(Recenzie la Radu Afrim. Țesuturile
fragilității, autor: Cristina Rusiecki, Editura Tracus Arte, București,
2012)
În cadrul ultimei ediții FITPT de până în prezent, s-a lansat cartea
Cristinei Rusiecki despre estetica regizorului Radu Afrim, insistând pe tipul
personajelor predilecte și pe scenografia inedită a spectacolelor acestuia,
referindu-se la ceea ce s-ar putea denumi ”marca Afrim”. În ceea ce privește
primul aspect, autoarea definește tipul de personaj afrimian ca fiind unul
”puțin absurd, puțin comic, puțin retard, puțin ironic”, în același timp
jucăuș, dar și foarte vulnerabil. În ceea ce privește cel de-al doilea aspect,
scenografia, aceasta diferă de la spectacol la spectacol, în funcție de colaboratorul
regizorului și de modul în care respectivul/respectiva ajunge să-i pună în
practică ideile. Specificul cărții este dat de calitatea grafică de excepție,
de ilustrațiile mai mult decât generoase (e practic un album în miniatură ce
poate fi consultat oricând pentru imaginile bine surprinse din spectacole) și,
nu în ultimul rând, de alternarea prezentării montărilor cu interviuri
realizate cu actori ce au lucrat mai mult cu Radu Afrim, împărtășind din
experiența de lucru inedită cu acesta (Rodica Mandache, Marius Manole, Elena
Popa, Constantin Cojocaru, Cezar Antal).
Criticul de teatru consideră că în centrul tematicii afrimiene este
poziționată familia disfuncțională, ca o mașinărie stricată ale cărei angrenaje
nu mai funcționează la parametri normali: încremeniți în copilărie, bărbați
lipsiți de afectivitate și femei hiperemoționale, lipsindu-le, însă,
profunzimea, într-un cuvânt, ”abulia de ambele sexe și la toate vârstele”. La
acestea se mai adaugă anumite carențe de comunicare în societate, vulnerabilități
de multe tipuri, frizând patologicul. Regizorul însuși mărturisea într-un
interviu că-i plăcea să observe pacienții de la ospiciul din orășelul natal,
luându-și chiar de acolo sursa de inspirație pentru personajele sale: fragile,
agresive, crude etc.
Dintre tipologiile teatrologice mai interesante abordate de Afrim, Cristina
Rusiecki are in vedere teatrul corporalității (un teatru senzorial, ”fizic”),
un fel de luare de poziție față de ”teatrul de tip 90st”, când corpul devine
vehicul al emoției și instrument de defulare; teatrul-cabaret (travestiți,
songuri, solo-uri au coruri); ”teatrul și știrile de la ora 5”, iar ca
modalitate estetică are în vedere o serie de categorii, insistând pe straniu,
grotesc și umor.
Din ceea ce am remarcat, stranietatea personajului afrimian, nu pe bună
dreptate numit de Cristina Rusiecki ”retard”, reflectă atât un mod de a fi al
omului de azi, cât, mai mult, o întreagă ordine a lucrurilor. Cruzimea,
indecizia, bufonada, pierderea de sine și atât de arareori (re)găsirea
caracterizează un secol lipsit de orientare din multe puncte de vedere. În
lumea pe care regizorul Radu Afrim o aduce în scenă devii capabil să te pierzi
pe tine însuți în sensul cel mai bun cu putință, pentru că există o recompensă
de ordin estetic. Însă publicul pe care și-l dorește Radu Afrim nu e neapărat
omul de teatru, ci omul capabil să înțeleagă ceva în plus despre sine și despre
lumea sa, nu neapărat la nivel intelectual, uneori acea gratificație primită fiind
de ordin emoțional. Aceasta din urmă deoarece regizorul nu sondează doar
posibilitățile actorilor cu care lucrează, aruncându-i în situații scenice cu
care nu s-au mai confruntat până a-l întâlni, ci își provoacă și spectatorii
înspre un plus al înțelegerii. Astfel că ”țesuturile fragilității” devin
marcant țesuturile lucidității din noi.
Pentru realizarea acestei lumi aparte la care am făcut referire, regizorul
Radu Afrim a pus în joc scenografii de tot felul, de la decoruri aerisite și stylish la altele irespirabile;
întotdeauna, însă, decorul are în spectacolele sale un sens. Nu puține sunt
spectacolele în cazul cărora te întrebi de ce regizorul cutare a plasat nu știu
ce obiect într-un anume loc sau de ce nu a evitat un clișeu de care te-ai
săturat. Or, acest lucru nu se întâmplă în montările lui Afrim – fiecare piesă
de decor este la locul său și poate fi justificată regizoral. De aceea,
scenografia sa contează atât de mult (Cristina Rusiecki dedică jumătate din
cartea ei prezentării unor reprezentații sub acest aspect). Tocmai din acest
motiv, un show marca Radu Afrim nu-mi
îngreunează vreodată memoria. Nimic mai firesc decât să rememorezi detaliile
unui spectacol în care orice lucru este explicabil, ba mai mult – în care
cadrele clasice sunt răsturnate, totul devenind o provocare, atât pentru actor,
cât și pentru spectator. S-a spus despre Radu Afrim că lucrează pe baza unor
constructe imaginare și că nu pune accent pe actor. Nimic mai departe de
adevăr. Radu Afrim și-a pus amprenta pe stilul trupelor teatrale care i-au
intrat pe mână și a dat șanse enorme de afirmare tinerilor actori.
Radu Afrim a fost prezent la Iași în festivaluri diverse și a montat la
Teatrul Național Dawn Way (Oameni slabi de înger. Ghid de
folosire) în 2011 și Visul unei nopți
de vară în 2012. Și este, sunt convinsă, pe deplin așteptat de către
publicul ieșean să revină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu