea să transmită emoții intense spectatorului.
Reprezentația în sine este una de atmosferă, intenționînd, în ciuda situațiilor problematice puse în scenă, să-i dea spectatorului un anume confort emoțional, la aceasta contribuind în special tonurile de piersică și crem folosite în decor și vestimentația protagonistei.
Descris ca o ”tragi-comedie”, genul de partitură scenică cel mai frecventat astăzi, spectacolul surprinde în unele momente prin comicul de situație (situația jenantă în care se găsește Elio, paradoxul – i se oferă papuci de casă și șosete noi, în cazul în care șosetele lui impecabile ar fi rupte, dar tocmai șosetele primite de-abia sînt astfel, elemente-surpriză, apariția neașteptată a tînărului, dezvăluirea identității reale a tatălui muribund al lui Edda, un bătrîn surd, luat de pe stradă, pentru a-i ține companie). Elementele de comedie, departe de a fi savuroase, sînt inserate pentru a releva ceva în plus cu privire la caracterele construite în piesă.
Tema poate fi regăsită abia la final: oamenii nu sînt ce par a fi, iar un mereu reînnoit Iuda, de cele mai multe ori un personaj șters, pe care l-ai crezut apropiat și, mai ales, inofensiv urmărește asiduu să te surprindă într-un moment de maximă vulnerabilitate, pentru a-ți aplica o lovitură fatală.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2011/10/conversatie-si-iluzie.html
