duminică, 26 octombrie 2014

Tartuffe: un spectacol pentru actori


Teatrul cu implicații sociopolitice își face loc în prim-planul atenției publice. Oameni care ar putea deveni interesați de soarta lor pot fi regăsiți și responsabilizați într-o sală de teatru. Ce îmi spun astăzi un violonist uitat pe o bancă în Copou, un angajat concediat de patron pentru că nu mergea spre serviciu suficient de repede din cauza unei deficiențe cardiologice, un actor mort la numai 27 de ani pentru că șansa nu îi atinge decât pe cei care știu cum să se integreze jocurilor măsluite într-o societate perfidă?! Ce îmi spune acum Tartuffe sau Ipocritul de Molière?

Tartuffe este un spectacol despre impostură, despre impostura ideologică, despre impostura umană; despre a nu te lăsa orbit de iluzia albului ori a negrului/a dreptei ori a stângii într-o Românie în care toate acestea de mai sus și multe altele sunt permise. Ființa umană nu poate exista în afara oricărei ideologii; preconcepțiile care compun o ideologie îi dirijează din umbră modul de a gândi și de a acționa. Mai grav este însă atunci când o ideologie având consecințe grave în practică se substituie întregii personalități a individului, caz în care avem de a face cu dogmatism, extremisme, imbecializare. Categoriile expuse de Molière (credulul, victima ideologiei dominante, masele, în mare măsură dependente de direcția ideologiei impuse și farseurul politic) și mesajul (demascarea oricărei mascarade este urmată întotdeauna de o alta și mai cruntă) sunt universale. Natura umană este redată în ceea ce o caracterizează și interesează în acest context: pe de o parte, capacitatea de disimulare, pe de altă parte, încrederea fără discernământ în politicienii ofertanți.

Având în vedere finalitatea lor, spectacolele de teatru pot fi pentru public (cazul cel mai evident – performance interactiv), pentru actori (de evidențiere a calităților dobândite de artiști până într-un anumit moment) sau de regie (cu accent pe viziunea regizorală originală). Tartuffe în regia lui Vlad Massaci este un spectacol pentru actori (chiar dacă are mesaj și concepție regizorală). Sub acest aspect, Pușa Darie e catalizator scenic (într-un rol secundar notabil), Delu Lucaci și Andrei Sava încearcă, fiecare, noi ipostaze actoricești, Doru Aftanasiu își exersează din nou latura umană, într-un exces de ”omenesc, prea omenesc”, Andreea Boboc ajunge la un echilibru între cele două tipuri opuse de feminitate pe care regizori diferiți i-au cerut de-a lungul timpului să le întruchipeze, Petru Ciubotaru și Georgeta Burdujan excelează, fiecare pe cont propriu, în roluri mici, bine individualizate după particularitățile de joc ale fiecăruia, Ionuț Cornilă redistribuie tot arsenalul artistic de până acum într-un personaj ce se vrea detestabil, parodiind hitlerismul și slăbiciunile spiței masculine, nu în ultimul rând ipocrizia umană (minciuna față de tine însuți este un stadiu iremediabil).

Se lucrează în permanență pe două niveluri: decorul e împărțit în două (o zonă luminoasă, în cea mai mare parte de figurație domestică și o alta întunecată, demarcată vădit de cealaltă prin vopsirea la jumătate a panoului de background, prin luminație mai slabă și coloritul închis al mobilierului – de proiecție involutivă a unor figuri demonico-celeste); dramă și comedie; gravitate și ilar; seriozitate și parodie; tradiție (textul rostit de actori este în versuri) și actualizare (vestimentație, mijloace regizorale). Într-o zonă a intervalului au loc principalele confruntări dintre personaje (Tartuffe-Elmire, Mariane-Valère, Orgon-Orgon/sinele cu voința amputată). Trecerea este una de la valoare încremenită în tipare la degradarea valorilor; schimbările sistemelor de valori sunt necesare, dar atenție – ce fel de ideologii îmbrățișăm?

Televizorul, principala modalitate de spălare a creierului, rămâne reprezentat în mod retrograd printr-un radio de unde Orgon schimbă muzica după bunul plac, până în momentul când ajunge o marionetă în mâna celui căruia i s-a dedicat fără reținere; la final, noul discurs căruia îi este gata să se dăruiască în același mod este întrerupt printr-o tavă trântită brutal pe masă. În casa lui Orgon, servitoarele au mai multă materie cenușie decât stăpânii; raportul mamă-fiu este unul de protecție exagerată, dar și de sclavaj mintal; raporturile soț-soție ori soț-copii sunt formale; devotamentul și pasiunea mentală a lui Orgon se îndreaptă asupra unui om care personifică o idee, nu contează care (impresionistica religioasă este reinterpretată ca preluare a unei ideologii). Tinerii din ziua de azi preiau cu mare ușurință orice fenomen nou apărut (de la emo la hipster ș.a.m.d.), ceea ce mi se pare cel puțin dezastruos. Să nu uităm că cei mai fervenți apărători ai nazismului au fost tineri, care odată îndoctrinați, au luptat până la capăt împotriva americanilor.

 

(Tartuffe de Molière, regia: Vlad Massaci, distribuția: Georgeta Burdujan, Doru Aftanasiu, Andreea Boboc, Dumitru Florescu, Delu Lucaci, Andrei Sava, Dumitru Năstrușnicu, Ionuț Cornilă, Pușa Darie, Petru Ciubotaru, Gelu Zaharia, Antonella Cornici, Andreea Spătaru, scenografia, light design: Andu Dumitrescu, premiera: 16-17 octombrie, Sala Mare, TNI)
 
 

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Teatru pe apă la Iași


În 2012 scriam despre un spectacol de teatru pe apă, realizat de o companie olandeză independentă, cu nume grăitor – Theater te water. Mă întrebam când/dacă va fi vreodată posibil așa ceva la Iași. A fost realizat la Cluj-Napoca și, iată, datorită FITPT, adus chiar la Iași. Modalitățile de a face teatru pe apă sunt multiple, în Olanda spectatorii intrau într-un vaporaș călător unde avea loc spectacolul. Regizoarea Mihaela Panainte alege un text cu/pentru un protagonist (Iona de Marin Sorescu) și îl montează pe o scândură plutitoare, pe lacul de sare din Salina Turda. La Iași, reprezentația a avut loc în condiții audiovideo de invidiat pe Lacul Ciric, în zona fostei tabere pentru elevi, unde s-a improvizat un miniteatru în aer liber.

Arareori un spectacol care-și propune noi modalități estetice se preocupă și de respectarea textului de autor, a dramaturgului, pentru cazul de față poetul Marin Sorescu. Lucru care acum se întâmplă, ca în orice producție cu pretenții, realizată de oameni care cunosc politica teatrală occidentală. Exceptând sfârșitul, nu l-aș numi tocmai schimbat, doar ușor ambiguizat, diluat înspre simbolic, nedramatizat, tragedia în patru tablouri descrisă de Marin Sorescu devine drama omului contemporan: Câtă pustietate, mi-aș dori să treacă Dumnezeu pe-aici (alienarea, însingurarea, absența comunicării), Dragă mamă, mai naște-mă o dată/ Prima viață nu prea mi-a ieșit// (…) naște-mă mereu (eșecul, neîmplinirea, insatisfacția), Ce moarte lungă avem! (conștientizarea condiției umane). Mai mult decât un monolog, Iona e un dialog cu sine însuși, cu sinele dedublat despre toate aceste subiecte. Nu întâmplător e jucat de un singur actor, deținând forța de a ne menține în stare de vigilență pe parcursul reprezentației. Un actor cu microfon, o plută improvizată, un scăunel pliant, o vâslă, un briceag… Lacul Ciric luminat din toate părțile, noaptea, tablourile separate prin black-out de reflector, atmosferă feerică, atenția încordată. Minimum de mijloace regizorale, efort din partea organizatorilor, maximum de mesaj grav de decriptat în spatele iluziei optice create de frumusețea peisajului.

S-a spus despre moarte că nu ar fi decât o călătorie înspre altceva. Se zice că viața nu ar  fi decât o trecere, un popas. Închis în burta balenei, Iona/personajul uman are un răgaz ca să mediteze la toate acestea. A fi înseamnă a-ți reaminti, a nu mai fi înseamnă a uita. Iona își amintește cine e și își continuă drumul înspre lumină. Lumina este a lui a fi sau a lui a nu fi? Luminița de la capătul tunelului (când viața omului își află un sens, o ieșire din impas), lumina de dinaintea morții (efect chimic sau semn al unei călătorii într-o lume de dincolo) – atunci când e viu Iona caută răspunsuri, atunci când e mort – singurul răspuns a fost dat: Ce viață scurtă avem, ce puțină grijă – cum ne-o petrecem; ce lungă ne e moartea… Îmi amintesc că aveam 5 ani și mă cățăram pe glasvantul logiei și stăteam în picioare și priveam afară; niciun pericol, în ciuda groazei părinților mei, pentru că spațiul dedicat florilor e destul de larg și mă țineam ferm de bara de metal a glasvantului. Și mintea copilului parcă intra într-un tunel, atunci când încercam să îmi imaginez ce înseamnă că sufrageria aceasta nu va mai fi, glasvantul nu va mai fi, eu nu voi mai fi… Au trecut câteva zeci de ani și am devenit cu mult mai neserioasă. Nu îmi mai pun problema, cea mai cu miez dintre toate. Însă, dacă ar fi să mă gândesc din nou, ce înseamnă a nu (mai) fi – aș intra, poate, în același tunel de neînțeles atunci, ca și acum.

Și dacă moartea e mai puternică decât viața, iar dragostea mai puternică decât moartea (vorbe…), ce e de făcut? Dragostea învinge moartea – am regăsit sloganul acesta într-un alt spectacol făcut accesibil publicului ieșean de FITPT (storytellingul de excepție Iluzii de Ivan Vârâpaev, regia: Cristian Juncu). Dragostea adevărată e reciprocă sau nereciprocă? Un mod candid de reluare a Afinităților elective. Atât de neînțeles ne e moartea încât toate celelalte (viața, dragostea, reciprocă sau nereciprocă) nu sunt decât niște iluzii, comparativ cu singurul lucru care de secole a dat vieții omului un sens. Moartea – unica certitudine și dacă uneori nu ne merităm viața (ori dragostea), neîndoielnic ne merităm propria moarte. Amintiți-vă… noi suntem Iona.

 

(Iona, regia: Mihaela Panainte, actor/performer: Florin Vidamski, Lacul Ciric, 10 octombrie, în cadrul FITPT 2014)


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/10/teatru-pe-apa-la-iasi.html

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Teatru documentar în FITPT 2014


Ediția de anul trecut a FITPT explora în mod ludic câteva tipuri de teatru, propunând pentru partea de spectacol pentru noncopii (de seară) spectacole-lectură, alături de producții de anvergură, atent selecționate pentru Sala Mare a Teatrului Luceafărul, dar și de teatru-dans ori teatru cu miză socială, pentru Sala Mică. Anul acesta, sub titulatura Noi realități teatrale, festivalul își propune atât locuri insolite pentru spectacole, cât și, mai ales, promovarea unei varietăți surprinzătoare de tipologii teatrale: teatru documentar, teatru-dans, teatru pe apă, teatru multimedia, spectacol-lectură, teatru sociopolitic, performance etc.

Unele montări prezentate în FITPT 2014, cum este și cazul spectacolului ceh Putin schiază, realizat pe baza jurnalului ziaristei Anna Politkovskaia, asasinată în 2006, din cauza implicării prea mari în politica rusă a respectivelor vremuri, se află la granița dintre tipologii. În același timp teatru sociopolitic și documentar, dar și de marionete, aceasta se desfășoară într-o locație neconvențională (un cort militar amplasat în foyerul Palatului Culturii).

Asasinarea Annei Politkovskaia, jurnalist (Novaia Gazeta), scriitor (reportajele transmise din Cecenia au fost publicate) și militant pentru drepturile omului în Rusia, nu reprezintă un eveniment singular, ci se vorbește de câteva duzini de ziariști sau mai bine, victime ale FSB. Cazul A.P., al cărei jurnal a stat la baza spectacolului, a atras însă în mod special atenția datorită stilului incisiv de implicare în politica lui Putin, demascând revenirea la totalitarismul sovietic (acuzarea regimului Putin de absolutism stalinist). Poliției secrete ruse i s-au imputat mai multe masacre (gazarea din Teatrul Nord-Ost, exploziile în lanț din blocurile de apartamente, asediul școlii din Beslan), când oameni și copii nevinovați au fost uciși. Guvernul rus a refuzat să negocieze cu teroriștii ceceni în prima și ultima situație, consecințele fiind cele deja cunoscute de opinia publică de ani buni.

Din ceea ce s-a prezentat deja publicului tânăr în spectacolele din festivalul în curs la Iași, selecționerul unic, directorul artistic al Teatrului Luceafărul, doamna Oltița Cîntec s-a axat pe montări care îmbină seriozitatea tematică și ludicul modalităților de punere în scenă. În Putin schiază, subiectul de teatru documentar și dezvăluirile cu implicații sociopolitice sunt tratate cu mijloace regizorale de teatru de marionete, prin joc actoricesc dedicat, mișcare scenică tușată, folosind o recuzită kitsch – pentru a puncta prin caricaturizare grotescul atitudinii premierului/președintelui rus față de subiectele abordate. Laimotivul ce dă și titlul spectacolului subliniază tocmai lipsa de scrupule a lui Putin. Jocul de marionete vorbește de la sine: fantomele lui Lenin și Stalin i-au prezis lui Vova P. un viitor pe măsura trecutului autoritar de la Kremlin, cu condiția de a se lăsă el însuși purtat ca o marionetă în arena politică. Asigurându-și succesul în alegeri prin cumpărarea electoratului, prețul fiind în gaz, electricitate sau, parodic punând problema, votcă, acesta se arată ulterior dezinteresat de negocierile cu teroriștii ceceni – în timp ce asediile și masacrele curg lanț, jurnaliștii sunt ținuți departe de evenimente, A.P. este otrăvită în repetate rânduri, reușind să scape cu viață (până la un moment dat – ironia sorții: este ucisă chiar de ziua de naștere a lui Putin). IAR Putin… schiază. Nu este o metaforă, e vorba chiar de un hobby al premierului/președintelui rus, un bufon cu pretenții dictatoriale, în spatele acțiunilor căruia s-ar fi aflat poliția secretă rusă.

Atmosfera spectacolului este creată din cântece populare rusești și cecene, pe de o parte, dintr-o melodie dedicată lui Putin, un soi de șlagăr electoral, pe de altă parte. În permanență tonul grav – cel al severității faptelor este succedat de tonul șugubăț, inducând publicului o stare de voioșie care nu-i decât o plasă. Atât cât mă privește acest spectacol, consider că e un punct de referință cel puțin interesant pentru teatrul documentar; contradicția implicare-detașare este foarte bine lucrată (ceea ce-l face un spectacol contemporan valabil), iar elementele kitsch din decor, lipsa de dinamism pe anumite paliere (păpușărie, reprezentarea jurnalistei ori a asediilor/masacrelor) – justificată.

Deși trecutul recent rămâne punctul de referință al teatrului documentar contemporan, mă interesează mai curând subiecte actuale, încă nedezvăluite în totalitate opiniei publice, solicitând o documentare directă în subteranele problemelor și afirmarea unei păreri critice din partea regizorului, așa cum se întâmplă în spectacolele Gianinei Cărbunariu.

(Putin schiază, după Jurnal rusesc de Anna Politkovskaia, regia: Pavla Dombrovska, distribuția: Pavla Dombrovska, Tomas Machek, Ludek Vemola, în FITPT 2014, reprezentație: 8 octombrie)


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/10/teatru-documentar-in-fitpt-2014.html

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Unu+… sau cum să regizezi prin telecomandă


Lucian Dan Teodorovici reunește într-un volum trei piese de teatru, scrise ca și cum ar include deja indicațiile de regie, de parcă autorul ar regiza din fotoliu, prin telecomandă. Prima dă titlul cărții [Unu+unu (+unu…)] și a fost prezentă, într-o variantă nerevizuită, la FITPT 2013, montată sub forma unui spectacol-lectură. Cea de-a doua – Lift in mișcare e nouă, ritmică, minimalistă, contagioasă; cea de-a treia comedie, Elefanți roz și elefanți galbeni, a făcut parte dintr-un volum colectiv, Antologia dramatIS (2008).

Dramaturgia lui Lucian Dan Teodorovici urmează modelul înveteraților în branșă: enorm de multe didascalii, astfel încât un regizor care s-ar apleca asupra textelor să aibă ce demonta… Pentru că, se știe, orice reprezentație teatrală contemporană are la bază un text curățat de didascaliile autorului și montat în grilă proprie. Prin urmare, singura miză ar fi aceea că scriitorul își imaginează în același timp cum ar arăta propriile creații la teatru. Sub acest aspect, comedia Lift în mișcare e complet savuroasă, cu condiția ca modalitatea de punere în scenă să lucreze la dinamizarea dramatizării. Textul este actual pentru că pune accent pe ruperea convenției teatrale, pe inversarea ori amestecarea rolurilor actor-spectator, actor-personaj, regizor-actor, regizor-personaj. Actorii sunt prezenți în primul rând al sălii, în forma unui Cor al spectatorilor (personaj), actorul își reia postura de actor, după ce și-a asumat-o pe cea de personaj (de exemplu, Primul actor), regizorul este personaj în spectacol etc. Un melanj cu reminiscențe din Luigi Pirandello, numai că subiectul este actualizat: ”Ah! Oh! Ce crimă! Ce durere!” – trăim o viață absurdă într-o lume absurdă ACUM: ”De ce naiba îl tragi de limbă/ Ca să nu se sufoce/ A, deci trăiește?/ Nu./ Păi, atunci, de ce îl mai tragi de limbă?/ Asta-i procedura./ Chiar și când omul a murit?/ Nu, doar atunci când trăiește./ Păi, tocmai ai spus că a murit!/ Da, a murit.”

Deși bazată pe repetiție (sunt repetate pasaje întregi, după care se revine cu succinte adăugiri și tot așa), reușește să fie pusă în valoare prin crearea suspansului și prin întorsături bruște, bizare de situație.  Comicul este autentic, nu licențios, iar rolul tânărului este jucat de atâtea ori, încât nu-mi imaginez altcumva decât ca cititorul/spectatorul să se trezească, odată scenariul parcurs/jucat, cu replicile învățate pe de rost: „Mustața mi-e în regulă. Sprâncenele frumos arcuite. Buzele, bărbia… Cine îmi spunea că buzele mele și bărbia, împreună, fac un cerc perfect?...”.  Majoritatea personajelor trec prin rolul central, unele chiar de două ori, cu regizorul la vedere. La o privire mai atentă, sunt niște personaje, într-un rol ce nu le aparține, derulat cu intermitențe, dar care și-au găsit autorul (sic!). Fără îndoială, micul text central este cel mai apt a fi fructificat scenic.

Despre primul text prezent în volum am vorbit cu prilejul mai sus menționat. Ultima comedie îi seamănă prin aluzii filosofice (într-un loc se face indirect referire chiar la Jaspers). În scenariul cu pricina mai găsim enunțuri rezemate dintr-o parte de posibile traduceri cu sens (convingerile care își au obârșia în imaginație reprezintă baza a tot ceea ce gândim), dar care, privite dintr-un alt unghi, se situează la limita absurdului – elucubrațiile visătorului temerar, Personajul Galben  – ”nici rațiune n-ar exista fără credința în inorog, vasilisc, cal înaripat, elefanți roz și elefanți galbeni”.

Cele trei scenarii reprezintă o combinație de înțelepciune à la Diogene, de comic absurd și ironie, frizând cinismul și grotescul; primul este ceva mai prozaic, ușor nehotărât pe alocuri în indicațiile scenice, în timp ce celelalte două – foarte teatrale; toate suscită inteligența, simțul umorului și imaginația cititorului. Aș asemăna satira lui Lucian Dan Teodorovici cu cea a lui Slawomir Mrozek, apoi disecând mai în adâncime – nici satirii antici nu par să fie prea străini de modalitățile dramaturgiei sale. Mai departe, uneori treceri de la parodie și zeflemea (strecurată printre rânduri, nu împroșcată în pagini) la candoarea umorului deplin definesc o contradicție interioară interesantă a stilului abordat.

 

[Unu+unu (+unu…). Niște comedii, autor: Lucian Dan Teodorovici, Editura Cartea Românească, 2014]


Dana Tabrea