Dacă ” istoria e o fabulă”, cred că cel mai adecvat mod de a reconstrui trecutul este prin artă. O particularizare mai mult decît sugestivă de reconstrucție istorică la nivel estetic (ceea ce numesc istorie estetică) o reprezintă performance-ul teatral. Încercînd să re-actualizeze trecutul, în speranța că publicul va atinge edificarea. Îndrăznind să evoce o schimbare de sine. Și în speranța că vom ajunge să trăim în normalitate, evitînd greșelile din trecut, ori că ororile trecutului, înscrise în traumele pe care le purtăm cu noi, nu se vor mai repeta. La traumele la care face referire Hayden White, Auschwitz, Hiroshima, aș adăuga trauma comunismului.
Într-un articol al Gianinei Cărbunariu, publicat în revista Scena, identific cîteva întrebări ale regizoarei, ce mă trimit la raportul sinuos dintre document și fapt istoric, înspre situația noastră precară între trauma încă prezentă și trecutul recent, și la (im)posibilitatea cunoașterii în mod strict istoric a trecutului, a acestui trecut ”viu”, ”încapsulat” în trauma comunismului: ”Sunt dosarele Securității documente ce ne-ar putea ajuta să înțelegem trecutul?”, ” Cît de prezent este acest trecut recent?”, ” Cum ne raportăm astăzi la această moștenire?”.
Spectacolul se dezvoltă prin asumarea unei piese fără scenariu, fără autor..., apoi printr-o continuă schimbare a personajelor (Dorin Tudoran, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Croitoru, TO alias observatorul permanent), care în repetate rînduri nu mai pot duce povara trecutului pe care îl reconstruiesc și se opresc ori o iau de la capăt, repetă, schimbă rolul, și prin reconstrucția trecutului în mod creativ, conferindu-i o multitudine de nunațe, voci, gesturi, expresii, intonații.
Cred că rolul repetiției nu poate fi decît acela de a provoca o anumită reacție din partea publicului, căruia i se oferă de asemenea libertatea de a-și schimba locul în timpul reprezentației oricum vrea și de a inteveni pe parcursul acesteia. Cîți fac uz de această libertate care li se conferă?! Revenind la repetiție, ajungi la un anumit sentiment de sațietate să tot auzi aceleași replici ale discuției purtate de cei trei (patru?!) în martie 1985. O sațietate care traduce o anumită iritare. În măsura în care publicul se enervează, de fapt, re-actualizarea se produce. Trauma comunismului este retrezită în spectatorul român. La nivel emoțional, prin trauma comunismului înțeleg acele emoții negative, pe care le resimte chiar Tudoran în timpul discuției (teamă, anxietate, furie, indecizie, disperare etc.), la care se adaugă reacții ori atitudini nepotrivite, decizii greșite. Din prisma trecutului practic teoretizat de Hayden White, în continuarea lui Michael Oakeshott, trauma lăsată nouă moștenire de comunism leagă trecutul de prezent într-un mod insolvabil: privind înapoi, înspre trecut, căutăm soluții la problemele prezentului. Și nu le găsim. În schimb, trauma ne afectează astăzi deopotrivă viețile și deciziile. De aceea, doar un proiect de reconstrucție prin artă a trecutului ar putea aspira la edificare.
La final de spectacol, sîntem invitați fără excepție să completăm o propoziție scrisă în cretă albă pe un perete: ”Mărturisesc că am colaborat și îmi cer iertare...”. Sentința ne privește. Am colaborat în mod direct sau indirect, prin tăcere, prin absență, cu toții. Trauma noastră colectivă ne e martor. În prezent, poate că nu vom lua cele mai bune decizii în cetate. Drept consecință a aceleiași traume a comunismului. A ne elibera ar însemna să devenim responsabili moral de prezent și să luăm decizii corecte, evitînd greșelile trecutului.
Sînt convinsă că o re-actualizare a trecutului este stîrnită cu prilejul acestui performance. Însă am dubii legate de o posibilă edificare. Singura artă în care mai pot crede e cea capabilă să ne schimbe pe noi înșine și, odată cu noi, să schimbe lumea în care trăim. Nu ca o armă socială, ci ca putere transsubstanțializatoare, prefăcînd praful în aur și vameșul în scrib al istoriei. Ajutînd orbul să vadă iar. Cred într-o istorie estetică, astfel susținută de Dumnezeu ori de Diavol. Mi-e egal.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.nl/2012/07/re-actualizare-vs-edificare.html
