Teatru alternativ

Asociația Ș’Art, o ”companie de creație contemporană”, înființată de trei tineri actori entuziaști (Iustin Șurpănelu, Ioana Lefter, Alexandra Cantemir), își propune să dea un refresh peisajului artistic ieșean printr-un eveniment teatral alternativ, primul dintr-o serie de evenimente de acest gen, în care își propun să implice tineri artiști din cele mai diferite domenii de creație (teatru, arte plastice, foto-video, dans, muzică, film).
Prin teatru alternativ înțeleg independent, neconvențional, nou, actual, nonconformist, chiar experimental. Mă refer la spectacolul Hîrtii, ursuleți și fete, după scenariul Anei Cucu Popescu, în regia lui Florin Caracala, care-a avut premiera pe 18 ianuarie (în reluare pe 25 ianuarie) în Arte Bar. Din distribuție fac parte: Iustin Șurpănelu (Viorel), Alina Mîndru (Andreea), Andreea Spătaru (Fluffer), Alexandra Cantemir (Ioana), George Cocoș (Simon), Dumitru Georgescu (Flavius). Graphic design: Ioana Bodale, Iustin Şurpanelu, video: Andrei Cozlac. Costume: Ioana Lefter, Ioana Bodale.
Deschiderea conferită de proiectul de teatru alternativ în care a fost cooptat, destinderea spațiului de joc neconvențional, îi permit regizorului, Florin Caracala, să lanseze o comedie pur și simplu. O comedie nonconformistă, actuală, epatantă.
Reprezentația frapează prin concepție, mișcare scenică și costume. Noutatea pe care o aduce constă în improvizarea unei scene incisiv deschise (cu orgă de lumini mobilă și entertainer). Showul creat derulează atît secvențe în curs de producere, în care ”stage managerul” (George Cocoș) intervine cu retușuri, cît și scene așa-zis definitivate. Se lucrează predominant vizual și coregrafic. Dar ceea ce e mai interesant, unele scene (atît decorul, cît și acțiunea) sînt simulate aproape exclusiv prin intermediul limbajului verbal, dar și a celui corporal (personajul multiplu, Fluffer).
Plasată într-un climat mental underground, la granița dintre umanitate și animalic, în bestialul dezumanizării, această piesă de teatru vizează aspecte marginale, extreme: plușofilia, obezitatea, lesbianismul, violența, scabrosul. Cu trimitere la o familie oarecare din zilele noastre, mai mult imaginabilă decît realmente posibilă, pentru că ducerile la limită nu țin de real, ci sînt exacerbări menite să transmită mesaje, să dea semnale de alarmă, să amuze ori chiar să educe publicul. În plus, familia și întîmplările de aici sînt mediate, înregistrate și redate de cel puțin un intermediar (experiența elevului de schimb). Departe de a fi conceput în mod clasic, spectacolul e o urzeală de trimiteri înspre anumite roluri actoricești și a unor delegări de replică dinspre amfitrionul care e pus uneori și în postura de ”stage manager” (George Cocoș). Asemenea sugestii de replică personajele și le adresează chiar și unul altuia, detașîndu-se, în același timp, de roluri și de replici. Semn că sinele individual, unic și indestructibil, în sensul de subiect, interioritate, caracter, nu-i decît o altă iluzie a celor ce au reunit sub același nume o multitudine infinită de măști și senzații.
Statusurile, rolurile sînt relative atît în viață, cît și pe scenă. Eliberate de povara eului indisolubil, personajele își pemit roluri de tranziție, conștiente de fragilitatea și perisabilitatea acestora. Putem identifica fiecărui actant cel puțin două roluri diferite: Simon e orchestratorul spectacolului, dar și elevul străin în schimb de experiență; Viorel e ”capul familiei” de sub papucul nevestei, însă amantul care știe să pună piciorul în prag în dormitor cînd vine vorba de propriile fantezii plușiste; Andreea e o actriță ce-și dezvoltă rolul și contra-rolul de mamă și soție și căreia i se cere la început să reia mai alert și mai cu patos. Dar și o concurentă redutabilă a personajelor Disney, nu întotdeauna depășindu-și, însă, rivalul cel mai de temut, favoritul de pluș al lui Viorel. Ioana e absentă atunci cînd nu are înclinații spre lesbianism, iar Flavius e bănuit de demoni interiori tocmai atunci cînd nu e ”dork”.



Dana Țabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2012/01/teatru-alternativ.html

Magazinul de sinucideri

Jean Teulé, Magazinul de sinucideri, Editura Allfa, Colecția Strada Ficțiunii, Contemporan, 2011

Cartea romancierului francez Jean Teulé face parte dintr-o nouă colecție apărută anul acesta la Editura Allfa, e vorba de Strada Ficțiunii. Fiecare volum al acestei colecții poartă unul dintre cele trei însemne, Clasic, Contemporan sau Bestseller, invitînd cititorii să-și conceapă propriul traseu, stabilindu-și din forme circulare, pătrate sau dreptunghiulare propriul edificiu cultural pe ”strada ficțiunii”.

Pe lîngă scris, Jean Teulé a făcut televiziune și cinema și benzi desenate, totul cu o pasiune egală. Noutatea acestui scurt roman rezidă în modul în care este construit, conținînd fragmente de versuri din Florile răului de  Charles Baudelaire, din poemele lui Louis Aragon, transpuse sub formă de proză, și din eseul lui Antonin Artaud Van Gogh, sinucisul societății, integrate perfect în economia textuală, fără a fi semnalate în vreun fel.

O bucată superbă aparținînd prozei fantastice, stranie și plină de candoare în același timp. Ar putea reține atenția pentru realizarea unui interesant scurt metraj. Și nu numai.

În modul cel mai concret cu putință, magazinul de sinucideri etalează cel mai ingenios și fantezist  instrumentar pentru a-ți pune capăt vieții, de la grosierul ștreang, la lama de ras ori glonte, și pînă la sofisticatul cockteil Moș Ene pregătit cu iscusință de Doamna Lucrèce Tuvache, proprietara magazinului, alături de soțui ei Mishima Tuvache, din mătrăgună, jeleu funest și suflarea-deșertului, care te ucide neîntîrziat, fie că-l bei, inhalezi sau doar atingi. Iar dacă îți dorești o moarte artistică, mai există varianta mărului lui Turing sau seppuku. Pentru bunul mers al magazinului de sinucideri își mai dau concursul fiul anorexic și deprimat al Tuvache-ilor, Vincent (botezat după Van Gogh, celebru sinucigaș) și Marilyn (de la Monroe, sinucigașă și ea). Pînă într-o zi.

Mezinul familiei, Alan (nu se știe încă după cine), un bucălat pistruiat, cu zîmbet larg introduce o notă contrastantă în familia dedicată afacerilor cu sinucideri. Orice atinge, acesta preschimbă în viață. Transformînd radical destinul clienților magazinului de sinucideri, dar și pe cel al familiei sale, făcînd din părinții lui mohorîți – alți oameni, luminoși,  din frații săi deprimați - persoane autonome, încrezătoare în ei înșiși (= opera sa), ”micul prinț” al familiei Tuvache se va sinucide într-un ultim gest liber, fericit, aparent absurd.

 

 Dana Tabrea

 http://dyntabu.blogspot.ro/2012/01/magazinul-de-sinucideri.html

 

http://hyperliteratura.ro/magazinul-de-sinucideri-acum-si-n-ecranizare/

 

Trei surori in premiera la Iasi

Pe 14 ianuarie la Teatrul Național, sala Teatru la Cub, a avut loc premiera spectacolului Trei surori de A. P. Cehov, în regia lui Cristian Hadji-Culea. Scenografia: Rodica Arghir și Cristian Hadji-Culea. Din distribuție fac parte actorii: Livia Iorga (Olga), Haruna Condurache (Mașa), Andreea Boboc (Irina), Constantin Pușcașu (Verșinin Alexandr Ignatievici), Cosmin Maxim (Prozorov Andrei Sergheevici), Diana Chirilă (Natalia Ivanovna), Tatiana Ionesi (Anfisa), Radu Ghilaș (baronul Tuzenbah Nikolai Lvovici), Brândușa Aciobăniței (Jupîneasa), Călin Chirilă (Kulîghin Feodor Ilici), Teodor Corban (doctorul, Cebutîkin Feodor Romanovici), Doru Aftanasiu (Solionîi Vasili Vasilievici), Constantin Avădanei (Ferapont), Dumitru Năstrușnicu (Rode Vladimir Karlovici), Horia Veriveș (Fedotik Alexei Petrovici) și studenții: Dumitru Florescu, Radu Vasiliu, Doru Călin, George Grădinariu, Lucian Valacu, Emilian Andrei, Sorin Cimbru (soldații). Spectacolul se va mai juca pe 21 și 22 ianuarie.
Dintotdeauna oamenii obișnuiți și-au acordat ritmurile existenței unei ordini exterioare, cum ar fi schimbarea anotimpurilor, alternanța perioadelor agrare ori marile sărbători religioase. Construindu-și un calendar al evenimentelor esențiale, omul a resemnificat ideea de durată, raportîndu-se la ceva superior, independent de voința sa. În cazul protagoniștilor piesei lui Cehov venirea (și plecarea) unui regiment militar într-un (dintr-un) oraș de provincie rus imprimă un anumit tempo existenței, de altfel destul de anoste, a personajelor. Pentru o ilustrare artistică a acestei idei, uniformele militarilor prezenți în piesă sînt acordate cu anotimpul în care se petrece acțiunea, astfel că le regăsim împodobite cu floarea miresei albă (vara) ori cu frunze ruginii (toamna) sau militarii sînt îmbrăcați în pelerine albe (iarna). Succesiunea actelor, cu alte cuvinte a anotimpurilor existențiale, este marcată de cadența marșurilor militare.
Unul dintre neajunsurile vieții omului, decurgînd din subordonarea față de un ritm temporal exterior omului și situat deasupra sa, îl reprezintă incapacitatea de a trăi în prezent, agonizînd mereu în trecut sau în viitor. Piesa începe cu rememorarea vremurilor cînd generalul, tatăl celor trei surori încă nu murise și ziua onomastică a Irinei era prilej de bucurie. Doliul este ridicat de pe mobile (scena inițială este învăluită în voaluri negre, care sînt treptat închise în cufere). Însă despărțirea de trecut nu-i decît prilejul pentru a trăi în viitor. Surorile visează că vor pleca la Moscova. Andrei aspiră să devină profesor universitar. Verșinin perorează despre umanitate, așa cum va fi peste o sută, două sute de ani.
Aprope în întregime, personajele lui Cehov sînt lipsite de simțul realității și se dedică unor iluzii, trezindu-se într-o existență mediocră, meschină, fără speranță. Andrei implică într-o poveste de dragoste romantică o femeie vulgară, ipocrită, parvenită. Mașa evadează dintr-o căsnicie nefericită într-o idilă sortită utopiei. Irina se oferă visului de a pleca la Moscova, sacrificîndu-i atît viața cît și dragostea. Pentru a sugera izolarea, zădărnicia, renunțarea, Cristian Hadji-Culea își închide personajele în spații rectangulare: debarale construite din schele și piese de mobilier ori cufere, un salon străjuit de o imagine de fundal, reflectînd un anotimp din viața protagoniștilor, ecrane enorme mobile, prin care ninge impasibil și în spatele cărora cele trei surori își ascund disperarea. Unică, afrimiană, agonia mascaților, proiectați undeva în fundal, identificîndu-se la un moment dat cu cei de pe scenă (personajele își pun măști colorate și delirează indescifrabil) constituie o imagine inedită în spectacol.
De altfel, în piesă se regăsesc multiple inserții de artă teatrală modernă, incitînd spectatorul contemporan să intre în sala de spectacol. Prin distribuția aleasă, personajele sînt interpretate la limită (entuziasm juvenil – Irina, isterie – Mașa, împăcare – Olga), fără subtilități de penel regizoral, un aspect care lărgește considerabil spectrul publicului-țintă.
O montare care se împotrivește prin regie și decor atmosferei tern provinciale, spectacolul Trei surori, își așteaptă confruntarea cu festivalurile de teatru.



Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2012/01/trei-surori-in-premiera-la-iasi.html