La Multi Ani 2012!

La Multi Ani! Happy New Year!

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/la-multi-ani-2012.html

De la moartea autorului la condamnarea spectatorului

În cafeneaua Maideyi din Iași se joacă o adaptare după Matei Vișniec. E vorba de Spectatorul condamnat la moarte, în regia lui Octavian Jighirgiu. Din distribuție fac parte actorii Daniel Busuioc (Judecătorul), Oana Miron (Avocatul acuzării), Dumitru Năstrușnicu (Avocatul apărării), Octavian Jighirgiu (Grefier). Alături de aceștia, mai joacă și angajații barului, Catalina Lazăr, Alexandra Maftei, Victor Zaharia, Laurențiu Maftei, Nicoleta Novac, Razvan Ursache, Simona Popa (martori). Nu în ultimul rînd, un spectator este ales prin tragere la sorți din public în chiar seara spectacolului (acuzatul), pentru a fi judecat.
Spectacolul se va mai juca pe 16 ianuarie la Iași și pe 26 ianuarie la Brașov, în Maideyi.
Regizorul, Octavian Jighirgiu, a scris o teză de doctorat, susținută în 2008, despre Matei Vișniec sau Problematica omului contemporan (Ipostaze scenice). Am putea prelua de aici, pentru a ne explica sensul condamnării spectatorului, ideea lui Vișniec privitor la scopul teatrului: neliniștirea, punerea pe gînduri a spectatorului. Nelăsîndu-l să doarmă și făcîndu-l să gîndească, spectatorul este condamnat la propriile anxietăți și frămîntări interioare.
Surpriza paradoxală o reprezintă acuzatul serii, care prin imperturbabilitate și calm îi enervează la propriu pe acuzatori. De această dată, s-a întîmplat să fie ”omul fără însușiri” și fără probleme, care pleacă acasă și mai senin decît venise la spectacol. Data viitoare, cine știe, poate va fi chiar rîndul tău și vei fi tras la sorți să devii următorul acuzat. Riști?
În primă instanță, este condamnată justiția (reprezentată la un moment dat prin zeița grecească Themis legată la ochi și șchiopătînd) și mijlocitorii înfăptuirii ei (judecător, procuror, avocat). Apoi, scenariul absurd și postmodern merge atît de departe, încît sînt condamnați la moarte atît autorul (un ins legat fedeleș fără chip), cît și teatrul (inserția unor momente de autodemistificare a iluziei scenice) și, mai ales, spectatorul.
Refuzînd textului un sens ultim, acceptînd că textul este deschis, iar nu limitat, modernitatea lui Brecht îl refuză de fapt pe Dumnezeu și ipostazele sale (rațiunea, știința, legea). Dacă orice text se compune din scriituri multiple (sensurile echivoce ale cuvintelor), unitatea acestora trebuie dată prin ceva. Fie prin originea textului, autor (presupusul sens ultim al scriiturii înspre care interpretarea ar tinde). Dar, mai bine, prin destinația textului, cititor, auditor sau spectator. Prețul nașterii cititorului, observa Roland Barthes, este moartea autorului.
Poate că prețul nașterii spectacolului îl reprezintă ”condamnarea spectatorului”. Pentru că, fără o reacție din partea spectatorului, nu putem avea spectacol. Iar ideea de spectacol, ca ceva ce se livrează gata constituit spectatorului, nu mai funcționează. Spectacolul apare doar cu aportul spectatorului și îl condamnă pe acesta la o participare impacientată.
Regizorul n-a uitat nicio clipă că spectacolul se adresează unor oameni care intră într-un bar al secolului XXI, pentru o cafea sau o limonadă sau un ceai și, mai ales, pentru o bună porție de rîs. De aceea, dincolo de absurdul situației, spectacolul poate fi privit și din acest punct de vedere. Ca fiind o sursă de umor veritabil.
La multiplele condamnări la care este supus omul contemporan, anxietăți și frustrări, se adaugă cea mai subtilă dintre toate: a rîde fără a înțelege în întregime de ce anume rîzi, mai grav, fără a avea deloc habar de ce rîzi. Sau, chiar, a rîde în loc să plîngi. A face haz de necaz fiind viciul celor aleși, puțini la număr, a rîde fără să conștientizezi propria situație precară nu-i decît virtutea marii majorități.


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/de-la-moartea-autorului-la-condamnarea.html

Merry Christmas!

http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/merry-christmas.html

Feromonii

În cafeneaua Maideyi din Iași se joacă spectacolul Feromonii, de Theo Herghelegiu, regia Vlad Volf, distribuția: Alexandru Dobinciuc, Bogdan Palie, Alexandra Acalfone, Anca Pascu, Cosmina Rusu. Cei care aleg Brașovul pentru petrecerea sărbătorilor de iarnă, pot regăsi acest spectacol în cafeneaua Maideyi din Brașov pe 8 ianuarie, urmînd să fie reluat ulterior și la Iași. Un spectacol care prinde la public, bazat pe intuiții regizorale valabile și pe un oximoron interesant. Cu toate că pare per ansamblu o reuniune ad-hoc de personaje care și-au învățat foarte bine rolurile.
Denumiți ”hormoni exteriori”, feromonii sînt substanțe chimice, receptate de sistemul nervos, responsabile de transmiterea mesajelor de împerechere către sexul opus. Teoria chimică asupra atracției pune sub semnul îndoielii dragostea romantică. În scenariul actualei reprezentații, feromonii sînt personificați. Viața unui feromon durează cît intervalul dintre două împerecheri. Scopul existenței lor îl reprezintă întîlnirea dintre ”feromonii - gazdă” și ”feromonii - oaspete”. Această întîlnire declanșează ”focul de artificii”, în beția căruia ”viața” unui feromon se stinge.
Metapovestea aceasta, o explicație deloc științifică asupra fenomenului amoros, anulează miturile celebre asupra dragostei: întîlnirea destinală a ursitului sau a sufletului pereche, cuplul fericit, căsătoria care durează toată viața. La o privire mai atentă, însă, nu se produce decît înlocuirea unor mituri cu un mit nou: mitul feromonilor. Individualizați, aceștia dobîndesc un sex, o vîrstă, o identitate, analog oamenilor. Poartă discuții în așteptarea marelui eveniment, citesc, manîncă și se combină atunci cînd întîlnirea dintre doi indivizi umani de sex opus ce se atrag reciproc are loc.
Mai mult, industria cosmetică propune astăzi parfumurile pe bază de feromoni cu reușită garantată. Științific, chestiunea nu stă în picioare foarte mult. Ceea ce nu împiedică prosperitatea unei afaceri noi, cea cu feromoni. În ce mai poate crede omul astăzi? Răspunsul, de-a dreptul hilar, e simplu: în feromoni. Pentru a reuși să atragi persoane de sex opus sau pentru a-ți împlini scopurile reproductive sau pentru a avea iluzia că ai evoluat pe scara speciilor sau pentru a te amăgi că există un scop al vieții ai nevoie, culmea, de feromoni, de feromoni naturali ori de cei care să păcălească natura, din parfumurile pe bază de feromoni.
Parcursul scenic și discusurilor celor cinci ”feromoni” din spectacol, în interpretarea unor tineri actori ieșeni, ajutați de cinci voluntari din public, care sînt aduși în față, pun sub semnul îndoielii faptul că scopul omului a fost realmente găsit. Feromonii își dau răspunsuri precise și-și pledează cauza în mod convingător. Cine ne anunțăm însă noi oamenii în tot acest discurs al feromonilor? Ce rol ne revine în dansul lor? Cine sîntem noi atunci cînd ei explodează și mor?
Piesa creează o imagine plastică și bogată de justificare a existenței feromonilor, dar nu încearcă în niciun fel să-l justifice și pe om. Inițial, înainte de începerea spectacolului, decorul apare format din cinci scaune pe care stau așezate păpuși Barbie. Să fie aceia oamenii? Spectatorii? Feromonii vin și-și ocupă locurile pe scaune, peste păpușile - oameni. O disproporție mai mult decît interesantă. Un oximoron reușit: feromonii apar în prim plan perfect vizibili (deși în realitate sînt componente chimice insesizabile în mod conștient), în timp ce oamenii sînt reduși la figurine inerte.
Un mod straniu de punere a omului între paranteze, discursul scenic vizîndu-i exclusiv pe feromoni. De altfel, montarea debutează cu un dans mecanic între două personaje de sex opus, presupușii miri ai unei nunți, lucru care ilustrează tocmai neantul interior al oamenilor. Confruntați cu fenomenul atracției, nimeni nu mai e nici prinț, nici cerșetor. Doar păpușa mecanică căreia îi dau viață feromonii.



Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/feromonii.html

Procesul

Pe 26 noiembrie 2011 la Teatrul Național din Iași, sala Studio, a avut loc premiera spectacolului Pana de automobil, scrisă de elvețianul Friedrich Dürrenmatt. Regia: Irina Popescu Boieru. Scenografia: Axenti Marfa. Distribuția: Constantin Avădanei (Zorn, fost procuror), Emil Coșeru (Kummer, fost avocat), Gelu Zaharia (gazda, fost judecător), Petru Ciubotaru (Pilet, fost călău), Nicolae Ionescu (Traps, ”inculpat”), Catinca Tudose (Simone, menajera).
Textul lui Dürrenmatt se pretează în foarte mare măsură la acel gen de exerciții prin care se cere celor ce le rezolvă să imagineze un final pentru o serie de evenimente relatate pînă într-un anume punct al desfășurării lor. De altfel, autorul însuși ar fi încheiat povestea în trei moduri posibile: nuvela se încheie cu sinuciderea lui Traps (1956), varianta radiofonică anterioară nuvelei (1955) își cruță protagonistul, iar adaptarea pentru televiziune a nuvelei preia acest final (1957). În scenariul pe care Dürrenmatt însuși l-a schițat, însă, Traps se sinucide, dar nu pentru că s-ar fi simțit vinovat, ci pentru că o achitare i-ar fi anulat destinul special, acela de autor al unei crime perfecte (1980). Poate n-ar fi fost lipsit de sens dacă s-ar fi încercat un asemenea exercițiu cu publicul. În schimb, regizoarea optează pentru o perspectivă narativă auctorială, omniscientă.
Climatul în care sînt plasate evenimentele este kafkian, absurd. Traps este prins în mrejele unui așa numit joc, al cărui înțeles de cele mai multe ori îi scapă. Rămas în pană de automobil și căutînd o rezolvare, este invitat la o cină, care se dovedește a fi un proces fatal. Sub pretextul jocului, pensionarii își fac treaba, ba mai mult. Ei inventează chiar și o crimă. Scotocind prin memoria personajului cum ai căuta într-o poșetă veche, remușcări, presupuneri, dubii sînt scoase la lumină. Verdictul ”judecătorului” din ”procesul” de la Naționalul ieșean e cumva ambiguu, deoarece reiese lipsa de premeditare a inculpatului în comiterea crimei, dar, în același timp, acesta este condamnat la moarte de ”tribunal”. Se caută cumva o îmbinare a două dintre soluțiile de mai sus: comiterea unei crime îi conferă protagonistului un destin, scoțîndu-l din banalitate. Iar procesul are de fapt loc în conștiința personajului, drept urmare acesta se sinucide la final.
Reprezentația de la Iași are ceva din eleganța clasică a pieselor pentru televiziune de altădată. La aceasta contribuie, poate, faptul că s-a dorit o reprezentație a seniorilor teatrului ieșean: Constantin Avădanei (la serbarea a 35 de ani de activitate anul acesta), Emil Coșeru (un rol hotărît), Petru Ciubotaru (un rol extraordinar de ludic), Gelu Zaharia (un bonom al scenei). Fără unele tehnici actuale, am fi uitat cu desăvîrșire în ce secol ne aflăm. Dintre aceste tehnici mai noi, prin folosirea unor flashuri de lanternă, chipurile autorilor procesului sînt luminate în întunericul beznă al scenei. Aceste interludii de semiobscuritate ireală pun sub semnul îndoielii festinul și întrunirea aparent amiabilă care consituie miezul evenimentelor.
De asemenea, scurtcircuitările ca un un blackout de memorie al personajului principal sugerează că procesul cît și celelalte întîmplări scenice nu sînt reale, acestea servind numai pentru plasticizarea dramei interioare prin care trece Traps. Nicolae Ionescu se adaptează cu abilitate rolului, trecînd de la relaxare, la perplexitate ori indignare, deopotrivă naiv și sceptic. Aș putea crede că exercițiul cu publicul s-a făcut, dar nu din partea anticipării unui final, ci dinspre identitatea personajului principal. Traps este redat deopotrivă vinovat și nevinovat, erou absurd al unei vieți triviale, ispitit să-și depășească condiția prin inventarea unei crime, părînd uneori că ascunde ceva, alteori că e doar victima unor născocitori de fărăderelegi.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/procesul.html

Daca n-ar fi...

S-ar putea ca pariul de a reuși să montezi un spectacol care a mai cunoscut enorm de multe alte versiuni să-l întreacă pe acela de a monta inedit un spectacol în premieră absolută. E chiar cazul prezentei reprezentații de la Teatrul Național din Iași, sala Uzina cu Teatru, unde ni se spun Povești [le] de familie ale Biljanei Srbljanovic. Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.
Regia: Vlad Cepoi. Distribuția: Pușa Darie (Milena), Daniel Busuioc (copilul), Ionuț Cornilă (Vojin), Loredana Cosovanu (Nadejda). Scenografia: Gelu Rîșca. Premiera spectacolului a avut loc pe 18 noiembrie 2011.
Am remarcat la prezenta montare în special configurarea celor două planuri, al imaginarului și al realului, al reveriei și al brutalității cotidiane. Aceste două planuri sînt identificabile, mai întîi, la nivelul decorului. Pe de o parte, casa pictată, cu elemente de interior foarte viu și colorat redate. Pe de altă parte, curtea în care copiii se joacă de-a mama si de-a tata și de-a violența în familie, scena propriu-zisă, cu lăzi de bere, cutii de carton, găleată, cancioc, șpaclu și coș de gunoi stradal. Pendularea între real - imaginar se poate observa și la nivel vestimentar. Din modul în care sînt costumate personajele am reținut pe de o parte capot, pijama, costum etc. Pe de altă parte, rochia de balerină.
Și nu în ultimul rînd, în acțiunea propriu-zisă există momente mai mult sau mai puțin credibile, foarte verosimile ori de-a dreptul ireale. Scene de familie care reiterează momente din viața reală a unor sîrbi în carne și oase, naționaliști pînă la a-și turna propria rudă, bărbați violenți și femei obediente, copii care evadează din căminul corupt și din societatea putredă, în căutarea unei alte vieți, pe de o parte. Un altfel de fetiță cu chibriturile, înnebunită de foame și de frig interior, devenită rățușca cea urîtă, în rochie de balerină, pătată de sînge (urmele altor violențe), încercînd să danseze din nou ca și cum ar încerca să-și ia zborul, decăzînd în animalitate domestică ori înfigînd lalele de plastic într-un copac scenic golaș (act absurd), pe de altă parte (printr-un asemenea rol se afirmă fără ezitare actrița Loredana Cosovanu).
Scopul pentru care au fost conturate în piesă cele două planuri a fost acela de a sugera prăpastia dintre două lumi. Mai întîi, lumea ideală, căminul familial cald și îmbietor, solidaritatea și dragostea dintr-o familie de tip tradițional. Mai apoi, lumea contemporană, realitatea crudă a căminului clasic destrămat, sedus și acaparat de imagini ale violenței. Asemenea urme ale violenței se inserează treptat la nivelul imaginarului colectiv, conducînd la și mai multe acte de violență în real. Imaginarul corupt este simbolizat prin rochia de balerină pătată de roșul sîngelui, lalele roșii înfipte în caldarîm ori copacul golaș împodobit în florile morții (lalelele cad și se înfig în bordura din fața spectatorilor după fiecare nou paricid jucat).
Trecerile între cele două planuri evocate nu sînt bruște, ci, dimpotrivă, graduale. Există cîteva elemente de decor reale ce dublează decorul pictat (tigaia agățată, mingea). Vestimentația nu e doar reală ori nereală, ci uneori doar neobișnuită (purtînd o rochie cu falduri, Ionuț Cornilă îl joacă pe băiețelul care o joacă pe fetița celor doi). Momentele scenice credibile alternează cu cele cîteva ușor fantastice. Imagini fanteziste combină grosolănia cu lirismul: flori de cîmp naturale sînt aruncate din găleată ori din cancioc. Sau din rochia de balerină picură un fel de petale roșii din hîrtie creponată.
Cred că în chiar modul în care spectacolul reușește să armonizeze planurile real și imaginar, atît în ceea ce privește decorul, costumele, dar și întîmplările scenice rezidă virtuțile acestuia. Un spectacol modern, occidental, vandabil.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/daca-n-ar-fi.html