O premieră promițătoare la Fix

Ultima dată când Teatru Fix propunea în premieră un performance interactiv – Dreaming Romania – au urmat participări la festivaluri și Marele premiu la prima ediție a Festivalului Național de Teatru Independent (4-10 noiembrie 2013, București). De data aceasta, cu scurta piesă de teatru, Ce am ales să uit, de Petro Ionesco, un text montat, în premieră națională pe 28 iunie, de Raul Coldea, un tânăr regizor de la Cluj, s-ar putea aspira la recunoașteri similare în festivalurile dedicate teatrului independent. Deja, spectacolul a fost promovat în cadrul Festivalului Perform (inclus în FIE), care a avut loc la Iași în luna iunie.

Deși fragmentaritatea constituie trăsătura de bază a acestui performance, am discutat cu regizorul despre o posibilă întărire a legăturii dintre scene. Acest lucru nu era greu de realizat în momentul respectiv, dat fiind că spectacolul nu avea suficiente reprezentații pentru a se ”așeza”; în plus, la premieră actorii au fost ușor inhibați de observatorii culturali din primul rând. Cu toate acestea, actorii pun mult patos în joc și aduc probleme actuale în fața publicului, cerând, implicit, un feedback intelectual și emoțional. Atât în rol principal, cât și secundar, entuziasmul lor este deplin și funcționează ca o echipă. Textul ocupă un loc foarte important în cazul acestui spectacol, este plin de situații dificile de la crize de ordin social, politic, personal și până la problema educației din România. Proiecțiile video, în background, sunt de efect (Andrei Cozlac), numai că nu constituie un element de coeziune internă.

Actorii își întâmpină spectatorul, jucându-se în diverse moduri; unii fac baloane de săpun, alții le sparg, uneori sunt trimise înspre spectator. De aici, încep să se deruleze vreo 20 de scene scurte, fiecare fiind dominată de o idee și de o dispoziție afectivă, mereu alta. De exemplu, deficiențele învățământului, consecințele de ordin psihologic asupra educatului; absența unor discuții reale privind discriminarea și egalitatea dintre oameni; neacceptarea dreptului la opinie al elevului; accentul pus pe învățarea mecanică și inutilitatea acesteia pentru viața omului în societate – cultura civică ar trebui să se ”manifeste în stradă la proteste”; școala nu te pregătește nici pentru viață în general și nici nu îi dezvăluie omului jocurile de putere ale istoriei, modul în care istoria se rescrie în funcție de interesele celor ce ne guvernează, devenind o ”fabulă”. Asemenea lucruri sunt rostite de un actor, în timp ce altul mimează la microfon sau invers (o soluție regizorală interesantă).

Titlul spectacolului trimite înspre experiențe umane pe care oricare dintre noi și le poate nega: putem alege să uităm că suntem emotivi, că ne-am fi dorit să ne naștem într-un alt loc, că ne este frică de viitor, că suntem ambivalenți, contradictorii, paradoxali, nesiguri, însingurați, blânzi – într-o societate agresivă, reci și nonconformiști – dar echilibrați, dornici să ne facem plăcuți altora,  că uneori credem fără a cunoaște, că ne iubim semenii și știm să ascultăm etc. În esență, dacă ar fi să reducem toată această fragmentaritate tematică la o idee unitară – spectacolul vorbește despre libertate, despre posibilitatea sau imposibilitatea acesteia. Despre imposibilitatea libertății – pentru că a trecut vârsta când totul părea posibil.  Când visurile puteau deveni realitate (13-14, în fapt până la 18 ani – tinerii au curajul să-și trăiască propriile visuri, fără restricții).

Un cuplu (actorii care îi joacă pe protagoniști se schimbă) traversează, de-a lungul spectacolului, patru etape de vârstă diferite: 13-14, 23-24, 33-34, 43-44. De fiecare dată, acest cuplu care străbate spectacolul, printre scenele fragmentare, manifestă anumite trăsături care evidențiază respectiva etapă de vârstă: 1. maturizare precoce (Delia, Alex); 2. dragoste împlinită, nu fără temeri, cum ar fi teama de a-l pierde pe cel pe care-l iubești sau aberațiile inerente vârstei – neacceptarea faptului că celălalt ar putea avea un trecut, din care partenerul să lipsească; nevoia de intimitate deplină, dar și absurditatea posesivității ușor agresive (Bogdan, Anca); 3. dezabuzare și plictis (Adi, Andreea); 4. injurioasa pasiune (Cătălin, Stanca). Ideea de reamintire a ”ceea ce am ales să uit”, de reîntoarcere, de reconfirmare a identității străbate de la un capăt la altul acest performance. În permanență, trecerile personajelor prin mai multe categorii de vârstă se întâmplă cu nostalgia unei stări inițiale (”Hai înapoi la 13-14”).

În cazul majorității momentelor, impactul este dat de text și voce – atitudine și emfază. Mi-e greu să nu rememorez – ”Crezi ce vrei despre mine. Mi-e mai ușor să te urăsc când nu mă cunoști. Arată-mi ce vrei despre tine. Mi-e mai ușor să te iubesc când nu te cunosc. Fă ce vrei!” și multe alte fragmente de acest gen, care șochează prin sinceritate și universalitatea mesajului: ”Toată lumea minte. Toată lumea visează. Toată lumea copulează. Toată lumea moare”. E vorba aici despre om, în pitorescul și grotescul acțiunilor umane cele mai elementare, despre dragoste și viață – pline de lirism și ridicol. A fi om înseamnă a fi depășit deja frica de ridicol!

În același timp se pune problema libertății sociale și a celei personale, cea a drepturilor omului și a posibilității unei societăți mai bune. În permanență, două planuri – public și privat – sunt luate, pe rând, în considerație. Pe de o parte, ”nu e nimic mai adevărat decât discuția dintre doi oameni care există” ori decât sentimentul unui ”acasă”, pe de altă parte, condițiile unei societăți libere sunt clar exprimate, chiar dacă și latura parodică este prezentă. Această latură parodică intervine atunci când sunt persiflate modele sezoniere, fițele, societatea de consum. Prietenia, familia, partenerul de viață – sunt vitale, dar nu oricum: libertatea individului nu poate fi îngrădită de către celălalt.

În ceea ce îi privește pe actori, se remarcă prestația lui Bogdan Cantauz, care are norocul să aibă un rol central în destul de multe scene din performance, apoi Stanca Jabenițan, care știe, în bune doze, când să impresioneze și când să fie de partea comicului detașat, Alex Iurașcu – integrându-se printre colegii cu mai multă experiență de rol, Adrian Marele – o prestanță scenică aparte, Ancuța Gutui, o prezență sensibilă, la fel – Delia Neagu, Andreea Spătaru – cu ceva experiență pe teritoriul comediei (acum în momente inexplicabil de patetice) și Cătălin Mîndru – care-și păstrează stilul de a juca un rol comic – un punct de referință rămânând A Midsummer Night’s Dream (regia – Radu Afrim).

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/07/o-premiera-promitatoare-la-fix.html

Cum dau tinerii actori ieșeni pe ”sticlă”

De curând (15 iulie), Sala Pod Pogor a găzduit avanpremiera primului lungmetraj produs la Iași, de UAGE – Fata cu ochii verzi (regia Mihai Mihăescu), după Romanul adolescentului miop, volumul al II-lea, [Gaudeamus], de Mircea Eliade. Dincolo de cadrele mișcate, uneori bruscate, chiar dacă mai domoale decât cele din Liceenii, m-a interesat la această proiecție cinematografică modul în care ar putea fi valorificați de industria filmului tinerii actori de teatru ieșeni. Din acest punct de vedere, distribuția a fost una extrem de generoasă, nu doar numeric, dar și ca potențial – Andrei Grigore Sava, Tatiana Grigore, Claudia Chiras, George Marici, Andreea Lucaci, Alexandru Amarghioalei, Alexandra Popa, Alexandru Iuraşcu, Ionuţ Cornilă, George Cocoş, Alexandru Petrila, Cristian Chelaru, Alexandra Bandac, Gina Mihaela Pavel.

Andrei Grigore Sava este unul dintre tinerii actori promițători ai Iașului, colaborator în spectacolele de teatru ale TNI, care, din păcate, nu a înregistrat – de la Visul unei nopți de vară (regia: Radu Afrim) și până la Femeia mării (regia: Radu Afrim), trecând prin Iașii în carnaval (regia: Alexandru Dabija) – niciun progres. Dacă la ultimul dintre spectacolele menționate era să cad de la balcon, încercând să reperez prezența cea mai vizibilă în rol secundar, a lui Andrei Sava,  iar în Visul experimenta un rol inedit – în Femeia mării impactul este unul diminuat. Ce se va întâmpla cu acest tânăr actor dacă regizorii nu vor găsi de cuviință să-i valorifice talentul? În film, regăsesc prezența ușor visătoare, ușor eterată, dar ceva mai mult dezabuzată de pe scenă. De data aceasta, toate trăsăturile au de-a face cu personajul redat, în viitor rămâne să mai vedem dacă va fi (re)descoperit înainte de a se pierde ca actor.

În rolul tinerei inocente – Tatiana Grigore, opunându-i-se caracterul Claudiei Chiras; atât la nivel cromatic, cât și în tușările de rol, această opoziție este cam previzibilă (roșu-roz, femeia incandescentă, un joc destul de ridicol la început vs. fata candida și visătoare). Cândva câștigătoare a unui premiu de popularitate în cadrul Galei Hop, Claudia Chiras a ales o altă direcție pentru continuarea studiilor (un master în Comunicare, la Universitatea din București) – cu toate acestea, o felicit că mai revine, din când în când, printre prietenii ei actori, în lumina reflectoarelor. Ionuț Cornilă, un actor de teatru prin definiție, se impune, inevitabil, și în film. Iar Andreea Lucaci, nominalizată la Gala Premiilor Uniter de anul acesta (rolul ”Agnes” în Prăpădul, regia: Lucian Dan Teodorovici) – reușește să joace la limita unui contre-emploi; încep să cred că dă mai bine pe ”sticlă” decât rezistă la ”scenă mare”.

Până la urmă, filmul rămâne un experiment, al cărui scop, repet, nu poate fi decât acela de a scoate în evidență tinerii actori ieșeni și altfel decât în reclame. Poate că astfel, văzuți și regăsiți, regizorii își vor îndrepta privirile asupra lor, înainte de a-și schimba toți cariera. Greu de zis cum dau pe ”sticlă” tinerii actori ieșeni, pentru că filmările sunt mult prea naturale. Unii sunt comici (Alexandru Amarghioalei, George Marici), alții dramatici (Ionuț Cornilă), alții dramatici și speciali (Andrei Sava), alții insuficient prezenți în cadre, dar, atât cât apar, ”e de bine” (Andreea Lucaci), alții reabilitați din mers, de la început nefiind clară intenția de a acorda rolul principal (Tatiana Grigore) ori nevoia de ridicol, un comic aproape grotesc – nu-ți mai poți stăpâni râsul, în special la primele scene de amor (Claudia Chiras-Andrei Grigore). Ulterior, Tatiana Grigore apare într-o ipostază ceva mai interesantă și dramatică, dar din păcate chiar spre final; pe parcurs – sunt scene aproape jenante – reveriile de fetișcană, lipsite de rafinament. Claudia Chiras nu e o femeie fatală convingătoare, iarăși se forțează nota în anumite scene de la început, când camera cade repetitiv pe anumite obiecte ori părți ale corpului. Ulterior abia este găsită formula de joc potrivită pentru ea, alături de Andrei Sava. Când să devii ceva mai serios și să-ți spui că e ceva de ”pescuit” în proiecția asta – se termină filmul.

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/07/cum-dau-tinerii-actori-ieseni-pe-sticla.html

Hieronymus

Un spectacol de autor (Nic Ularu semnează atât textul pus în scenă, cât și regia și scenografia pentru Hieronymus) încheie stagiunea 2013-2014 a Teatrului Național din Iași. Din stagiunea recent încheiată au făcut parte montări variate, în ordine aleatorie și fără pretenții exahustive – amintesc: unele cu scop omagial (Tinerețe fără bătrânețe și teatru fără de moarte), altele vizând prin divertisment parodierea sferei politice, Onorabili în direct – o noutate pentru o instituție de acest calibru –, moderne, dar și postmoderne (Hamletmachine), de viziune (Femeia mării) ori punând accent pe trupa de actori (A murit Tarelkin!), lirice (Iarna) sau povești de familie realiste, cu tentă psihologică (Acasă, în miezul verii) etc. Au fost prezenți regizori de prestigiu (Al. Hausvater, Radu Afrim), alături de regizori renumiți, invitați din țară și din străinătate (Claudiu Goga, Giorgos  Zamboulakis, Laszlo Beres), apoi regizori ai TNI (Ovidiu Lazăr, Irina Popescu-Boieru, Ion Sapdaru), nu în ultimul rând – regizori independenți (Sorin Militaru, Ioana Păun). Am scris despre spectacolele menționate, ba chiar și despre cele pe care – mea culpa – probabil le-am omis în această succintă enumerație.

Ar fi de dorit, în viitor, mai mult accent pe spectacolele de regie (un regizor antrenează și trupa de actori, aducând, în același timp, în fața publicului o viziune originală asupra unui text): acest lucru l-am remarcat în mai multe rânduri la Radu Afrim, numai că, spre surprinderea mea, ultima dată, nu am observat nicio modificare în modul de joc cu care s-au obișnuit actorii propuși. De asemenea, nu e suficient ca cei ce se ocupă de light design să fie profesioniști, ci e nevoie și de un asistent de regie competent. În plus, cred că este foarte important să se aducă suflu proaspăt pe scena Naționalului ieșean. Plecând de aici, Nic Ularu lucrează cu o tânără regizoare ambițioasă pe post de asistent, rezultatele fiind, am observat, remarcabile în acest sens.

Hieronymus este oarecum paradoxal: atmosfera de început, configurată prin cortina dublă, transparentă, care lasă să se întrezărească scena, alături de sound-ul enigmatic anticipă ceva spectaculos. Numai că unele scene se vor petrece într-un decor de epocă, foarte previzibil, în timp ce altele – datorită coregrafiei, proiecțiilor tablourilor pe cortina transparentă, luminilor stroboscopice și a altor efecte audio-video – reușesc să livreze un mesaj ceva mai captivant. Alternanța dintre mistic și banal, sacru și profan (cum și-a dorit regizorul), dintre reconstrucția unor fragmente din viața pictorului și suprarealismul visurilor, viselor și coșmarurilor sale înclină balanța atenției spectatorului înspre cel de-al doilea element.

Ruga din final exprimă cel mai bine mesajul: imaginația, doar ea, îl poate face pe artist liber și orice îngrădire a acesteia (Inchiziție, generalizând și actualizând – context socio-politic, dar și economic) înseamnă moartea geniului creator. Nu e cazul lui Bosch, protejat de un socru bogat și puternic, dar e situația multor artiști de-a lungul timpului. Acolo unde spectacolul câștigă prin mesaj, pierde prin dinamism – succesiunea momentelor ar fi putut să-și afle o legătură, dincolo de PC-ul regizoral. Mai mult decât curat regizoral și interesant prin momentele de coregrafie și de coșmar suprarealist trăit de către personaj, spectaculosul anticipat nu este atins. Pentru publicul larg, însă, ar putea fi o bună introducere în grotescul suprarealist al picturii lui Bosch, succedată, în mod regulat, de o peliculă de film documentar realist, căreia i se suprapun și momente foarte teatrale.

În ceea ce-i privește pe actori, am senzația că regizorul a lucrat cu ce a găsit mai potrivit în trupă – Constantin Pușcașu, deși inegal în impunerea prezenței sale pe scenă, e bine ales pentru momentele de răvășire ale pictorului olandez, chiar și pentru cele de autojustificare cvasi-rebelă; Cosmin Maxim, după Acasă, în miezul verii, revine la un stil mai candid, care-i prinde destul de bine, mai ales ca e contre-emploi; Radu Ghilaș e destul de rezervat și ezitant, într-un rol nu mult diferit de cel din Cum am devenit stupid – ar trebui folosit mai des de regizori care lucrează efectiv cu actorul; Emil Coșeru se bazează pe experiențe de rol acumulate, pentru el scena a devenit un fel de jonglerie, pentru că are scândura la degetul mic; Constantin Avădanei se impune scenic, dar nu diferit de alte dăți; Horia Veriveș nu are prilejul să fie la fel de ludic ca în alte spectacole (stilul său inconfundabil); Irina Scutaru – o prezență nouă și veridică pe scena TNI, numai că este mult prea atentă la cum joacă, în timp lucrurile se vor regla, sunt convinsă (dacă vor mai fi ocazii).

 

(Hieronymus de Nic Ularu, asistent regie: Ioana Moisii, distribuția: Constantin Pușcașu, Irina Scutariu, Emil Coșeru, Radu Ghilaș, Constantin Avădanei, Cosmim Maxim, Horia Veriveș, coregrafie: Cristina Todi, premiera: 29 iunie, Sala Teatru la Cub, TNI)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/07/hieronymus.html

Perform în FIE 2014

În cadrul FIE de anul acesta, un festival de teatru independent, mai exact, Festivalul de teatru și artă performativă PERFORM a adus în discuție, prin spectacolele prezentate, idei foarte actuale: discriminarea rasială, de gen ori pe motive asociate orientării sexuale; jocurile de putere din relațiile interumane, dar și cele din cadrul macrosistemelor – de la nivel socio-politic sau economic; presiunea exercitată de societate asupra individului, datorată în special prejudecăților, consumului excesiv de ”invidie, bârfă și orgoliu”, confuziei încurajate de show-rile de televiziune; tensiunile din cadrul familiei, a grupurilor, în general; problema abuzului; critici la adresa României – ”țara occidental xeroxată”; absența comunicării dintre oameni, un fapt, nicidecum ceva absurd; automutilarea individului prin amputare emoțională; surprinderea umbrei morții în cotidianul aglomerat și extrem de colorat. Două dintre performance-uri tind să reflecte probleme sociale, cum ar fi cea a câinilor vagabonzi (Doggy Style, regia: Radu Horghidan, Florin Toma) sau alte probleme locale stringente, alertând autoritățile înspre soluționarea acestora (Vot, regia/”curator”: Ioana Păun).

Programul festivalului a fost incitant, dens, conținând spectacole bine selecționate (director: Octavian Jighirgiu, director artistic: Florin Caracala), care au îndreptat atenția spectatorului dinspre un teatru mainstream înspre ”mai puțin teatru” – performance. Spre deosebire de un spectacol obișnuit, un performance se apropie mult de ceea ce se întâmplă astăzi în mediul teatral occidental: nu atât actor, cât performer, nu doar text, ci, mai ales, coregrafie și song, paradox, perplexitate, sfidarea regulilor de regie sau reconfirmarea acestora. În același timp, foarte multă idee – pusă în scenă la granița dintre artele spectacolului. Destul de derutant, pentru că extrem de variat, programul conține, în ordine uneori aparent aleatorie, în cea mai mare parte, producții independente. Constante sunt ideile enunțate la început și dominanta coregrafică. Reușita unui spectacol contemporan, pare să sublinieze Perform, este dată de calitatea coregrafiei, dar și de ponderea laturii coregrafice. Nu mai interesează atât proiecțiile la ora actuală, cât mișcarea scenică de excepție (After all, concept: Vava Ștefănescu), inedită (Zic Zac, regia/coregrafia: Andrea Gavriliu, Ștefan Lupu) sau măcar ludică (Realia, regia/performer: Fairid Fairuz), provocatoare. Sub acest din urmă aspect, a excelat Haute Cuisine (Asociația Șpraiț, Sf. Gheorghe): un joc scenic dinspre performeri înspre public, fragmentat și făcând apel la soluții ingenioase – ex. distrugerea cărții de identitate, echivalând cu o posibilă mutilare corporală -, iscând întrebări, de la cele mai banale (cum să prăjești un ou în aparatul de făcut sandvici), până la cele mai complexe – în ce constă identitatea fiecăruia dintre noi – în componenta senzuală, în orientarea sexuală, în absența oricărui sens a ceea ce faci?

Și mă voi mai referi la Retox (regia: Eugen Jebeleanu) și la Parallel (regia: Ferenc Sinkό, Leta Popescu). Comparativ, asocierea scenică a performerilor tineri cu actori mai în vârstă este la fel de binevenită, precum duetul celor două interprete. Realități stringent actuale și în primul și în cel de-al doilea caz: ”solitaritate” și șanse ratate; transsexualitate, feminism deghizat sau fatalitate – ”Poate un trup să se vindece de propriul lui suflet?”… Dintre cele două, dacă nu chiar dintre toate, Parallel este cel mai senzațional și mai controversabil. Începe voit prost (cu o ședință de aerobic în fața monitorului) și continuă promițător. În paralel, detașate printr-un perete despărțitor din faianță albă – două transsexuale: una, complet masculinizată, ridiculizează bancuri despre lesbiene, cealaltă interpretează diverse melodii, în stilul cel mai British cu putință, declamându-și orientarea sexuală imprecis conturată, dar care poartă un nume – lesbianism. Performerii se schimbă pe scenă, decorul din cele două încăperi – niște closete, numai că modernizate, este minimalist, simetric, în alb și negru (o minge, un microfon, o ”fântână”, mai mult sau mai puțin duchampiană – care devine și cască de coafat, dar și obiect sanitar). Îmi scapă sensul schimbului de closete de la început, de vreme ce ambele au pe ușă însemnele masculine – poate că nu-i decât un artificiu. În esență, este vorba despre presiunea exercitată de societate de a deveni bărbat – să muncești ca un bărbat, să ai aceleași performanțe, să renunți la sentimentalisme, să raționezi clar și distinct etc. La final, paralelismul unificator le aduce pe cele două interprete în postura de a rosti aceeași rugăciune, un ”Tatăl nostru” eretic, șocant și tulburător. Dacă ne gândim la răscumpărarea sufletului, uităm de trup – cum/dacă ar putea acesta să fie eliberat de propriul suflet?!

Last, but not least, aș aminti de Pescărușul. Ultimul act (regia: Carmen Lidia Vidu), un soi de teatru-concert coregrafic, conducându-ne prin labirintul esențializat al relației dintre mamă și fiu, apoi prin cel al dragostei neîmpărtășite. Mișcările energice din Zic Zac (Andrea Gavriliu) sunt, de această dată, înlocuite printr-o coregrafie mai lentă dar patentată și care emoționează (Ioana Marchidan, Istvan Teglas). Pentru cei interesați, aceeași diferență (A.G. vs. I.M.) se poate observa și în Hai iu iu, nu hey you you (concept regizoral: Radu Afrim, muzica: Vlaicu Golcea).

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/07/perform-in-fie-2014.html