Weakness is worse than wickedness

Simon McBurney aduce întotdeauna în scenă cartea ca punct de plecare pentru spectacol. Cartea e un fetiș ce susține energetic spectacolul. Iar energia nu se risipește. De aceea, McBurney nu ezită să își difuzeze spectacolele în întreaga lume. În cea mai recentă premieră în regia sa, cartea e în curs de dramatizare, iar regizorul jonglează cu raportul dintre realitate istorică și narativitate. În scenă sunt prezenți deopotrivă actori și personaje. Apar atât naratorul, cât  și protagonistul, văzut în dubla ipostază de personaj și de povestitor. O întreagă mitologie ce opune teatralul realului e deconstruită. Deși show-ul e la vedere, cartea devenind spectacol sub ochii spectatorului, prin acest demers nu se pierd nici magia poveștii și nici energia extraordinară a spectacolului.

McBurney lucrează pe muchia foarte fină ce desparte și totodată unește iluzia (atmosferă, lumini, video, sound, suprapunerea vocilor) și dezvrăjirea (actorii la microfon, ieșiri din spectacol prin relatare istorică, decorul auster), implicarea și detașarea spectaculare. În ceea ce privește subiectele alese, sunt favorizate dualitățile, ambivalențele, contrariile ce se unesc ori se transformă în opusul lor. De data aceasta, curajul și lașitatea nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede, iar sursa eroismului o poate constitui, de cele mai multe ori, slăbiciunea. De aceea, în spirit kantian, faptele săvârșite din înclinație, chiar dacă sunt conform datoriei, nu au valoare morală. Mai mult, slăbiciunea e uneori mai periculoasă decât răutatea – weakness is worse than wickedness. Originile indescifrabile ale compasiunii, confuzia dintre afecțiune și milă, două emoții indiscernabile, ascendentul pe care omul milos îl are asupra celorlalți, avantajele și puterea de care se bucură, compasiunea amestecându-se ilegitim cu orgoliul și frizând nebunia, dependența de toate aceste efecte ale milei ori recunoașterea abruptă a învecinării compasiunii cu dezgustul sunt analizate în montarea lui McBurney.

Tânărul locotenent Hofmiller își face intrarea în societate printr-o vizită la castelul familiei Kekesfalva, cea mai bogată familie din întregul ținut, atras de frumusețea nepoatei. Intriga este declanșată de o gafă: fără să știe că fiica bogătașului era infirmă, o invită, dintr-un acces de politețe, la dans. Gafa îi marchează existența, fiind ulterior chinuit de gândul de a o repara. Așa încep vizitele zilnice, prietenia curtenitoare și plină de compasiune cu tânăra, care dezvoltă un atașament nereciproc față de locotenent. Încercările de a se smulge din ghearele milei resimțite nu reușesc, astfel încât se lasă furat de promisiuni, din dorința de a contribui la însănătoșirea tinerei. Cedând presiunilor tatălui, doctorului și pasiunii inițial respingătoare, ulterior înduioșătoare, a tinerei, se va lăsa antrenat într-o logodnă. Logodnei îi urmează momentul fatidic al transferului, coincizând cu izbucnirea războiului, locotenentul nereușind să ia legătura cu Edith pentru a lămuri situația, iar ea se sinucide. Drept urmare, tânărul se va alege cu o remușcare pe viață ce va constitui chiar imboldul actelor de eroism de pe front.

Acțiunea scenică migrează între storytelling și construirea poveștii pe scenă. Momentele teatrale sunt acute. Gândurile protagonistului sunt materializate prin intermediul vocilor actorilor în fața unor portative, la microfon, amplificate prin proiecție  și sunete electrice. Contrastele scenice (trupul încordat sau contorsionat al locotenentului, chinuit de propriile remușcări și distanțarea actorilor prin folosirea microfoanelor) configurează o atmosferă puternică. Scenele se succed cu rapiditate, aproape suprapunându-se. Trecerile de la o situație la alta și de la o stare la alta sunt fulgurante. Atrag atenția piese de decor trimițând înspre obsesii de fond ale protagonistului (proteza de lemn pentru picior, în acord cu încleștarea din momentul gafei și contrastând hidos cu vocea diafană a lui Edith).

Mai mult decât mimica, gestica protagonistului este exagerată atunci când jocul scenic e înlocuit de storytelling. În permanență, se fac treceri de la protagonist la narator sau de la personaje la redarea acestora prin intermediul vocilor la microfon. Atunci când personajele sunt reduse la voci sau prezențe scenice, conținutul este recreat prin storytelling. Distanța dintre actor și personaj este la vedere (rochia alba purtată pe deasupra costumului neutru de actrița din rolul lui Edith). Demascării teatralității i se contrapune măiestria lui McBurney de a crea atmosferă și transmite energie scenică, îmbinând sentimente profund umane, duse la paroxism, cu atmosfera bizară (scene sacadate, întreruperi bruște prin efecte audiovideo, treceri de la un registru la altul, lirism, exaltare și grotesc).

Caracterul aparte al spectacolului este confirmat de pendularea între dramatismul actorilor (voce, prezență, gesturi sincopate) și deconstrucția personajelor, în favoarea  construirii unor prezențe scenice din voci și costume (haina militară și atitudinea lui Hofmiller, soția oarbă a doctorului). Actorii nu joacă personaje în sensul clasic al compunerii, ci personajele sunt sugerate de corporalitatea și vocea actorilor și create prin atmosfera scenică, o mixtură de voci, gesturi exacerbate (atingerea mâinilor), sunete și video. La distanță de construcția curentă a personajelor, deoarece actorul din spatele personajului e la vedere, deconstrucția personajelor e susținută de faptul că mijloacele de lucru sunt la vedere. Cele mai intense momente sunt dublate prin storytelling (efortul disperat de a merge al lui Edith, sortit eșecului, urmat de reacția paradoxală a lui Hofmiller). Imaginea teatrală intră într-un con de umbră, fiind înlocuită prin sunete și replici, al căror efect este spectaculos, și reconfirmată prin imagine video.    

Top of Form

(Beware of Pity, adaptare după cartea lui Stefan Zweig, regia: Simon McBurney, coregia: James Yeatman, dramatizarea: Maja Zade, distribuția: Robert Beyer, Marie Burchard, Johannes Flaschberger, Christoph Gawenda, Moritz Gottwald, Laurenz Laufenberg, Eva Meckbach, scenografia: Anna Fleischle, costume: Holly Waddington, video: Will Duke, lumini: Paul Anderson, sunet: Pete Malkin, Complicite & Schaubühne Berlin, live stream pe Complicite YouTube Channel, 12 februarie 2017, The Barbican Centre, Londra)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/03/weakness-is-worse-than-wickedness.html