Iașul teatrului independent: T.O.N

În Iași, spațiile în care teatrul non-instituțional încă se mai joacă pot fi numărate pe degete. De parcă acest rău nu era suficient se mai și închid, rând pe rând, locurile unde se putea vedea teatru de bar de calitate, urmând să fie înlocuite de clădiri pentru birouri. Una dintre scenele unde am urmărit de-a lungul timpului spectacole de calitate, produse de trupe din Iași, dar și de artiști invitați din țară o reprezintă cafeneaua Maideyi. Din păcate, aceasta urmează să-și închidă porțile, rezervând brand-ul teatral cu care ne-a obișnuit pentru un alt spațiu din Iași.

Pentru actorii la început de drum, pentru tinerii artiști neangajați, pentru cei ce doresc să se afirme ori să își testeze propriile limite actoricești, pentru regizorii care vor să experimenteze noi modalități de lucru, spațiul non-convențional oferă oportunități ce nu pot fi neglijate. Iașul nu dispune, însă, de suficiente alternative la cele câteva instituții special concepute pentru publicul consumator de teatru. În țară există festivaluri de teatru independent la care Iașul nu poate participa decât ocazional, cu toate acestea, spre surprinderea mea, atunci când o face obține o binemeritată recunoaștere a meritelor producătorilor, actorilor etc. Pentru ca lucrurile să intre, totuși, într-o oarecare normalitate ar fi de dorit atât apariția unor spații noi pentru a practica un teatru non-instituțional valabil, cât și o delimitare clară între spațiile existe în ceea ce privește oferta de spectacole. Fiecare cafenea teatrală ar trebui să-și stabilească un profil clar, altul decât atingerea numărului de clienți și obținerea unui venit anume. Astfel încât consumatorul să știe exact unde și de ce merge, pentru spectacole moderne importate din țară ori pentru spectacole experimentale etc. și să nu se creeze situația de a nimeri la un spectacol de teatru de cafenea din întâmplare ori din nevoia de distracție facilă.

În cea mai mare parte, Maideyi a adus spectacole de calitate pe o scenă care nu era deloc improvizată și dacă s-ar investi pe viitor (presupunând că, într-adevăr, se va veni cu o nouă locație) în reflectoare, ar putea redeveni unul dintre spațiile recunoscute în Iași pentru dedicația față de actul teatral veritabil. Printre ultimele spectacole de pe scena din cafeneaua Maideyi, s-a jucat T.O.N. – Tratament oșovian împotriva negativismului (regia Diana Mititelu, distribuția: Bianca Ioan, Sorin Cimbru), o parodie a tehnicilor predate pentru a avea o gândire pozitivă. L Mizanscena ia forma unei ”conferințe de dezvoltare personală”, pe care Bianca Ioan o susține în fața publicului, eliberând rețete de eliminare a stresului din familie ori de la serviciu, de armonizare cu propria persoană și cu anturajul, de evitarea blocajelor de comunicare cu cei din jur, pentru sporirea stimei de sine și împlinirea nevoii de apreciere. Prestația ei plină de aplomb alternează cu partitura lui Sorin Cimbru, cel din urmă jucând un personaj dezechilibrat dar cu mari nevoi de revenire la un consens cu propriul ego, acesta încearcând să se convingă mai mult pe sine decât pe ceilalți de reușita schemelor propuse. Rolurile sunt savuroase, actorii la înălțime, se vede că au lucrat și că sunt în formă artistică. Una dintre virtuțile teatrului non-instituțional este aceea că actorii au prilejul să joace, lucru care îi ajută să nu piardă legătura cu ”sfânta scândură”. În această formulă a teatrului de cafenea ei pot explora, căutându-se și regăsindu-se în experiențe de rol, uneori mai lejere, alteori la înălțime. În spectacolul de față nu se face rabat în ceea ce privește nivelul interpretării.

Interacțiunea cu publicul se face în primul rând prin rezolvarea unui test psihologic împreună cu acesta, ulterior fiind invitată o persoană pe scenă, improvizându-se și dezvoltând comicul unor situații, indiferent de nivelul de cooperare al spectatorului solicitat la întâmplare. Dacă cititorul are un pix, ar putea să noteze următoarele acțiuni în funcție de cum gândește ordinea priorității lor: sună soneria de la ușă și trebuie să răspundă; curge robinetul; sună telefonul; plânge copilul; trebuie strânse rufele de pe sârmă. Pentru a afla semnificația fiecărei acțiuni ar fi recomandabil să mergeți la spectacol. Acesta poate fi regăsit în prezent în barul La Bază.

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/06/iasul-teatrului-independent-ton.html

Jocul de-a farsa: prejudecăți, terminologie

Spectacolul Nu de gât s-a jucat din nou în cafeneaua Maideyi, premiera având loc la sfârșitul anului trecut, fiind prezent mai întâi în barurile din Botoșani, de unde proiectul a fost importat înspre Iași. Textul aduce în prim plan - fără a analiza, explicita, soluționa sau evalua - o serie de prejudecăți și erori terminologice, devenind povestea unei farse cu semnul întrebării. Pe lângă tematica de bază abordată (problema homosexualității), în spectacolul propriu-zis mai intervine un factor – mimarea și testarea emoțiilor (intenție de autor, preluată regizoral, dar propunându-și sau pretinzând să atingă nivelul interactivității cu publicul).

Mizanscena nu poate aduce mai mult decât este sugerat explicit în text, în materie de decor (doi tineri la o masă și două beri, poate încă alte două beri ș.a.m.d). În ceea ce privește jocul actoricesc, se trece de la firesc/ naturalețe la dramatism exacerbat, uneori aproape nestăpânit, sursă principală a comicului (Vlad Volf). Jocul lui Alexandru Dobynciuc este ceva mai echilibrat, mai controlat. Improvizația  intervine, atât în sensul unui spectacol de bar tipic, dar chiar depășind această limită (prin exagerări și justificări). În sală, un public tânăr, amuzat, distrat. Spectacolul este entertaining prin faptul că dintr-o poveste banală, atenția spectatorului este întreținută da capo ad fine, prin actualizările operate asupra scenariului, prin faptul că se lucrează extratextual (regizoarea, persoana răspunzând de tehnic/ partea muzicală – luminile nici măcar nu am pentru ce să le aduc în discuție -, partenerele de scenă ale celor doi, cronicarul de teatru prezent în sală, fiind implicați și completând scriptul – jocul de-a farsa).

Povestea este în felul următor: doi prieteni conversează, unul pretinzând că e gay; celălalt reacționează în diferite moduri (de la intrigarea că află după o amiciție destul de îndelungată la aluzii că ar fi putut fi chiar și el vizat/compromis etc., dat fiind prietenia dintre ei doi. După care primul pretinde că a glumit. Bineînțeles că nu mai este crezut, fiind respins ca prieten (”nu de gât” – gesturi amicale firești sunt privite cu suspiciune). Spre a-i dovedi la final că nu este așa și că, într-adevăr, a fost o farsă, pretinsul homosexual se îndreaptă înspre o fată din public (situată pe primul scaun de la bar), pe care încearcă să o sărute pe gură. Interactivitatea cu publicul ar fi putut dura mai puțin, însă nevoia de senzațional a fost lăsată pentru ultimul moment. Fata nu a intrat în rol (nu a răspuns la sărut și-și ținea buzele lipite), a fost real surprinsă, lipsită de orice emoție, la final a luat chiar un șervețel de la bar și și-a șters buzele. Personal, soluția regizorală la care s-a apelat mi s-a părut puerilă, atât la nivel spectacologic (nu avem de a face decât cu o simulare de interacțiune cu publicul), cât și la nivel logic – a încerca să săruți o persoană de sex feminin în public nu dovedește orientarea sexuală a unei persoane. Și nici măcar modul în care răspunde cineva din public la o asemenea acțiune nu dovedește nimic. De aceea, această trecere ilicită de la o interactivitate simulată (probabil actorul știa cine este respectiva persoană) la o posibilă testare exagerată a emoțiilor mi s-a părut de prost gust (dincolo de orice critică de spectacol, referindu-mă strict la gestul în sine).

Am rămas datoare cu unele considerente privind prejudecățile și terminologia. Dar nu în ultimul rând, vizând logica din conversația celor doi. Voi atrage atenția asupra câtorva elemente doar. Inițial, parcă am viziona vreun episod dintr-un altfel de ”Totul despre sex”, numai că primele poante (cele despre electricitate și sex) nu sunt deloc reușite. Terminologic, se folosește ”misogin” pentru ”mizantrop” (nu se creează nici un comic de limbaj), iar a argumenta că nu ești gay (dat fiind că nu ai gesturi efeminate), prin faptul că nici bărbații heterosexuali nu au ”gesturi feminine pentru că se culcă cu femei” mi se pare stupid, dacă nu chiar absurd (chiar dacă intenția este de a contura un caracter naiv/intrigat/exasperat). Mai departe, trecând la prejudecăți, semnalez următoarea eroare: numai un homosexual, văzând doi bărbați împreună în calitate de prieteni, ar putea crede că aceștia ar fi gay (exemplul cu mersul la cinema). Din nou, e vorba de caracterul naiv jucat. Ar mai fi și unele adevăruri, pe care nu le elucidez acum, din nou duse la limită din motive de conturare a unor caractere: o persoană, având o orientare sexuală diferită, ar putea stârni cu atât mai mult atenția unei persoane de orientare inversă (exemplul cu lesbiana); într-un alt context, chiar și aceasta ar putea fi o prejudecată. Răsturnarea argumentelor apare adeseori drept interesantă în logica discursului: bunăoară, o femeie preferă să stea cu cineva care ”nu îi face nimic”, din considerente de siguranță (anterior fiind folosit și argumentul invers – intimitatea este preferabilă). Dar, dincolo de interpretarea actoricească ok, de trecerile imprevizibile de la naivitate la insinuare (Dan) ori de la complicitate la negare (Alex), de sensul distractiv al show-lui și, dat fiind că nu există un mesaj strict, nici subtilitate, că subiectul adus în discuție nu e raportat la societatea actuală, la nevoile publicului de a-și clarifica/forma/estima unele convingeri proprii, mă întreb: Care a fost miza acestui joc de-a farsa?!

 

(Nu de gât, de Mihai Ignat, regia: Lenuș Teodora Moraru, distribuția: Alexandru Dobynciuc, Vlad Volf, Maideyi, reprezentația din 19 martie, ora 19, premiera: 15 decembrie 2013)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/03/jocul-de-farsa-prejudecati-terminologie.html

Un happening in Maideyi

Happening-ul este un tip de teatru performativ, de regulă asociat cu un spațiu neconvențional (de această dată, Cafeneaua Maideyi, premiera 27 octombrie) și care se mulează pe o situație construită în spațiul de joc, facând apel în mai mare măsură la improvizație și la interactivitate cu publicul decât de obicei. Interesul pe care new media (în special televiziunea și internetul) îl prezintă astăzi, alături de o preocupare de ordin critic față de tema manipulării exercitate tot mai mult de mass-media, îl conduc pe Daniel Chirilă (absolvent al Facultății de Teatru, UAGE, actualmente urmând un master în Jurnalism tematic, la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București) înspre conceperea acestui al doilea spectacol în cafeneaua amintită, intitulat 5 pm, alături de colegi din cadrul trupei de teatru Frilensăr (Claudia Chiraș/ Irina Elena Frunză, Tiberiu Enache) ori din afara acesteia (Andrei Cozlac, Alice Moisă).

Scenariul semnat cu pseudonimul Enoch Darli este pus la dispoziția spectatorilor deoarece este echivalat cu script-ul unei emisiuni TV la care aceștia participă în direct. De asemenea, audiența primește un set de reguli, prin care i se cere implicarea directă în așa-zisa emisiune TV; tot ceea ce se petrece pe ”scenă” este transpus pe o plasmă, cu o întârziere de câteva secunde bune, din cauza echipamentului tehnic nu foarte performant. Dintre instrucțiuni, rețin faptul că publicului spectator i se cere să urmărească scenariul și să reacționeze potrivit cerințelor marcate în roșu acolo – să aplaude, să râdă, să ofteze, să intervină atunci când prezentatorul emisiunii (Grațian Grozav – Daniel Chirilă) le solicită acest lucru. Și pentru ca evenimentul cu care spectatorii se confruntă să devină și mai convingător, intră în joc și un regizor tehnic, căruia îi revine funcția de a le reaminti celor din cafenea (într-o manieră în permanență nostimă, rolul este tușat foarte mult) că e cazul să reacționeze potrivit indicațiilor deja primite.

Deși am parcurs script-ul înainte de spectacol, sunt nevoită să admit că aspectul cel mai viu în cazul de față îl reprezintă chiar scenariul. Autorul, inutil ascuns în spatele pseudonimului deja menționat, scrie vivace, tonic, alert; îi recomand să participe la concursurile de dramaturgie, care au devenit tot mai frecvente în ultimul timp (ar fi de dorit să mai analizeze puțin necesitatea anumitor momente din script și să le confere, implicit, o justificare) . 5 p(ost) m(ortem) mimează efectele unei emisiuni TV asupra spectatorilor; convenția este parțial acceptată și asumată de publicul din Maideyi, care reușește să-l suprindă întrucâtva chiar și pe autorul textului ori ”prezentatorul TV”. Daniel Chirilă joacă fără să depună prea mult efort, reliefându-ni-se faptul că ar putea prezenta cu brio o emisiune TV; partea cea mai dificilă, actoricește vorbind, îi revine Claudiei Chiraș, care, deși are un ciorap pe față aproape pe parcursul întregii reprezentații, dovedește cât de mult a evoluat artistic în ultimul timp, sfredelindu-și audiența cu privirea și reușind parcă, mai bine ca niciodată, să intre în ”pielea” personajului încredințat: un criminal în serie, conceput în mod bizar, asemeni unui ”om fără însușiri”, adus să-și mărturisească în direct crimele comise, protejat față de poliție (nu cred că reiese suficient de clar cum anume acest lucru a fost făcut posibil), care parcurge o sumă de momente sau, mai curând, este supus unei serii de ”teste” în direct (iarăși nu este evident cum își imaginează autorul că e posibil ca o emisiune coerentă să fie și ”remember al copilăriei criminalului”, în același timp ”vrei să fii miliardar” și ”cu cărțile pe față”). Cred că acest scenariu ar fi fost cu mult mai avantajat dacă se reușea implicarea publicului păstrând doar prima și ultima rubrică, concursul de întrebări de cultură generală chiar nu-și are rostul în coerența acestui spectacol. În schimb, s-ar putea accentua și mai mult partea legată de improvizație când spectatorii sunt întrebați pe cine ar vrea să omoare ori dacă se uită la TV, iar stupoarea lui Daniel Chirilă devine reală atunci când sala mărturisește că nu se uită la TV ori că nu dorește să omoare pe nimeni. În fond, cine ar mărturisi nevoia unei crime într-o emisiune în direct?! Dincolo de unele glume nu tocmai inspirate, este un scenariu îndrăzneț, imprevizibil, cu atât mai mult cu cât ideea de bază e următoarea: persoana ștearsă, conturată în fața unui public spre a provoca prin povestea stranie a unui personaj căruia i-au murit, rând pe rând, destui oameni apropiați ajunge să-l omoare în direct pe chiar prezentatorul emisiunii. Pentru această idee interesantă de scenariu, îl vom ierta pe Daniel Chirilă alias Enoch Darli pentru că: formatul emisiunii concepute de el nu este tocmai credibil, de aceea poate că publicul nici nu participă suficient de mult; Claudia Chiraș joacă peste așteptările de scenariu, în timp ce prezentatorul (Daniel Chirilă) pare uneori că nu-și înțelege propriile didascălii ori că nu și-a învățat propriul text (dar voi considera ca aparține testului improvizațional).

În fond, este un scenariu absurd ori, pentru a fi transbordat înspre veridicitate, dincolo de imperativul că publicul trebuie distrat cu orice preț, ar trebui eliminate tușele groase în cazul a două personaje (prezentatorul și regizorul tehnic). Pe de altă parte, e interesant cum Daniel Chirilă intră și iese din rolul creat chiar de el; în timp ce Claudia Chiraș se impune real, trecând prin mai multe ipostaze decât îi solicită scenariul (de la personajul șters care repetă mot à mot tot ceea ce îi induce moderatorul) la un caracter puternic care își justifică în direct propria crimă printr-un discurs în care face apel la celebrul dicton ”neam săturat de voi”, dar și la datoria de a reîncepe o nouă viață, făcând o faptă bună în fiecare zi. Psihologic, scenariul nu pune foarte multe probleme, poate că și aici ar mai putea fi cizelat, astfel încât să existe o complexitate caracterială, dincolo de un prezentator retard și un criminal absolvit în mod inexplicabil de vină, dat fiind că nu-și înțelege propriile vorbe/fapte.

Dacă data trecută, în cazul spectacolului Frilensăr, am făcut față unei scenografii care atrăgea prin faptul că spațiul de joc era efectiv tapetat cu ziare, de data aceasta decorul este minimalist. Scriptul este absurd, cinic, macabru, în același timp hilar; spectacolul e un happening de încadrat în categoria ”relax and enjoy”, confortabil și incitant.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/11/un-happening-in-maideyi.html

Gunoierul

Maideyi vine cu o alernativă la sejurul estival all inclusive pe litoralurile învecinate: teatru de cafenea. Dintre ofertele acestei veri, se joacă Gunoierul, într-o adaptare realizată de Cătălin Cucu după un text de Mimi Brănescu. Aspectul cel mai favorabil al acestei reprezentații ar fi acela că oferă unor tineri actori oportunitatea de a-și etala aptitudinile, în același timp formal - se lucrează pe compoziție, în special folosind vocea, dar și corpul - și informal (folosirea improvizației light, pe alocuri accentuată). Tinerilor prezenți în spectacol le face realmente plăcere să evolueze: Daniel Chirilă (rol titular), Alex Iurașcu, Claudia Chiras, George Cocoș.

Ador și mă amuz când cineva îmi spune: ”Am două vești – una bună și alta proastă. Cu care să încep?”. În privința acestui spectacol, am adjective pozitive, niciun superlativ și, ca de obicei, nu îmi stă în caracter să fac comparații cu alte spectacole ale aceluiași regizor. Cea dintâi veste ar fi că tinerii actori sunt bine puși în valoare, iar cea de-a doua - că decorul care ar vrea sa marcheze un spațiu dezordonat ocupă în mod inutil aproximativ jumătate de scenă, ceea ce este în detrimentul manifestării actorilor. Se pierde astfel din dinamism, spațiul ar trebui ușor debarasat, pentru a crea posibilitatea unui spectacol cu mișcare scenică reală; desigur, există câteva momente de acest gen în reprezentația în discuție, dar insuficient lucrate, lăsate în voia flerului și entuziasmului tinerilor (George Cocoș, Claudia Chiras).

Nu știu în ce măsură textul lui Mimi Brănescu (chiar și retușat) mai poate constitui o opțiune fericită la ora actuală. Atunci când alegi un text, ca regizor, trebuie să iei în considerare mai multe aspecte, nu doar faptul că dispui de o mână de tineri actori însetați de scenă. Dacă schimbi mai apoi textul trebuie să o faci cu sens, mai cu miez decât scopul mai sus menționat. Nu poți face teatru pentru a exersa meseria de  regizor și nici doar pentru entertainment. Trebuie să-ți fixezi un mesaj de transmis înspre public, cu alte cuvinte o semnificație care să legitimeze existența spectacolului. Sigur, mie îmi este ușor să găsesc justificările în cazul oricărui spectacol, ceea ce nu înseamnă că acest lucru e menit să stea în picioare. Orice text contemporan dispune de unele fragmente ori replici remarcabile, care, jonglate cu bună știință, conduc la ceea ce tocmai am menționat. În cazul de față, replicile memorabile cad în sarcina lui Daniel Chirilă (ex. ”Gunoiul este oglinda sufletului omului”), numai că acestea sunt declamate și nu li se acordă nicio interpretare regizorală. Scenariul este lăsat în granițele concretului: un bărbat scormone la propriu în gunoi și-și găsește victime pentru a le convinge că li se pun coarne și pentru a le face să ducă la bun sfârșit ceea ce el însuși, pradă unei povești similare, nu are curaj (uciderea prin tortură a soției infidele). Structural, Cătălin Cucu nu are încă experiența necesară unei montări, scenele nu sunt legate în mod corespunzător (se creează senzația că spectacolul se termină de două ori, înainte și după scena de final).

Ceea ce apreciez la spectacolele de cafenea e modul în care actorii își permit să arunce mici ”nestemate”, să facă aluzii la alte montări, la ”personaje” ori personalități din lumea teatrală. Se poartă acest tip de mică parodie, care uneori scapă regizorului însuși (improvizație de moment), alteori reprezintă rodul unor jocuri din timpul repetițiilor, între toți cei implicați în respectiva montare, un joc ce ajunge chiar în varianta finală. Pe lângă aceste aspecte, sunt inevitabile modificările forțate de caracter, folosirea unor graiuri accentuate sau glumele uneori facile: altfel oamenii nu se mai amuză; iar funcția de bază a teatrului de cafenea din Iași o reprezintă divertismentul. Bineînțeles că sunt posibile și producții executate cu ceva mai multă migală, cum ar fi, ca să dau un singur exemplu, cele de la Godot Cafe-Teatru. Acum, că Maideyi are o scenă la propriu, aștept să apară aici proiecte valabile care să propună texte originale și percutante prin tematică, fie clasice, fie contemporane, care au ceva de spus, dincolo de agreabil, publicului actual.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/07/gunoierul.html

Blind Review: Când Harry Potter se suie pe mătură și începe să regizeze

Motto:

 În absența unui regizor, spectacolul riscă să devină un kitsch, iar în absența unui autor, scenariul își poate permite să nu fie decât o compilație. Desigur, ar putea exista obiecții: că în postmodernism autorul nu-i decât o funcție intertextuală, iar regizorul – un ochi heisenbergian, în continuă schimbare, fiecare dintre actorii implicați în ”regia colectivă” urmărind, rând pe rând, și corectând prin indicații scenice, din afară, prestațiile colegilor de scenă. Dar cum te poți situa cu adevărat în afara fenomenului numit spectacol, de vreme ce joci în chiar respectivul spectacol? Pretenția de obiectivitate nu poate fi decât aleatorie...

Daniel Chirilă, tânăr actor ieșean, lansează proiectul Freelancer și montează, împreună cu alți trei colegi (George Cocoș, Claudia Chiraș, Radu Homiceanu) un spectacol de bar, în cafeneaua Maideyi (premiera 21 aprilie), după un scenariu anonim, peste care se suprapun, prin compilație, două monologuri, unul poetic și celălalt de dramaturgie clasică (ambele modificate ușor față de versiunea originală). Proiectul a început printr-o promovare de proporții, cum eu nu am mai văzut să se facă în Iași, pagină de facebook, trailer (Iustin Șurpănelu) și prezentarea poveștii spectacolului (fără nicio legătură structurală cu spectacolul propriu-zis), afișe și stickere peste tot, conducându-și spectatorul-victimă a audio-vizualului printr-un labirint al așteptărilor (poate de aici, decorul – spațiul de joc e tapetat cu ziare de jur împrejur). Sunt aceste așteptări împlinite sau nu?! (sugerez un sondaj de opinie făcut de realizatori în cafenea, din care să rezulte răspunsul).

Spectacolul în sine este construit ca o surpriză teatrală, pentru că se compune din două părți (nedelimitate clasic, explicit, aspect pozitiv, la care se adaugă excelenta cursivitate, cu opriri intenționate pe unele cadre, mai apoi nevoia de senzațional, nu tocmai favorabilă, și, repet, imprevizibilul bine valorificat). Prima parte încercând să-și capteze audiența în plasa dramaticului (re)prezentat în registru tragi-comic, în timp ce cea de-a doua (distrugerea convenției teatrale inițiale, folosirea improvizației dirijate, modificarea caracterelor) impunându-se cu fermitate prin folosirea anumitor concepte regizorale. Decorul minimalist este manevrat în mod flexibil și eficient (îl am în vedere în special pe George Cocoș), dar soluțiile regizorale sunt, de multe ori, ridicole (ex. o mingiuță portocalie, părând o mandarină, cu o inimioară desenată pe ea). Costumele și, în special, machiajul (Daniel Chirilă) sunt, însă, bine realizate, vestimentația Mirunei – Claudia Chiraș - (nepotrivită cu rolul din prima parte) anticipă un final neașteptat (primul paradox!).

Mai exact, în prima parte, patru personaje (David, Miruna, bătrânul, ”soția”) rătăcesc prin întuneric fără autor; în cea de-a doua, mai mulți ”actori” (anterior în rolurile Miruna, David,  bătrânul/totodată cel care îl joacă pe regizor), (re)devin de o vizibilitate orbitoare, tocmai pentru că regizorul spectacolului se ascunde. În alți termeni, reiau, orchestratorii au livrat mesajul montării, oricare ar fi acesta, printr-un text sub pseudonim (pseudonim ce nu apare pe afiș) și sub forma unei regii ”colective”. Mesaj pe care eu, personal, nu l-am înțeles. În sensul că, nu reușesc să identific tema acestui scenariu/spectacol. Am remarcat doar că ar conține idei subversive, devenind un pamflet la adresa Facultății de Teatru. Apoi - prea multă ironie gratuită la adresa unui regizor de film celebru ș.a.m.d. În fapt, chiar afișul spectacolului este inspirat de cel al filmului Dogville (în această privință, dar, nu în toate, se lucrează cu influențele la vedere - unele dintre acestea fiind demascate în partea a doua a spectacolului; strict referitor la afiș – poate unii dintre tinerii din sală au văzut deja filmul (dacă nu li-l recomand, este o excelentă parabolă cristică și...anticristică)...deci pentru ce se dau în vileag doar unele dintre înrâuriri?!)

Partea a doua este, paradoxal (!), încă dominată de teatralitate, dar distrugând convenția teatrală inițială – dintr-un spectacol care nu prinde, doar aștepți ce se va mai născoci, suntem purtați în plină repetiție generală. Cum se poate așa ceva?! (să distrugi convenția teatrală, dar să rămâi în plină teatralitate, mai mult să o transformi în teatralism...). Doar acceptând, la limită, că se distruge o convenție de nivel strict scenografic în timp ce teatralitatea e rezervată jocului actoricesc...). Ilustrativ, din spectacol, revin asupra ideii distrugerii convenției teatrale din partea de final. Trebuie reluat pasajul convenției de la nivel scenografic pe care se tot bate monedă - conceptul de ”ușă”/ideea respectivă este preluată ad litteram din Dogville - (soneria plasată la orizontală, pe podea, nu se vede, dar, în schimb se aude)– toată acțiunea scenică trebuie urcată, fizic mă refer, sau spectatorii ar trebuie să stea pe jos sau pe scaune mult mai joase, altfel spectacolul este invizibil pentru cei din spate, în chestiunile de finețe, în ceea ce are condimentat, totul apare, însă, pe scenă...- à propos felicitări, Maideyi, pentru scenă!). Într-un alt sens, s-ar putea accepta că se înlocuiește o convenție teatrală printr-o alta (evrica!). Personal, am rezerve în privința noii convenții introduse. Refuz să o interpretez, așa cum organizatorii au semnat pe etichetă, simplu, ”Frilensăr”. (Și mai am rezerve în privința faptului că ”regia colectivă” s-ar fi decis dacă sparge o convenție sau face teatru conceptual, livrând paradoxuri, care sfidează regulile...)

Într-un anume sens, spectacolul se adresează publicului de bar, într-un altul l-aș vedea montat pe o scenă într-un studio (dacă scenariul este revăzut). Pentru că actorii joacă în forță. Dintre cei prezenți, George Cocoș a cunoscut o evoluție uimitoare de când cu rolul din ”Visul unei nopți de vară”. În spectacolul de față, joacă și implicat și parodic, ne dă și lecții de actorie (recitalul din Topârceanu, ireproșabil, de altfel, pare un cut dintr-o probă de casting). Claudia Chiraș a început să aibă încredere foarte mare în ea, are și de ce... La un moment dat, credeam că nu și-a învățat textul ori că intră greu în rol, de fapt se făcea trecerea între personaje (de la o mai veche cunoștință/prima dragoste a lui David la o prietenă foarte bună a lui Lulu – Daniel Chirilă - și parteneră de scenă în cupletul actor-regizor). Daniel Chirilă trece cu brio proba de actor de comedie și-o mai face și pe-a regizorul isteric. Totul e bine când se sfârșește cu bine: Radu Homiceanu, după ce se joacă de-a chelnerul moldovean și saltinbanc, care enumeră de la A la Z filmele unui renumit regizor din Danemarca, ne reamintește la final că totul nu-i decât vis și reverie, în caz că ne-ar fi supărat.

P.S. În mod normal, nu ar fi trebuit să scriu despre acest scenariu. Pentru că obscuritatea cu care s-a lucrat atentează la crezul meu că în spatele oricărui spectacol se poate descoperi mintea celui care l-a creat. Aparent, dincolo de această reprezentație nu se distinge nimic. Să fie regizat de Harry Potter, ca și cum ar trece cu telecomanda de pe un canal TV pe altul?...Dar cum se face că trece detașat, ironic și cu cinism de pe cele unde  rulează filmele lui Lars von Trier (un regizor de viziune) și rămâne să privească în extaz  Bonnie and Clyde și Jeux d’enfants, după care începe să boxeze în gol, iar la final împacă pe toată lumea și-și mai cere și scuze pe vocea mlădioasă a lui Homiceanu, revizitând Visul...?------

 Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/04/blind-review-cand-harry-potter-se-suie.html

 

Exercitii, improvizatie, riscuri

Acest articol se dorește o succintă intervenție asupra spectacolului „Cercul vicios al fericirii” (reprezentația din 28 martie), realizat în Maideyi de trei absolvenți de teatru mai mult decât entuziaști (Dumitru Georgescu, Roxana Mârza, Ana Hegyi). Regia  Anonymus/colectivă (motivația asocierii și colaborării celor trei actori), adaptare după un proiect UAGE, regia: Andreea Macarov.

Își dau întâlnire sub pretextul acestui proiect trei protagoniști, trei actori foarte diferiți și trei oameni la fel de deosebiți între ei  (D.G. - actor la Teatrul Luceafărul, dar care își dorește să încerce și un alt tip de rol decât ceea ce face zi de zi (greierași și furnicuțe) ori decât rolul de ”dork” din ”Hârtii, ursuleți și fete”,  regia Florin Caracala; R.M. – colaborator TNI, a lucrat cu regizorul Ovidiu Lazăr; A.H. – profesor devotat de actorie cu copii, o persoană specială și o actriță care a revenit la stilul expansiv din spectacolele de acum ceva ani, tot din Maideyi). Pe toți aceștia îi unește, însă, faptul că au construit o poveste după fragmente din texte de Teodor Mazilu și Ion Băieșu, adaptate, păstrând (și da și nu – caracterele: Cecilia, soțul (botezat de ”regizor”  'Fănel') și Cireșica. Cireșica e clar Ana – ușor confuză, dar încercând să mimeze stăpânirea de sine și să dea sfaturi cuplului Fănel – Cecilia. Pe de altă parte, A.H. drapează enorm, pentru că rolul ei (sora emancipată ce își oferă sprijinul cuplului trunchiat) e un contre emplois (pe care în mod pervers, culmea, îi place să-l joace). Soluțiile regizorale sunt simple dar amuzante, sfaturile sunt desprinse din notesuri volante si lipite nu pe frigider, ci pe capul soțului (cățel, hobby, program de vizite etc.). Cât privește crezul ”Distanța unește sufletele!”, din care A.H. face leitmotivul spectacolului (soțul Cireșicăi e plecat de trei ani, dar urmează să se întoarcă), prefer să o lăsăm pe altă dată.

Proiectul pe care cei trei îl propun își permite libertățile inerente unei montări adresate spațiului neconvențional: exerciții de compoziție, multă improvizație, destindere, dar și explorarea propriului sine. Dumitru Georgescu mi-a mărturisit că a încercat prin personajul său să construiască un ”bărbat efeminat”. Exagerat! Actorului îi reușește perfect rolul bărbatului - victimă, dar nu neapărat pentru că Roxana Mârza duce la extrem violența domestică a Ceciliei (în rol: intempestivă, colerică, temperamentală), ci pentru că ea încearcă să construiască, totodată, o Cecilie la polul opus: placidă, ușor apatică, indiferentă la mariaj (”după ce că nu prea te iubesc...”). Prefer doar să semnalez aici o mică incongruență de ordin psihologic: același personaj nu se poate manifesta, în același timp, coleric și flegmatic. Probabil că în unele momente (cele nuanțat flegmatice), Roxana Mârza se joacă pe sine efectiv. În caz că mă înșel, poate că se autoconstruiește pe sine în timp ce improvizează. În ceea ce privește latura colerică, din ceea ce crede ea, aceasta ar fi sinteza rolurilor din timpul facultății (personaje violente), dar și o ”construcție pe baza relației cu celelalte două personaje: soțul și sora”. Ultima observație, venită dintr-o discuție cu actrița, mi s-a părut foarte interesantă, de aceea rog regizorii care vor mai lucra cu R.M. să-i ofere prilejul să-și spună părerea privitor la cum ar vedea ea însăși construcția personajului de interpretat, mai mult să-i exploreze valențele de a se juca pe sine sau chiar de a improviza. Personal, din ceea ce am remarcat până în prezent (Iuliana din ”O sărbătoare princiară”, Clementina din ”Proștii sub clar de lună”, regia Ovidiu Lazăr), i se acordă prilejuri insuficiente de a juca natural (exceptând ultima producție menționată, unde din tot spectacolul doar personajul interpretat de ea a părut viu). Ca abilități actoricești, Roxana Mârza abordează roluri de compoziție aflate la poluri opuse, ceea ce ar putea promite. Insist, însă, înspre explorarea și orientarea posibilităților de a improviza ale acestei actrițe!

Dincolo de decorul deficitar (mai bine s-ar fi lucrat fără decor), doar pe exercițiu și improvizație, a fost oarecum interesantă încercarea de a construi din fragmente (uneori riscul scoaterii fragmentelor de autor din context este foarte mare) o poveste. Când relația nu mai merge, trecem la pasul doi (ne căsătorim). De ce vrea el să se căsătorească? Pentru că ea nu îl iubește, deci e detașată, mai mult (și aici autorul e absolut genial) – ”îi plac femeile... mai ales cele care îl înşeală: ipocrizia îl excită grozav...nici toată opera lui Brecht nu se poate compara cu … o brunetă, care te înşeală”. În fine, cercul se învârte: când căsătoria merge prost, trecem la pasul următor (facem un copil). De ce ar vrea ea un copil (cu un bărbat pe care ”nu l-a prea iubit” și pe care l-a mai și violentat)?! ... Aceasta e povestea spectacolului în linii mari (cel puțin, în reprezentația din data menționată, unde s-a mizat foarte mult pe improvizație). În scenariul inițial al proiectului, finalul era altul: ea se alegea cu rama, el - cu poza. Apreciez spectacolele cu final multiplu/deschis. Adică la fiecare reluare să se schimbe finalul poveștii. Și e una dintre posibilitățile oferite de teatrul de bar (ce se dorește un teatru flexibil, anti-rigorist, încurajând spontaneitatea actorului).

În fond, e ca în viață: arealul posibilităților e infinit: în cele din urmă, se poate întâmpla orice. Deoarece alegem, fără a ști că (nu noi) alegem de fapt. Iaurt cu zahăr sau iaurt cu covrigel?!

 

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/04/exercitii-improvizatie-riscuri.html

Teatru provincial (2)

Spectacolul 1+1=3, jucat și regizat de actorii Ana Hegyi (Petronela) și Andrei Ciobanu (Frosinel), a avut premiera pe 14 martie (în reluare 5 aprilie) în cafeneaua Maideyi. Proiectul reprezintă continuarea unei alte montări, Căsătorie în doi, după texte de Ion Băieșu și regizată de Andrei Ciobanu. De această dată, scenariul propus folosește atît texte de Ion Băieșu, cît și un fragment din piesa de teatru ”De ochii lumii” a lui Teodor Mazilu. Titlul e ales dintre variantele disponibile: matematic corect, 1+1=2; 1+1=0, matematic incorect (atît cît știm noi, cel puțin), 1+1=1 (metaforă pentru cuplul unit, dar și pentru singurătatea în doi, culmea). Nu întîmplător 1+1=3: cea de-a patra scenă îi introduce pe cei doi în postura de proaspăt părinți. De-abia întorși de la maternitate, ei dispută numele (Gheorghe sau Gică), educația (spartană, călit și oțelit sau invers), viitorul (sportiv sau ospătar), temperamentul (romantic sau realist) copilului, pasîndu-l de la unul la celălalt ori fredonîndu-i versuri nepotrivite, în loc de cîntece de leagăn. Problemele lor degajă stupoare, stilul ba semidoct, ba, mai curînd, semianalfabet amuză.
Cei doi protagoniști construiesc cinci scene de tête à tête domestic, suficient de variate între ele și care se mulează destul de bine genului teatru de bar-café, foarte accesat în special de tineri la Iași. În lectura mea, spectacolul destul de provincial ca alegere tematică, prin limbaj și tot ceea ce reprezintă ca tehnică dramatică (mă feresc să folosesc termenul de ”artă”), e o ironie plină de cinism, dar lipsită de malițiozitate, complet dezinteresată, la adresa provincialismelor conjugale. E parodierea unui anume tip de femeie, greu de întrezărit astăzi în secolul vitezei, dar pasibilă a se autorecunoaște pe ici pe colo în personaj (dacă nu casnică, atunci măcar domestică, dependentă afectiv și financiar, în același timp dominatoare, mai mereu arțăgoasă și destul de fermă în pretențiile-i familiale). E, implicit, parodierea tipului de bărbat, care în completarea modelului feminin schițat, plătește un dublu tribut: vremurilor destul de libertine în care a fost ”aruncat” și mentalității tradiționaliste.
Personajele nu numai că nu sînt culte, dar reprezintă un bizar recul dinspre cultură. Frosinel și Petronela, aliterați și simpatici, pentru că sînt lipsiți de impostură, fac un show pe legea lor. Am remarcat în mod special a doua scenă, cînd cei doi se uită la un meci de fotbal printr-un gard. Ea este costumată mai mult decît hilar, într-o rochie albastră, de ocazie să zicem. În momentul în care hulește ori face galerie înspre așa-zisul stadion, urcată pe un postament, aruncîndu-se înainte cu tot corpul, fără a cădea, cu mișcări voit dizgrațioase și gesturi brutale, strigînd din toți rărunchii, cu ochelari de soare enormi, pare (e o comparație ciudată, știu) o navetă spațială. Pentru că-ți dă impresia, asta fiind și intenția, de inuman și inflexibil, de mașinărie, pregătind o decolare. La antipod, Frosinel e de un calm proverbial, se enervează și se sperie cu măsură, programat, calculat. Dar e la fel de vulgar. Andrei Ciobanu mizează pe comicul de limbaj al textului (atenție la dicție!). De asemenea, am mai reținut scena a cincea de final ca o încercare de confruntare directă cu publicul. Frosinel și Petronela își fac simțită prezența în Maideyi, printre spectactori (karaoke, interacțiune cu publicul, dînd impresia de improvizație deși nu e).
Cu toate că o sumă de scene parcă arbitrar alese, spectacolul e muncit, totodată relaxant. Sper să nu fie nimeni în cafenea, care să îl ia cumva în serios pe Frosinel: ”La teatru știi la ce se doarme cel mai bine? La momoloage.
Dormi un monolog, te trezești la dialog. Asiști la un duel, pe urmă iar mai tragi un somn la monolog, și te scoli odhnit la final, cînd se omoară amîndoi, și te distrezi cu ocazia asta, adică vezi și o crimă în același preț”.




Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/04/teatru-provincial-2.html

Terapie prin sex

Actriță la Teatrul Național din Iași, Pușa Darie, joacă în prezent în mai multe spectacole din repertoriul teatrului, printre care Dawn-Way (Oameni slabi de înger. Ghid de folosire), regia Radu Afrim, premiera - februarie 2011, Rinocerii, regia Claudiu Goga, premiera - martie 2011, Povești de familie, regia Vlad Cepoi, premiera - noiembrie 2011. În paralel cu teatrul instituțional, actrița decide că are ceva de spus publicului printr-un spectacol de tipul ”un altfel de teatru”.
Drept urmare, aceasta susține în cafeneaua Maideyi (15, 22 februarie) un one-woman show, intitulat ”Terapie prin sex@gmail.com”, după un scenariu original, care-i aparține, foarte apreciat de tinerii prezenți, în special pentru numeroasele elemente de interacțiune comunicațională cu publicul, care la final o aclamă pe artistă, ridicîndu-se în picioare. Spectacolul se adresează deopotrivă românilor care au petrecut Dragobetele cu partenerul, în gașcă sau...singuri. Mărturisesc că unele dintre răspunsurile complet lipsite de logică date actriței, în încercările-i de a stabili o relație de comunicare cu publicul, m-au lăsat perplexă. Trebuie să mai treacă timp pînă spectatorul din România va învăța cînd e potrivit să vorbești și cînd trebuie să taci. Ori că interacțiunea cu artistul nu înseamnă a afirma chiar orice aberație lipsită de sens.
Întrebările ce constituie punctul de plecare al acestei reprezentații sînt extrem de simple: De ce vă întoarceți cu spatele cînd auziți cuvîntul ”sex” ca și cum nu vă privește, vă temeți de ceva ori vă este rușine? Cum vă raportați voi înșivă la acest capitol al vieții voastre? Două întrebări cumplit de directe, ale căror răspunsuri posibile actrița le manipulează cu un bine dozat „între” de-a dreptul și mai pe ocolite. Pînă la urmă, spectacolul este o provocare la o confruntare cu problemele sentimentale ale fiecăruia. O invitație la o autopsihanalizare a propriei vieți. Încearcă să suscite și să suplinească un exercițiu de sinceritate, pe care oricine l-ar putea avea față de sine atunci cînd ar scrie un mail pe o adresă mai mult sau mai puțin imaginară, sex@gmail.com, răspunzînd acestor întrebări incomode.
Întreprinderea de a dezvolta această formă de ”terapie” prin a vorbi fără prejudecăți despre sex se bazează pe o sumă de constatări transformate în semnale de alarmă cît se poate de realiste ale artistei, provenind din experiența de viață a unor cunoscuți și apropiați. În opinia actriței, femeia este îndreptățită la împlinire prin erotism. Numai că această împlinire îi este zădărnicită de două mari prejudecăți ale societății, chiar dacă situate ele însele la poluri opuse. Prejudecata tradiționalistă pe de o parte și prejudecata libertină pe de altă parte susțin împreună calitatea de obiect al femeii, obiect domestic în primul rînd, obiect sexual în cel de-al doilea.
De la o formă neconvențională de educație sentimentală, spectacolul devine o explorare a ideii de feminitate. Antetul la spectacol, în care actrița spune o poveste despre cinci soți, posibile mostre ale masculinității (impotență, libidinoșenie, senectute, impasibil, explorator), îi servește pentru a-și cunoaște publicul, ”elevii” la ora ce se anunță de ”educație sexuală”. Pe parcursul orei de reprezentație, șase-șapte caractere de femeie sînt construite cu artă actoricească și umor: Alcoola, Alicia, Octavia, Moldoveanca, Țiganca, Tina Turner, Edith Piaf. Concludente, fiecare dintre aceste roluri schițează cîte o nuanță a ideii de feminitate: senzualitate, contrabalansată de pudoare, voluptate, renegată de rezervă, energie remitentă, fragilitate.
În general, societatea taxează nesupunerea față de normă. Norma o dă în momente de echilibru calea de mijloc, iar în vremuri tulburi apropierea de polul care le descrie cu cea mai mare acuratețe. În funcție de epoca în care ne situăm, inabilitatea de a fi lascivă ori pudoarea excesivă, estromania sau, dimpotrivă, înfrînarea exagerată pot constitui mărci ale timpului ori motivele unei anateme.


Dana Țabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2012/02/terapie-prin-sex.html

Fenomenul Pepsi

În concertul live Tubular Bells III, lansînd single-ul pop ”Man in the Rain” (1998), a preferat Mike Oldfield să apară alături de senzuala Pepsi Demacque în locul interpretei cu care a înregistrat vocal albumul, Cara Dillon? Așa s-a părea, dat fiind inadvertența video-vocal. Există înregistrări din concert, în care apare Pepsi, mimînd, pe cînd vocea aparține Carei Dillon. Pepsi a cîntat și ea, dar mult mai prost.
Din ce în ce mai mult, fenomenul Pepsi nu mai descrie vreun caz particular, ci s-a generalizat, ni se atrage atenția în spectacolul ”Visul unei nopți de gală” din Maideyi (29 ianuarie). Fenomenul care dă tema spectacolului s-a extins în show business, în special televiziune. Spectacolul este un one man show independent, susținut de Alin Florea, actor la Teatrul ”Maria Filotti” din Brăila, după scenariul pianistului Cornel Cristei, care-l acompaniază, în regia lui Radu Nichifor. Această reprezentație mi-a captat interesul prin temă și prin ”bestiarul artistic” făcut la început, aspect secundar, dar de actualitate. Nu mai de actualitate, însă, decît problematica omului din umbră. ”Derrière chaque grand homme il y a une femme”, ar zice francezul, divagînd de la subiect.
Taxonomia personajelor implicate în realizarea unui show de divertisment, gen Vocea României, de la boss, producător, regizor de platou, cameramani și pînă la animatori și ”aplaudaci” (cum sînt numiți cei ce aplaudă într-o emisiune TV cu public), dobîndește în actualul scenariu tente animaliere (ex. ”maimuțoi”). Animale de pradă și animale de pîndă își dau concursul pentru a delecta alți vulturi, instalați confortabil în fața televizorului, avizi de iluzie și senzațional. În același timp, victime ale fenomenului Pepsi. Ruptura dintre voce și imagine, semănată aproape proverbial de culegătorul de efecte ale fenomenul Pepsi, e pusă la cale metodic, nu oricum, instituindu-se mituri, printr-o alegere, organizare și supraveghere riguroasă a ”aplaudacilor”. Alin Florea își prinde spectatorul în capcana firescului. Fără să-și exteriorizeze prea mult rolul și fără să facă abuz de artificii actoricești. Spectatorul rămîne captiv pe parcursul poveștii cu final imprevizibil. Pentru că nimeni nu are timp să se gîndească la final. Am observat că majoritatea spectatorilor își încordaseră în așa măsură atenția, încît uitau adesea să rîdă la poantele din spectacol ori la cele adaptate reprezentației pentru bar.
Dintre toate, cel mai bun moment din spectacol l-aș numi ”visul Pamelei”. Vocea aplaudacului-protagonist este folosită cu consimțămîntul său, dat din nevoi pragmatice, dar împotriva orgoliilor sale ce devin ulterior frustrări, într-un show de televiziune ce promovează talente muzicale. La un moment dat, acesta visează cum la gala finală a laureaților dă în vileag faptul că vocea din culise, ce anima imaginea impostorului, era a lui. E huiduit asemeni prizonierului dezlegat reîntors în peșteră, atunci cînd dezvăluie publicului adevăratul raport imagine-voce. Acesta e punctul cuminant: dubla respingere a demistificării (de către public și apoi de omul din umbră). În acest moment, Alin Florea interiorizează rolul, intrînd parcă într-un halo scenic și (a)trage publicul înspre el. Deși vorbește aproape în șoaptă, este perfect audibil.
În fine, mult așteptata demistificare nu-i decît un vis. Un coșmar: la trezirea din vis, ”aplaudacul” a răsuflat ușurat. De ce refuză demistificarea omul din umbră? După ce deja a învățat să se complacă? Comoditate? Pragmatism? Teamă? Dacă telespectatorul e o victimă a manipulării generate de fenomenul Pepsi, ce motive mai mult sau, mai degrabă, mai puțin conștiente are cel ce susține inițial fără să vrea, apoi asumat baricadele mitului să rămînă la acest nivel?
Poate că răspunsul ni-l dă Nietzsche atunci cînd spune în ”Voința de putere” că ”adevărul este acea formă de eroare fără de care o anumită specie de viețuitoare nu ar putea trăi”. Cel ce nu poate trăi fără iluzii nu-i altcineva decît omul. Numai că iluziile de care are nevoie omul contemporan pentru a supraviețui (melodrame, telenovele, ”șouri” TV de tot felul) au cam pierdut din consistență, comparativ cu cele ale modernității (lucru în sine, sens în sine, conștiință, adevăr).
Dar dacă valoare egal interpretare, ce justificare are a vorbi de o ierarhizare de consistență sau valorică a interpretărilor prin care o lume prinde contur?

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2012/02/fenomenul-pepsi.html

De la moartea autorului la condamnarea spectatorului

În cafeneaua Maideyi din Iași se joacă o adaptare după Matei Vișniec. E vorba de Spectatorul condamnat la moarte, în regia lui Octavian Jighirgiu. Din distribuție fac parte actorii Daniel Busuioc (Judecătorul), Oana Miron (Avocatul acuzării), Dumitru Năstrușnicu (Avocatul apărării), Octavian Jighirgiu (Grefier). Alături de aceștia, mai joacă și angajații barului, Catalina Lazăr, Alexandra Maftei, Victor Zaharia, Laurențiu Maftei, Nicoleta Novac, Razvan Ursache, Simona Popa (martori). Nu în ultimul rînd, un spectator este ales prin tragere la sorți din public în chiar seara spectacolului (acuzatul), pentru a fi judecat.
Spectacolul se va mai juca pe 16 ianuarie la Iași și pe 26 ianuarie la Brașov, în Maideyi.
Regizorul, Octavian Jighirgiu, a scris o teză de doctorat, susținută în 2008, despre Matei Vișniec sau Problematica omului contemporan (Ipostaze scenice). Am putea prelua de aici, pentru a ne explica sensul condamnării spectatorului, ideea lui Vișniec privitor la scopul teatrului: neliniștirea, punerea pe gînduri a spectatorului. Nelăsîndu-l să doarmă și făcîndu-l să gîndească, spectatorul este condamnat la propriile anxietăți și frămîntări interioare.
Surpriza paradoxală o reprezintă acuzatul serii, care prin imperturbabilitate și calm îi enervează la propriu pe acuzatori. De această dată, s-a întîmplat să fie ”omul fără însușiri” și fără probleme, care pleacă acasă și mai senin decît venise la spectacol. Data viitoare, cine știe, poate va fi chiar rîndul tău și vei fi tras la sorți să devii următorul acuzat. Riști?
În primă instanță, este condamnată justiția (reprezentată la un moment dat prin zeița grecească Themis legată la ochi și șchiopătînd) și mijlocitorii înfăptuirii ei (judecător, procuror, avocat). Apoi, scenariul absurd și postmodern merge atît de departe, încît sînt condamnați la moarte atît autorul (un ins legat fedeleș fără chip), cît și teatrul (inserția unor momente de autodemistificare a iluziei scenice) și, mai ales, spectatorul.
Refuzînd textului un sens ultim, acceptînd că textul este deschis, iar nu limitat, modernitatea lui Brecht îl refuză de fapt pe Dumnezeu și ipostazele sale (rațiunea, știința, legea). Dacă orice text se compune din scriituri multiple (sensurile echivoce ale cuvintelor), unitatea acestora trebuie dată prin ceva. Fie prin originea textului, autor (presupusul sens ultim al scriiturii înspre care interpretarea ar tinde). Dar, mai bine, prin destinația textului, cititor, auditor sau spectator. Prețul nașterii cititorului, observa Roland Barthes, este moartea autorului.
Poate că prețul nașterii spectacolului îl reprezintă ”condamnarea spectatorului”. Pentru că, fără o reacție din partea spectatorului, nu putem avea spectacol. Iar ideea de spectacol, ca ceva ce se livrează gata constituit spectatorului, nu mai funcționează. Spectacolul apare doar cu aportul spectatorului și îl condamnă pe acesta la o participare impacientată.
Regizorul n-a uitat nicio clipă că spectacolul se adresează unor oameni care intră într-un bar al secolului XXI, pentru o cafea sau o limonadă sau un ceai și, mai ales, pentru o bună porție de rîs. De aceea, dincolo de absurdul situației, spectacolul poate fi privit și din acest punct de vedere. Ca fiind o sursă de umor veritabil.
La multiplele condamnări la care este supus omul contemporan, anxietăți și frustrări, se adaugă cea mai subtilă dintre toate: a rîde fără a înțelege în întregime de ce anume rîzi, mai grav, fără a avea deloc habar de ce rîzi. Sau, chiar, a rîde în loc să plîngi. A face haz de necaz fiind viciul celor aleși, puțini la număr, a rîde fără să conștientizezi propria situație precară nu-i decît virtutea marii majorități.


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/de-la-moartea-autorului-la-condamnarea.html

Feromonii

În cafeneaua Maideyi din Iași se joacă spectacolul Feromonii, de Theo Herghelegiu, regia Vlad Volf, distribuția: Alexandru Dobinciuc, Bogdan Palie, Alexandra Acalfone, Anca Pascu, Cosmina Rusu. Cei care aleg Brașovul pentru petrecerea sărbătorilor de iarnă, pot regăsi acest spectacol în cafeneaua Maideyi din Brașov pe 8 ianuarie, urmînd să fie reluat ulterior și la Iași. Un spectacol care prinde la public, bazat pe intuiții regizorale valabile și pe un oximoron interesant. Cu toate că pare per ansamblu o reuniune ad-hoc de personaje care și-au învățat foarte bine rolurile.
Denumiți ”hormoni exteriori”, feromonii sînt substanțe chimice, receptate de sistemul nervos, responsabile de transmiterea mesajelor de împerechere către sexul opus. Teoria chimică asupra atracției pune sub semnul îndoielii dragostea romantică. În scenariul actualei reprezentații, feromonii sînt personificați. Viața unui feromon durează cît intervalul dintre două împerecheri. Scopul existenței lor îl reprezintă întîlnirea dintre ”feromonii - gazdă” și ”feromonii - oaspete”. Această întîlnire declanșează ”focul de artificii”, în beția căruia ”viața” unui feromon se stinge.
Metapovestea aceasta, o explicație deloc științifică asupra fenomenului amoros, anulează miturile celebre asupra dragostei: întîlnirea destinală a ursitului sau a sufletului pereche, cuplul fericit, căsătoria care durează toată viața. La o privire mai atentă, însă, nu se produce decît înlocuirea unor mituri cu un mit nou: mitul feromonilor. Individualizați, aceștia dobîndesc un sex, o vîrstă, o identitate, analog oamenilor. Poartă discuții în așteptarea marelui eveniment, citesc, manîncă și se combină atunci cînd întîlnirea dintre doi indivizi umani de sex opus ce se atrag reciproc are loc.
Mai mult, industria cosmetică propune astăzi parfumurile pe bază de feromoni cu reușită garantată. Științific, chestiunea nu stă în picioare foarte mult. Ceea ce nu împiedică prosperitatea unei afaceri noi, cea cu feromoni. În ce mai poate crede omul astăzi? Răspunsul, de-a dreptul hilar, e simplu: în feromoni. Pentru a reuși să atragi persoane de sex opus sau pentru a-ți împlini scopurile reproductive sau pentru a avea iluzia că ai evoluat pe scara speciilor sau pentru a te amăgi că există un scop al vieții ai nevoie, culmea, de feromoni, de feromoni naturali ori de cei care să păcălească natura, din parfumurile pe bază de feromoni.
Parcursul scenic și discusurilor celor cinci ”feromoni” din spectacol, în interpretarea unor tineri actori ieșeni, ajutați de cinci voluntari din public, care sînt aduși în față, pun sub semnul îndoielii faptul că scopul omului a fost realmente găsit. Feromonii își dau răspunsuri precise și-și pledează cauza în mod convingător. Cine ne anunțăm însă noi oamenii în tot acest discurs al feromonilor? Ce rol ne revine în dansul lor? Cine sîntem noi atunci cînd ei explodează și mor?
Piesa creează o imagine plastică și bogată de justificare a existenței feromonilor, dar nu încearcă în niciun fel să-l justifice și pe om. Inițial, înainte de începerea spectacolului, decorul apare format din cinci scaune pe care stau așezate păpuși Barbie. Să fie aceia oamenii? Spectatorii? Feromonii vin și-și ocupă locurile pe scaune, peste păpușile - oameni. O disproporție mai mult decît interesantă. Un oximoron reușit: feromonii apar în prim plan perfect vizibili (deși în realitate sînt componente chimice insesizabile în mod conștient), în timp ce oamenii sînt reduși la figurine inerte.
Un mod straniu de punere a omului între paranteze, discursul scenic vizîndu-i exclusiv pe feromoni. De altfel, montarea debutează cu un dans mecanic între două personaje de sex opus, presupușii miri ai unei nunți, lucru care ilustrează tocmai neantul interior al oamenilor. Confruntați cu fenomenul atracției, nimeni nu mai e nici prinț, nici cerșetor. Doar păpușa mecanică căreia îi dau viață feromonii.



Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/feromonii.html

Teleenciclopedia zmeilor

Ingrid Robu (premiul publicului Gala Hop 2010), Diana Buluga (visează să dea viață personajului Mata Hari), Raluca Lupan (cucerește publicul, jucînd în barurile din Cluj) reprezintă numele a trei tinere actrițe talentate, care-au absolvit Facultatea de Teatru și Televiziune, Arta Actorului la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Din lupta cu mizeria pe care trebuie s-o îndure tînărul actor în România, începînd cu interminabila goană după contracte și terminînd cu lipsa de informare a publicului, ia naștere o reprezentație teatrală plină de nerv pusă în scenă în Maideyi atît în Iași cît și în Brașov. Premiera în Iași a fost pe 9 noiembrie 2011. Spectacolul se numește Zmeiada spațială și se bazează pe Enciclopedia zmeilor scrisă de Mircea Cărtărescu. Proiecțiile video și sunetul îi aparțin lui Cristian Pascariu.
Cele trei actrițe nu-și propun o adaptare pentru adulți a unui text destinat copiilor, deși în unele momente spectacolul are o atît de mare tentă ludică, încît se adresează copilului din fiecare dintre adulții prezenți acolo. Mai degrabă, este parodiată o emisiune a postului național de televiziune din România, teleenciclopedia. Termenul care dă denumirea emisiunii care-a debutat în 1965 e forjat de la alți doi termeni ”televiziune” și ”enciclopedie”. ”Momentul muzical” din generic, pe care cu toții îl cunoaștem, e semnat de compozitorul român Nicolae Kirculescu și ne trimite pe unii înspre o emisiune de cultură generală, pe alții înspre vremuri mai austere, iar pe alții chiar înspre timpurile copilăriei (de aici, poate, cele trei reacții diferite semnalate de protagoniste).
Clujencele interpretează mai multe roluri în același timp: ba trei oameni de știință care disecă viețile și cultura zmeiască, ba prezentatoarele emisiunii amintite, ba chiar pe zmeii înșiși. Recunosc că am fost uimită, nicio ezitare, nicio bîlbă, totul decurge ca la carte, ba nu – ca-n (tele)enciclopedia zmeilor. Aceste tinere chiar merită să fie văzute. Cred că au nevoie de confruntarea cu scena adevărată, de castinguri prin care să intre în competiție cu ele însele și cu alți actori.
De altfel, „enciclopedia zmeilor” este ușor amendată, astfel că teleenciclopedia zmeilor aduce în plus, pe lîngă situația actorului, păsurile ce îl rod pe omul contemporan: zmeiasca înstrăinare dintre zmeul, care azi a luat locul lui Făt-Frumos și consoarta sa zmeiască, cei doi ajungînd după ani de conlucrare să se învenineze reciproc sau gesturile și năzuințele zmeilor de duzină, care caută să aplice tot ce văd pe la televizor și nu am în vedere teleenciclopedia.
Pentru ca seara din Maideyi să fie perfect clujeană, s-a încheiat cu trei scurt metraje regizate de Cristian Pascariu: ”Do You Want to Quit Drinking?”, ”Deaf Rock’n Roll” (prezent la TIFF 2010, nominalizat la Gopo 2011), și ”Beyond my Mountain”. Tînărul regizor debutant dovedește că are simțul umorului, sensibilitate și imaginație. Prelucrează imagini ale filmografiei românești, adaptîndu-le cerințelor impuse de competițiile actuale. De aceea, cred că cel mai reprezentativ film al său nu e ”Deaf Rock’n Roll”, deja promovat în festivaluri, ci ”Beyond my Mountain”, care cred că ar putea interesa lumea occidentală a scurt metrajelor prin: umorul cu care e surprinsă viața omului simplu de la țară din România ori inflexibilul moralității tradiționale, dar mai ales prin ingeniozitatea de care dă dovadă regizorul. Protagonistul învață ce înseamnă să schiezi (imaginea ceașafurilor albe ce simulează zăpada) în același mod în care unui orb i se explică ce sînt culorile, prin analogie cu un alt simț, beție vizuală în primul caz, sinț tactil în cel de-al doilea. De altfel, o preocupare constantă a regizorului pare să fie cea a senzației: prin toate cele trei scurt metraje, el explorează lumea senzațiilor (vizuale, tactile, auditive), insistînd asupra unuia sau a altuia dintre sințuri, pe mirajul simțurilor, captivîndu-și emoțional spectatorul. Recomand sincer seara clujeană din Maideyi.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/teleenciclopedia-zmeilor.html

Shakespeare and me

Nici bine nu m-am întors din țara lui Shakespeare, că am fost inivitată la cea mai recentă premieră din cafeneaua Maideyi, intitulată nici mai mult nici mai puțin decît Me vs. Shakespeare. Am fost martora unui eveniment teatral scurt, dar cuprinzător, care-a avut loc pe 4 septembrie la orele 20 în locația deja amintită (în reluare azi, 11 septembrie, orele 20). Piesa se mai joacă pe 16 octombrie, într-o nouă formulă: Andreea Spătaru - Ionuț Cornilă.
Piesa de teatru originală într-un singur act, de la care se pleacă în adaptarea autohtonă, Jenny does Shakespeare, aparține scenaristei contemporane, totodată actriță și regizoare americancă, Geralyn Horton. În rolul lui Jenny : Andreea Spătaru, care a tradus și adaptat piesa pentru publicul din România. În rolul moderatorului : Alina Mîndru. Andreea Spătaru a fost eleva Mihaelei Arsenescu Werner, sub tutela căreia s-a realizat acest spectacol, inițial jucat în cadrul restrîns al Universității ”George Enescu” din Iași.
Salut cu acest prilej ideea de a scoate la rampă în fața unui public divers a spectacolelor inițial concepute ca proiecte de dizertație ori proiecte în cadrul teatral academic din Iași. Acest lucru a mai fost realizat și în cadrul profesionalizat al Ateneului, chiar și pe scena Naționalului ieșean. Însă e cu atît mai provocator să adaptezi o piesă creată cu un scop academic, pentru ca aceasta să prindă la publicul de cafenea, unde așteptările pot să nu concorde cu realitatea în ceea ce privește publicul țintă, ceea ce face ca actorul să fie mult mai atent la modul în care își distribuie discursul dramatic, pentru a se face înțeles.
Debutînd timid, dar numai pentru scurt timp, testîndu-și auditoriul, Andreea Spătaru se lansează pe parcursul reprezentației într-un rol nonconformist, bine construit, promițător. Presiunea autorității personalității educatorilor poate deveni de nesuportat pentru adolescent, conducînd la consecințe dezastruoase (consum de droguri, eșec școlar, sinucidere). Aceasta constituie tema dominantă a spectacolului, iar figura lui Shakespeare devine emblematică pentru altarele pe care adolescenții au nevoie să le profaneze, pentru ca la final, în urma producerii unei edificări, să poată deveni ei înșiși. Jenny are 17 ani. E vîrsta anarhismului deplin, cînd curajul de a-și revendica libertatea depășește orice limită, chiar pe cea a bunului simț, chiar pe cea a respectului față de lege, față de bătrîni ori față de înțelepciune. Deconstrucția normelor acceptate se produce la nivel individual, iar personalitatea lui Jenny se formează acum irevocabil. O nouă reconstrucție de ordinul personalității are loc sub chiar ochii spectatorului. Andreea Spătaru mentalizează foarte bine rolul lui Jenny și nu e genul care să lucreze cu emoțiile spectatorului, ci ea transmite mesajul dramatic exclusiv pe cale intelectuală.
În fața membrilor ASS (The American Shakespeare Society), Jenny ar trebui să rostească un discurs despre ”Shakespeare and the Youth of Today” (”Shakespeare și tînăra generație de astăzi”). Însă, în loc să-și citească lucrarea, aceasta ajunge să atace problema educației, funcția educatorilor, chiar modul de a fi al unei întregi societăți. Roba nu ține loc de înțelepciune, aceasta e lecția de neuitat pe care ne-o dă Jenny. Iar apoi, din ce în ce mai mult astăzi, sîntem prizonieri la Elsinore (”Court of Elsinore”), captivi ai unui timp în care aparențele devin de prim rang. Deșertăciunea își descoperă o mască hidoasă, pentru că ”între Shakespeare și tînărul său cititor se interpune autoritatea”, care interferează cu formarea reală a personalității adolescenților, molestîndu-le creșterea liberă. E o opinie extremă, exprimată de-a lungul piesei, despre contrariul educației liberale.
De la conflictul de suprafață dintre generații și rolul educatorului în societatea actuală, care ar putea eșua din cauza apelului, uneori chiar violent, la autoritate, se va ajunge la critica unei întregi societăți, care întrunește calitățile unui stat polițienesc, autoritar, în cadrul căruia libertatea individului este limitată la maximum, în ciuda a ceea ce s-ar putea crede la prima vedere.


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/09/shakespeare-and-me.html

Intra cine poate, ramine cine vrea

Cafeneaua Maideyi propune în această vară un spectacol neobișnuit, controversabil, intitulat Seară unică garnisită intelectual sau pagini universale lirico – armonice, susținut de actorii Teatrului Național din Iași: Daniel Busuioc, Octavian Jighirgiu, Dumitru Năstrușnicu, alături de o tînără colaboratoare, actrița Oana Miron. Regia: Octavian Jighirgiu. ”Serata” s-a jucat deja de două ori, pe 10 și pe 14 august și se va mai juca pe 28 și pe 31 august.
Nu mi-e ușor să-mi dau seama care au fost intențiile regizorale în cazul acestui spectacol. Cu atît mai mult cu cît publicul - țintă nu este clar reprezentat de către autori. Spectrul auditoriului vizat și al aspectelor la care se face aluzie este extrem de generos, mesajul este căutat, nu livrat, iar în cele din urmă - lăsat la latitudinea publicului. În mod evident, am asistat la o parodie, dar a ce? A spectacolelor de cămin cultural, a spoielii de cultură din unele cercuri de pe la noi, a enciclopedismului autohton (wikipedia), care împiedică separarea domeniilor de interes – românul știe de toate, e bun la toate, dar nu face nimic cum trebuie și nu duce nicio treabă pînă la capăt. A generației movie, popcorn, Coca Cola, a miturilor culturale din diverse perioade istorice, mai îndepărtate sau mai apropiate - make love not war, Eminescu, protecția plantelor.
Deviza junimiștilor, ”Intră cine vrea, rămîne cine poate”, este cu acest prilej întoarsă: ”Intră cine poate, rămîne cine vrea”. Dacă în primul caz, intrarea e liberă și decisivă calitatea intelectuală, specificul societății contemporane pune accent pe cantitatea material – numerică a proprietăților și banilor, iar dacă nu te adaptezi, ești liber să părăsești jocul. O ședință de cenaclu Junimea, dar pe dos devine și spectacolul, în cadrul căruia se citește Povestea poveștilor sau Povestea p... de Ion Creangă.
Plecînd de la acest eveniment, aș aduce în discuție relația dintre estetică și pornografie (reprezentări vizuale, dar nu numai, chiar și auditive, vorbe, pînă la gesturi, fapte atitudini obscene). Avem între artă și pornografie o graniță definitivă, rigidă sau una relativă, maleabilă? În ce măsură creațiile cu caracter licențios, fie că e vorba de teatru, film, literatură ori alt gen artistic, ar putea fi legitimate ca fenomen estetic? Care ar fi criteriul estetic și cum îl confruntăm cu teatrul contemporan, abundînd de limbaj licențios, nuditate vizuală și trivial?
Un criteriu estetic își află originile în Hippias Maior și a fost reformulat de filosoful britanic Michael Oakeshott în termeni de contemplare și delectare. Dacă spectatorul se erijează în receptor al unor reprezentări unice, aflate doar sub semnul prezentului, anistorice și irepetabile, punerea în scenă și-a atins scopul estetic. În caz contrar, dacă reprezentările sînt întinate de dorințele și idiosincraziile subiectului, experiența estetică nu se mai realizează, pierzîndu-se în sfera practicului.
În plan social, satisfacerea dorințelor și a intereselor proprii fiecărui individ primează (”intră/rămîne cine vrea”). În plan estetic, se urmărește o evadare din acest plan al dorințelor și realizărilor imediate (”intră/rămîne cine poate”). Nu numai că acest spectacol nu ajunge să se constituie ca experiență estetică deplină și autosuficientă, dar nici nu-și propune acest lucru :”Intră cine poate, rămîne cine vrea” iată deviza sa. Intră cine și-a rezervat loc, cine a plătit bilet, cine poate savura o glumă bună, dar și cine e capabil să aibă o experiență estetică elevată, unică. Rămîne, însă, cel pentru care spectacolul și-a atins funcționalitatea: a rîs, i-a plăcut, a identificat legătura dintre unele aspecte parodiate și a resimțit satisfacție, ș.a.m.d. Or, acestea din urmă reprezintă în totalitate deziderate practice.
Teatrul contemporan deservește mai mult practicului, decît unor pretinse criterii estetice ideale. Iar vulgaritatea nu poate fi justificată estetic decît recurcînd la criteriul practic, concret al satisfacției sensibile (”îmi place ceea ce văd”, ”mă amuză ceea ce aud”).



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/08/intra-cine-poate-ramine-cine-vrea.html

Mama Mia

O nouă premieră teatrală în cafeneaua Maideyi a avut loc joi, 7 iulie. Vor mai urma încă trei premiere mi s-a șoptit, cu actuala și Teatru la bar, se vor juca vara asta nu mai puțin de cinci piese de teatru în cafeneaua sus numită. E o alternativă viabilă la teatrul instituțional, de Național sau de Ateneu, cu toate că, evident, nu poate atrage același gen de public. Trăsături comune atît publicului de cafenea, cît și celui de teatru oficios există, de exemplu se rîde din ce în ce mai ușor și mai mult, semn că oamenii vin la teatru pentru a se elibera de tensiunea acumulată și cum altfel te poți defula mai eficient decît printr-un rîs sincer, care să te zgîlțiie nițel?
Premiera la care urmează să mă refer este la la piesa de teatru intitulată Mama Mia, după textul lui Theo Herghelegiu, în regia lui Vlad Volf. Din distribuție fac parte: Alexandru Dobinciuc, Alina Mîndru, Cosmina Rusu și Vlad Volf. O comedie sinistră, ”neagră” cum o numesc organizatorii, deoarece personajul principal, Filomena suferă de două boli, prima medicală, incurabilă, cea de a doua de un alt ordin – e virgină și nu vrea să moară înainte de a-și vedea visul împlinit: să facă amor cu un bărbat. Însă mama Mia are o cu totul altă părere. Deși fiicei ei nu-i mai e dată decît o săptămână de viață, nici un pretendent la patul acesteia nu pare să fie suficient de bun, pentru a o face fericită în puținul timp pe care îl mai are de trăit. Prin urmare, mama Mia îi ucide pe rînd pe toți cei care îi trec pragul casei, pretinzînd mîna fiicei ei (de la Jordan, un tip sexy, la Bobby, băiat de cartier, la Daniel, un ziarist cam ciudățel, la Donald, actor, la Jack, avocat și Duncan, dirijor).
Virgină și martiră, Sfînta Filomena este celebrată de Biserica Catolică pe 5 iulie. Semnificația numelui Filomena (de origine greacă, Philomena) este aceea de mult iubită. Într-adevăr personajul Filomena, redat de Cosmina Rusu, este foarte mult iubit de mama sa, dar nu în ultimul rînd de pretendenții care își dau duhul la propriu din dragoste pentru ea. Și asta tot din cauza iubirii materne excesive, care nu înțelege ce gînduri necuviincioase nu-i dau pace copilei, de vrea să se arunce în brațele unor bărbați atît de nepotriviți. Atît disperarea personajului, cît și calmul și determinarea cu care mama Mia (jucată de Alina Mîndru, așa cum o știm și ne-am obișnuit, fără să depună, parcă, niciun fel de efort) își urmează planurile constituie motive ale comicului din piesă. Cei șase pretendenți sînt interpretați pe rînd de Alexandru Dobinciuc și Vlad Volf. Cei doi tineri actori sînt deja afirmați în spațiul teatral ieșean și uimesc prin disponibilitățile de a aborda fără sfială personaje diferite, chiar contradictorii. Ar trebui să fie una dintre provocările oricărui actor, de a trece prin trăsături caracteriale diferite, de la dezinvoltură la timiditate, de la onestitate la perversiune morală, de la temperamentul excentric la cel introvertit (Vlad Volf și cele trei personaje ale sale, Bobby, Jack și Duncan). Personajele jucate de Alexandru Dobinciuc, nu numai că sînt diferite între ele, dar actorul reușește să redea dublul fiecăruia dintre ele, în sensul că, ceva mai elaborate, acestea nu se reduc la trăsăturile personajelor respective, ci ne rezervă și surprize (Jordan, mai puțin, dar mai mult Donald și Daniel). Deși ideea macabră de la baza acestei piese de teatru în sine nu știu în ce măsură are șanse să convingă, în schimb, jocul actorilor reușește acest lucru. Umorul, deși negru, prinde destul de bine la publicul de cafenea, amator poate de bancuri mai mioritice.
Dincolo de comedie, moartea, ea însăși personaj în actualul scenariu, are ultimul cuvînt. Dacă nu am observat încă tabloul, piesă de decor decisivă pentru acest spectacol, poate că ar fi timpul să o facem: o tînără femeie, cu spatele, sprijinită cu umărul de o mască închisă la culoare, valsînd cu moartea, pe spate are o hartă, iar pe obrazul stîng se poate regăsi imaginea aceleiași hărți, în fundal alte șase măști, asemănătoare celei cu care dansează și pe care se sprijină. Șase măști, șase pretendenți, al șaptelea e chiar moartea. Moartea pretendenților descrie, de fapt, cum că zarurile au fost aruncate.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/07/mama-mia.html

Teatru la bar

În Maideyi se joacă ”Teatru la bar”. Chiar așa s-a intitulat improvizația regizată de Octavian Jighirgiu, distribuția: Dumitru Nastrușnicu (el), Andreea Boboc (asistenta regizorului), Daniel Busuioc (regizorul), Oana Miron (ea) și Octavian Jighirgiu (amantul). Prin acest show, Octavian Jighirgiu ia decizia de a pune teatrul între paranteze, nereușind, însă, să ne demonstreze altceva decît că nu putem fără teatru. Acest lucru este susținut de caracterul insolit al spectacolului: sîntem invitați să-l revedem, cu promisiunea că nu ar putea fi de două ori același. Accentul cade, astfel, pe performanța actorului, mereu creator de sine și de rol, atît prin improvizație, cît și prin adaptarea jocului la ambient (apetitul spectatorului de bar cere naturalism și dramă, am în vedere în special finalul, cînd mînjiți de sînge actorii își fac ieșirea spre Spitalul de urgențe din apropiere).
Este folosit scenariul de la Cum se zice, piesă jucată în premieră la Național în stagiunea 2010-2011. Mai exact, textul lui Roberto Mazzucco, cu modificări și adăugiri, pliat pe cerințele de moment ale publicului de bar, căruia i se livrează teatru ușor digerabil, fără a deveni facil, ceea ce e iarăși de apreciat. Conținutul nu poate deranja pe nimeni, necăzînd sub incidența lui ”de gustibus non discutandum”, dat fiind că avem de toate: și soț (el) și amant și soție (ea) și, în plus față de varianta oficială a lui Mazzucco, avem chiar și o amantă, iar pe lîngă regizor avem și un asistent de regie.
Plecînd de la conflictele izite între personaje (soț-soție, regizor-actor, amant-soție, regizor-amantă etc.), piesa propriu-zisă se constituie din încercări de rol și întreruperi, apoi reluări, cu scopul de a ne arăta de foarte de aproape (publicul de bar are acces la ceea ce se întîmplă pe ”scenă”, fiind situat în imediata apropiere a actorului) cum iau naștere rolurile dintr-un spectacol și ce înseamnă să joci efectiv.
Mesajul pe care îl regăsesc la nivelul acestei montări este următorul: căsătoria nu-i decît prostituție legiferată. Balzac credea că instituția căsătoriei se opune naturii omului. Nimic mai străin de sinele nostru cel mai profund decît fidelitatea conjugală. Nicio lege umană și nicio instituție creată de om nu ne poate face să renunțăm, într-adevăr, la libertatea noastră. Iar dacă dintr-un motiv sau altul, dintr-un interes material să zicem, ne conformăm să respectăm legile exterioare ale căsătoriei, sîntem inevitabili perverși din punct de vedere moral. Cu atît mai mult cu cît, e lucru știut, o soție nu-și (mai) suportă con-cu-binele decît din necesitate, iar soții vremurilor noastre își împart patul conjugal cam cu oricine. Și atunci care e amanta de fapt și care soția? Cine e legitim, cel (cea) pe care îl (o) iubești sau cel (cea) căruia i de supui de nevoie, obligație, interes? Fără îndoială, lucrurile s-ar lămuri dacă am înțelege că ceea ce leagă într-adevăr doi oameni nu e o căsătorie, ci legile iubirii. ”Legile iubirii, spunea Balzac, leagă așa de strîns două ființe, încît nu le-ar putea desface nicio lege omenească”.
Voi merge însă mai departe: uneori nici măcar iubirea nu e de-ajuns. Octavian Jighirgiu inventează un personaj de o feminitate discretă, deoarece pasionalitatea ei nu izbește simțurile și nu dă pe dinafară (cum era, de fapt, ea în interpretarea Oanei Miron), ci trebuie dezvăluită treptat, ba chiar e menit să-ți stîrnească și puțin mila (are un picior în ghips, pentru ilaritatea rolului, dar și pentru a fi siguri că spectatorul de bar va recepta realmente personajul). Mă refer la asistenta regizorului (Andreea Boboc), prezență destul de angelică în actualul rol. Din motive ce țin de conjuctură, aceasta ajunge să o joace la un moment dat pe soție cu amantul. Numai că, de această dată, ea nu știe exact cum se joacă dragostea. Or, o femeie care nu știe să se lase complet în voia bărbatului ei, nu cred că și-a găsit bărbatul potrivit. După cum o femeie care se lasă în voia bărbatului, lăsînd de înțeles că el nu-i decît oricare bărbat, nu știe ce vrea. Astfel că sfînta și prostituata se fac vinovate de același păcat al nevederii. Păcatul de a privi în față un necunoscut.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/07/teatru-la-bar.html

Reality Show

În cafeneaua Maideyi se joacă Flori, filme, fete sau băieți, după un text de Mimi Brănescu, un spectacol regizat de Florin Caracala, în interpretarea unor tineri actori și studenți la teatru: Mirona Gîdei (Beth), Florin Caracala (Tom), Alexandru Dobinciuc (Bill), Ioana Lefter (Anne).
Publicul-țintă al acestui spectacol sînt fără îndoială adolescenții zilelor noastre, tinerii între 15 și 23 de ani, cu un CV impresionant: ”dornici de popularitate”, avizi după captarea atenției celorlalți, autoproiectîndu-se în centrul universului, copii de bani gata, cu ”studii la școli particulare, plătite de mami și de tati”, posedînd locuință, mașină, ”un Iphone”, cu ”preocupări: facebook, hi5, călătorii în țări străine...”, ale căror aspirații se referă la ”prelungirea pe cît se poate a adolescenței tîrzii, găsirea iubirii absolute...vacanțe și iar vacanțe, cumpărături”. Am generalizat ușor CV-ul lui Beth, a cărei ultimă realizare - ”proaspătă inițiată în arta erotică” – și al cărei țel în viață - ”atingerea unei sume fabuloase de bărbați satisfăcuți pe deplin” – sînt făcute publice spectatorilor din Maideyi în forma unor fluturași răspîndiți la mese.
Tema acestei piese de teatru: divorțul, o realitate cotidiană, cu cele două alternative: ”Divorțul este o soluție!” (dacă ați făcut greșeala să vă căsătoriți) și ”Evitați divorțul, rămîneți burlaci!” (sau paza bună trece primejdia rea), care ajung în același mod la spectatori în forma unor fluturați la finalul spectacolului. De fapt, opțiunile ar fi fost, divorțul nu este o soluție – reîncălziți ciorba pînă (nu) dă în foc și salvați-vă căsnicia, care, după cum se observă nu sînt două alternative, deoarece închid orice posibilitate de a alege, într-un punct. Mesajul transmis parodiază acestă unică soluție și o răstoarnă.
De oriunde privești, realitatea e aceeași: fie că băiatul de gașcă, care ”manîncă dimineața unt cu gem, la prînz cartofi prăjiți și seara o cană cu apă” ia pe fata de bani gata, care ”dimineața ia micul dejun, la prînz dejunul și seara cina”, făcînd o partidă pe cinste cînd nici nu se gîndea vreodată la posibilitatea însurătorii (Tom, Beth), fie că doi tineri inocenți și stîngaci își trăiesc prima poveste de dragoste, care debutează în parc și ajunge la statrea civilă (Bill, Anne), rezultatul e același: degradarea relației în urma căsătoriei, plictisul cotidian, gelozia inutilă, atingerea stării de sațietate, cînd vederea celuilalt ți-a fost de-ajuns. Fie că ești adeptul formulei ”Te plac, mă placi, hai să ne contopim plăcerile”, ca replică de agățat (Tom), fie că ești genul care își face datoria și ia o fată nu neapărat frumoasă de soție, inițial poate chiar entuziasmat, ulterior dezabuzat (Bill), chiar dacă îți încalci principiile de a nu te îndrăgosti (Tom) sau de a fi veșnic îndrăgostit de aceeași primă fată (Bill), răspunsul pe care îl primești de la soartă nu diferă deloc. Cît despre Beth și Anne, sînt victimele propriilor iluzii pe care, fiecare în felul ei, și le-au făcut cu privire la bărbați și la dragoste văzută ca pasiune continuă (Beth) și, respectiv, ca romanță eternă (Anne). Bărbatul dezamăgit de viață este surprins în postura egoistului (Tom) ori a infidelului (Bill). Ar putea fi o simplă problemă de percepție tipic feminină. Tot astfel cum și femeia respinsă este încadrată de mentalitatea masculină uneia dintre următoarele două situații: alunecoasă sau rea.
Intențiile autorului piesei cît și cele ale regizorului converg: ambii pun mare preț pe capacitatea actorilor de a crea spectacolul din exerciții, improvizații, pe funcția radicală a spontaneității într-un show realist credibil. Ceea ce se întîmplă pe scena improvizată în Maideyi s-ar putea chiar numi reality show, cu precizările de rigoare: este bine jucat, este bine regizat și în loc de oameni obișnuiți care se joacă pe sine, avem actori talentați care se joacă pe sine și, în plus, chiar și pe noi, oamenii obișnuiți. Florin Caracala este un regizor tînăr care folosește cu succes modalități regizorale en vogue (jocul umbrelor, proiecțiile, limbajul de ghetto autohton, simulările etc.).
Reprezentația scenică este construită circular, astfel că la final personajele, costumate exact ca la început, se reîntorc la existența lor adolescentină, de parcă tot ceea ce am văzut timp de două ore acolo nu a fost decît un vis urît. Au visat oare Bill, Tom, Beth și Ann sau e chiar propriul nostru coșmar?


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/03/reality-show.html