"Oandezul zburator": Teatru pe apa

Orașul Groningen, Olanda găzduiește o manifestare aparte: ”teatru pe apă”. Cred că e cea mai ingenioasă formă de teatru dintre cele pe care le-am identificat pînă acum. Echipa este dirijată de un om de teatru educat la Amsterdam, Just Vink, fondatorul companiei ”Theater te water” (Theatre on the water). Această societate durează de 30 de ani și montează în fiecare an două piese scrise și regizate de Just Vink. Numai membrii trupei rămîn mereu tineri, regizorul promovînd tineri între 18 și 26 de ani, în cea mai mare parte voluntari. Șase luni pe an – din mai pînă-n septembrie - piesele se joacă, în funcție de anotimp, în cafenelele din Groningen sau în sala de teatru de pe vasul Wonder. Vara, trupa pleacă într-o croazieră-turneu pe rîul Aa, ancorînd pentru reprezentații ”pe apă” în provinciile Groningen, Drenthe și Friesland. Pe 16 mai pe cheiul Hoge der Aa compania de ”teatru pe apă” a lansat în premieră comedia ”Paleis van de wijs” (The Palace of the Wise). Distribuția: Gerben de Jong (regele), Ischa Wieselmann (servitorul regelui), Benno Veenstra (înțeleptul), Marielle de Jong (concubina preferată a regelui), Sarah Westerhof (prințesa) și Martijn Santes (discipolul înteleptului). După 5 zile, Wonder a ridicat ancora.
Piesa în două acte a început la 20.30 și a durat două ore. Spectatorii au fost întîmpinați cu jumătate de oră mai devreme de membrii trupei deja costumați și au fost asistați pentru a urca la bordul navei. Apoi invitați să servească o cafea sau un ceai înainte de spectacol la barul de pe vaporaș. Sala ornată părea un decupaj din China Town, întrucît acțiunea piesei se petrece în China antică, la palatul regelui Kang. În loc de cortină, coperta spectacolului – o parodioară lipsită de complicații, în costume alambicate și machiaj tare, a teatrului renascentist. Cu inserții de musical (pe bune! și cu libret original). În actul întîi, predomină dialogul, iar accentul cade pe replică. La baza replicilor regăsim influențe taoiste. Machiajul strident înlocuiește masca. În actul al doilea – primează ca importanță acțiunea. Jocul actorilor e dirijat din umbra teatrului impresionist, fără excese de expresivitate la nivel de gestică ori atitudine.
Scenariul destul de simplu, e construit în limitele miturilor omului contemporan, avînd funcția de a-l desprinde de imediat și cotidian. Regele angajează un înțelept pentru a-i educa fiica. Pretext pentru a introduce doctrina taoistă: ”E vreo diferență între da sau nu? Între bine sau rău?/ Să mă tem și eu de ceea ce alții se tem?/ Cît nonsens”. Regele este exasperat pentru că lumea sa e întoarsă pe dos de teoriile relativiste ale înțeleptului (actul întîi).
Colac peste pupăză, discipolul înțeleptului și fiica regelui se îndrăgostesc. Actul al doilea, cînd cei doi decid să facă dragoste pe ascuns în patul servitorului, devine un fel de ”comedie a erorilor”. Decorul mobil scoate la iveală ba dormitorul servitorului, ba pe cel al concubinei, ba pe cel al regelui. Patul este glisat ba la stînga, ba la dreapta scenei. Numai că nimeni nu este de găsit în patul său. Ci mereu în patul altcuiva. Acest moment concentrează ideea de bază a piesei, care răstoarnă zisa proverbului ”Cum îți așterni, așa dormi”. În fapt, se poate ca nimic să nu rămînă confom planurilor noastre. Peste noapte, stînga ajunge dreapta ori dreapta – stînga. Regele – păcălici și servitorul – rege.
Cu alte cuvinte, ”the fool becomes king”: ”Numai eu nu posed nimic - (...)/ Numai eu sînt tern, dincolo de contraste, și absurd, de neînțeles (...) I am nourished by the great mother”. Servitorul e bănuit de rege că ar avea o aventură cu concubina sa. Iar servitorul se visează cu aceasta. Pentru taoiști nu doar temerile, dar și visele reprezintă o piedică pentru calea înțeleaptă. Aș tinde să cred că regizorul introduce tema iluziei, confundînd taoismul cu budismul. Finalul readuce, însă, substratul taoist. Regele decide să trăiască în armonie cu natura, renunțînd la planuri, la temeri, la discriminări. Semnificînd întoarcerea la ceea ce este primar.
Pe cînd o croazieră teatrală și pe la noi, pe Dunăre?


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/05/oandezul-zburator-teatru-pe-apa.html

Călătoria inconsecventă a lui Ovidiu Ivan înspre un debut

În Clubul creatorilor se joacă spectacolul Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist, după Matei Vișniec, regia Ovidiu Ivan, distribuția Ovidiu Ivan, Loredana Cosovanu (premiera aprilie 2012). Prezentat în cea de-a patra ediție a Festivalului de teatru studențesc ce-a a avut loc în luna mai la Iași, spectacolul s-a regăsit foarte bine în acest festival. Numai că își datorează adecvarea nu doar unor calități (regizor debutant, distribuție tînără), ci și unor defecte (realism naiv). Despre Ovidiu Ivan știm că a colaborat cu Vlad Cepoi la Ferma animalelor în calitate de co-regizor. Cu toate acestea, nu pare să se fi molipsit de tehnicalismul și competența acestuia. Optează, ce-i drept, cu grijă pentru fondul muzical, lucru ce l-am observat și la Vlad Cepoi (căruia regizori mai tineri îi preiau ideile în materie de sonorizare în propriile lor montări de prin baruri). Dar cromatic alegerile regizorului la al cărui spectacol mă refer sînt de-a dreptul șocante: orange și vernil?

Spectacolul lui Ovidiu Ivan este candid. Într-una dintre cele nouă zile și nopți ale personajelor, spectatorul își poate nota rețeta tocinelului și beneficiază și de o demonstrație gastronomică pe viu (mult spus). E respectată, în fapt, litera textului lui Vișniec. Dar poate că ceea ce ne-a părut naiv și derizoriu nu-i decît in instrument: intimitatea se clădește nu prin gesturi grandioase, ci prin mici dovezi, cum ar fi străduința de a-i fi bine celuilalt ca și cum sau, mai mult decît, ar fi vorba de propriul nostru bine. Concret: a-i găti ceva, bunăoară un tocinel, pentru că are rădăcini în copilăria noastră, în același timp încercînd imposibilul de a nu face nici cel mai mic zgomot, pentru a nu-l trezi. Ovidiu Ivan reușește să surprindă aici nu doar actul de a dărui, ci pe cel de a te dărui.

De altfel, metafora devorării (personajul simte cum propria mama îl devoră atunci cînd aceasta manîncă din merele pomului sădit la nașterea sa) e folosită cu dublu sens: anticipare a morții, pe de o parte, recreare de sine prin iubire, pe de altă parte. Cele două chestiuni nu se contrazic: reperăm o trimitere la miturile cosmogonice ce povestesc cum părintele umanității a creat lumea și pe oameni din propriul trup. Cu acest prilej, este omis chiar finalul textului, cînd personajul e găsit mort în apartamentul său. Sper că nu întîmplător ori pentru a face economie la gaz, pentru că e una dintre opțiunile regizorale meritorii. Deoarece deschide spațiul de joc al interpretării: o dată inițierea finalizată, călătoria poate începe. Să zicem că Ovidiu Ivan a vrut să reiasă următoarele: personajul moare, iar un ”înger” cu chip de femeie îl ghidează în călătoria sa dinspre grosier (doi necunoscuți se trezesc în același pat după un vin bun și o noapte de amor pe care nu și-o amintesc), trecîndu-l prin cotidianul transfigurat de puterea gesturilor simple, dar autentice și conducîndu-l în cele din urmă înspre spiritual. Cu promisiunea că în viața lui viitoare (metempsihoză?) va deveni un urs panda (alegere aleatorie, în urma răspunsului la întrebarea ”Care e animalul preferat al copilăriei tale?”, întrebarea ar fi putut fi oricare din cele pe care yahoo ni le pune la dispoziție pentru verificare).

Interpretarea regizorală e mai ambiguă decît textul folosit, dar în același timp – mai săracă. Simplitatea ideii lui Vișniec și poezia inerentă textului - nu mai zic de absurd - rămîn laturi nevalorificate la nivelul acestei producții (cu excepția finalului). Două momente pe care le consider absolut relevante – primul, rostirea lui ”A” ca și cum...(a învăța să-l citești pe celălalt fără cuvinte) și al doilea, receptarea mișcărilor vecinilor (presupune comunicarea o viziune comună?) nu sînt suficient explorate actoricește. În primul caz, ar trebui regîndite ”A”-urile, pentru că nu exprimă cît ar trebui. În cel de-al doilea, poate că un răspuns la întrebare ar fi de bun augur (mai puțină concretețe, mai multă sugestie). Însă dacă s-a vrut realism de ce s-au omis datele concrete (prietenii care-l caută de exemplu)? Iar dacă tot s-a decontextualizat partitura poate că realismul (ex. tocinelul și nu mă refer la replica Loredanei Cosovanu, care s-a ”auzit” foarte bine: ”E bun tocinelul ăsta al tău” și a răspuns și la întrebarea de mai sus, dar nu cu voia regizorului) ar trebui rafinat.



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/05/calatoria-inconsecventa-lui-ovidiu-ivan.html

Brut in ContemporanIs

În săptămîna 7-11 mai 2012 are loc la Iași cea de-a patra ediție a Festivalului Studențesc de Teatru Contemporan: ContemporanIs. Din program fac parte piese realizate de UAGE Iași ori jucate în barurile ieșene. Dar și ale UNATC București sau FTT UBB Cluj, cît și al unor teatre invitate din țară, cum ar fi Teatrul ”Maria Filotti” din Brăila. În plus, se organizează conferințe de interes pentru studenții la teatru și concerte. Dintre reprezentațiile spațiului underground ieșean, au putut fi vizionate Brut în regia lui Vlad Cepoi (luni, 7 mai, Teatrul Fix), Hîrtii, ursuleți și fete în regia lui Florin Caracala (marți, 8 mai, Arte Bar, ) și Călăul și Călăuza în regia lui Vasea Blohat (joi, 10 mai, Phoenix Bar).
Mă voi referi cu acest prilej la spectacolul Brut după The Shape of Things de Neil LaBute, în regia lui Vlad Cepoi, care a avut premiera primăvara aceasta în Verve Caffe, urmînd să fie jucat și în alte baruri din Iași (The Rock, Maideyi). Distribuția: Theodor Ivan (Adam), Ovidiu Ivan (Phil), Laura Bilic (Jenny), Ana-Maria Cazacu (Evelyn). În festival, Brut s-a jucat la Teatrul Fix, primul teatru underground din Iași, nou înființat, o cafenea micuță la subsolul unei clădiri din Cuza-Vodă nr. 10, cu iz de local de rendez-vous (pereții sînt zugrăviți strident în roșu), ce ascunde în fundal o sală de teatru semi-improvizată.
Punerea în scenă se armonizează foarte bine cu titlul ales: personajele sînt creionate brut, la limită, din tușe groase și culori stridente. Regizoral nu se nunațează și nu se mizează prea mult pe psihologia personajelor. Jenny e naivă, comună, gălăgioasă, iar Phil un fante arogant. Adam – neghiobul perfect, pînă după transfigurare cînd vine cu un abur de dandy. Singură în mijlocul atîtor personaje grosiere, Evelyn face figură aparte: e tipa nonconformistă din muzeu care decide să spună lucrurilor pe nume. Evelyn emite o sentință definitivă la adresa celor ce judecă lucrurile după aparențe și vrea să facă artă și să schimbe lumea. Începînd cu Adam, pe care îl modelează după bunul său plac, parte a proiectului de diplomă ales. Pe măsură ce tipul nesigur începe să-și dezvolte stima de sine, datorită noului look impus de artistă, devenită iubita lui, faptele lui pierd din moralitate (își înșeală iubita cu prietena fratelui său).
Intenționat în forma succesiunii unor flash-uri, spectacolul devine uneori monoton. Poate pentru că este un spectacol de bar și lipsesc în acest context ceva mai scenic elementele de improvizație care animă o asemenea montare; în cazul de față, chat-urile dintre personaje dau uneori senzația de déjà vu. Salvarea vine însă de unde nu te aștepți: o minge aruncată din culise, cîte o poantă și muzica aleasă, ca întotdeauna, cu grijă de regizor. Chiar am remarcat că în cazul de față Vlad Cepoi, de altfel un regizor cu potențial, devine simplu DJ, dar și spectator, putînd fi vizibil la balcon, spațiu rezervat tehnicului, deasupra scenei.
Ca și în cazul Fermei animalelor, dar incomparabil sub alte aspecte ale reușitei regizorale, momentul cel mai bun al piesei de față e chiar finalul. Dezvăluindu-i-se minciuna pe care se clădise relația lui, Adam meditează asupra raportului dintre viață și artă. Există elemente de viață brută care nu merită să poarte numele de artă. Or, lui Evelyn tocmai acest lucru i-a scăpat. Dintr-o neîmplinire ca artistă (frumoasa și inteligenta Evelyn nu se ridică la nivelul așteptărilor ei), care explică chiar și nonconformismul, aceasta alege să ”sculpteze” în carne vie, neținînd cont de sentimentele celor implicați. Tocmai ea care condamnase atît aparențele și ignoranța celorlalți. Întrebată fiind de Adam dacă a fost, totuși, ceva adevărat, pentru a repara răul făcut, ori poate chiar din sinceritate, aceasta amintește un moment: cînd erau doar ei doi și el i-a șoptit un lucru, iar, drept răspuns, ea i-a șoptit la rîndul ei ceva – atunci a spus adevărul. Adam deschide camera video și derulează pînă cînd momentul respectiv este găsit și proiectat la refuz.



Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2012/05/brut-in-contemporanis.html