Jocul de-a farsa: prejudecăți, terminologie

Spectacolul Nu de gât s-a jucat din nou în cafeneaua Maideyi, premiera având loc la sfârșitul anului trecut, fiind prezent mai întâi în barurile din Botoșani, de unde proiectul a fost importat înspre Iași. Textul aduce în prim plan - fără a analiza, explicita, soluționa sau evalua - o serie de prejudecăți și erori terminologice, devenind povestea unei farse cu semnul întrebării. Pe lângă tematica de bază abordată (problema homosexualității), în spectacolul propriu-zis mai intervine un factor – mimarea și testarea emoțiilor (intenție de autor, preluată regizoral, dar propunându-și sau pretinzând să atingă nivelul interactivității cu publicul).

Mizanscena nu poate aduce mai mult decât este sugerat explicit în text, în materie de decor (doi tineri la o masă și două beri, poate încă alte două beri ș.a.m.d). În ceea ce privește jocul actoricesc, se trece de la firesc/ naturalețe la dramatism exacerbat, uneori aproape nestăpânit, sursă principală a comicului (Vlad Volf). Jocul lui Alexandru Dobynciuc este ceva mai echilibrat, mai controlat. Improvizația  intervine, atât în sensul unui spectacol de bar tipic, dar chiar depășind această limită (prin exagerări și justificări). În sală, un public tânăr, amuzat, distrat. Spectacolul este entertaining prin faptul că dintr-o poveste banală, atenția spectatorului este întreținută da capo ad fine, prin actualizările operate asupra scenariului, prin faptul că se lucrează extratextual (regizoarea, persoana răspunzând de tehnic/ partea muzicală – luminile nici măcar nu am pentru ce să le aduc în discuție -, partenerele de scenă ale celor doi, cronicarul de teatru prezent în sală, fiind implicați și completând scriptul – jocul de-a farsa).

Povestea este în felul următor: doi prieteni conversează, unul pretinzând că e gay; celălalt reacționează în diferite moduri (de la intrigarea că află după o amiciție destul de îndelungată la aluzii că ar fi putut fi chiar și el vizat/compromis etc., dat fiind prietenia dintre ei doi. După care primul pretinde că a glumit. Bineînțeles că nu mai este crezut, fiind respins ca prieten (”nu de gât” – gesturi amicale firești sunt privite cu suspiciune). Spre a-i dovedi la final că nu este așa și că, într-adevăr, a fost o farsă, pretinsul homosexual se îndreaptă înspre o fată din public (situată pe primul scaun de la bar), pe care încearcă să o sărute pe gură. Interactivitatea cu publicul ar fi putut dura mai puțin, însă nevoia de senzațional a fost lăsată pentru ultimul moment. Fata nu a intrat în rol (nu a răspuns la sărut și-și ținea buzele lipite), a fost real surprinsă, lipsită de orice emoție, la final a luat chiar un șervețel de la bar și și-a șters buzele. Personal, soluția regizorală la care s-a apelat mi s-a părut puerilă, atât la nivel spectacologic (nu avem de a face decât cu o simulare de interacțiune cu publicul), cât și la nivel logic – a încerca să săruți o persoană de sex feminin în public nu dovedește orientarea sexuală a unei persoane. Și nici măcar modul în care răspunde cineva din public la o asemenea acțiune nu dovedește nimic. De aceea, această trecere ilicită de la o interactivitate simulată (probabil actorul știa cine este respectiva persoană) la o posibilă testare exagerată a emoțiilor mi s-a părut de prost gust (dincolo de orice critică de spectacol, referindu-mă strict la gestul în sine).

Am rămas datoare cu unele considerente privind prejudecățile și terminologia. Dar nu în ultimul rând, vizând logica din conversația celor doi. Voi atrage atenția asupra câtorva elemente doar. Inițial, parcă am viziona vreun episod dintr-un altfel de ”Totul despre sex”, numai că primele poante (cele despre electricitate și sex) nu sunt deloc reușite. Terminologic, se folosește ”misogin” pentru ”mizantrop” (nu se creează nici un comic de limbaj), iar a argumenta că nu ești gay (dat fiind că nu ai gesturi efeminate), prin faptul că nici bărbații heterosexuali nu au ”gesturi feminine pentru că se culcă cu femei” mi se pare stupid, dacă nu chiar absurd (chiar dacă intenția este de a contura un caracter naiv/intrigat/exasperat). Mai departe, trecând la prejudecăți, semnalez următoarea eroare: numai un homosexual, văzând doi bărbați împreună în calitate de prieteni, ar putea crede că aceștia ar fi gay (exemplul cu mersul la cinema). Din nou, e vorba de caracterul naiv jucat. Ar mai fi și unele adevăruri, pe care nu le elucidez acum, din nou duse la limită din motive de conturare a unor caractere: o persoană, având o orientare sexuală diferită, ar putea stârni cu atât mai mult atenția unei persoane de orientare inversă (exemplul cu lesbiana); într-un alt context, chiar și aceasta ar putea fi o prejudecată. Răsturnarea argumentelor apare adeseori drept interesantă în logica discursului: bunăoară, o femeie preferă să stea cu cineva care ”nu îi face nimic”, din considerente de siguranță (anterior fiind folosit și argumentul invers – intimitatea este preferabilă). Dar, dincolo de interpretarea actoricească ok, de trecerile imprevizibile de la naivitate la insinuare (Dan) ori de la complicitate la negare (Alex), de sensul distractiv al show-lui și, dat fiind că nu există un mesaj strict, nici subtilitate, că subiectul adus în discuție nu e raportat la societatea actuală, la nevoile publicului de a-și clarifica/forma/estima unele convingeri proprii, mă întreb: Care a fost miza acestui joc de-a farsa?!

 

(Nu de gât, de Mihai Ignat, regia: Lenuș Teodora Moraru, distribuția: Alexandru Dobynciuc, Vlad Volf, Maideyi, reprezentația din 19 martie, ora 19, premiera: 15 decembrie 2013)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/03/jocul-de-farsa-prejudecati-terminologie.html

Mai cald decat ieri?

Piesa de teatru Mai cald decât ieri de Mihai Ignat a fost publicată, alături de alte trei, în volumul Patru piese într-un act, apărut la Editura Tracus Arte în 2012. În corelație cu un alt text scurt, montat recent în cafeneaua Maideyi, în regia Teodorei Moraru, Nu de gât, actualul scenariu a fost considerat de dramaturg ”pandantul” respectivei piese; într-adevăr, cele două spectacole pot fi analizate în oglindă. Legătura dintre ele are în vedere două aspecte: dimensiunea redusă (e vorba de piese într-un act, care, aduse pe scenă, ocupă aproximativ jumătate de oră) și tematica similară. În viitor, la sugestia autorului, din reunirea celor două montări, va reieși un spectacol-coupe, intitulat Zone Erogene. Titlul trimite înspre probleme delicate, la ordinea zilei, cum ar fi: orientarea sexuală, crizele de identitate privind orientarea sexuală sau motivele care ar putea determina apariția unor asemenea crize.

Miza spectacolului Mai cald decât ieri, așa cum am aflat dinspre partea regizorală, poate fi surprinsă prin următorii termeni-cheie: ”sinceritate”, ”fără artificii”, ”lucru în echipă”. În ceea ce privește mesajul, Lenuș Teodora Moraru mărturisește următoarele: ”Identitatea sexuală este un subiect urban pentru că avem timp și energie de consumat cu așa ceva”. Cât privește publicul-țintă, nu sunt vizați doar adolescenții, ca obiect ai unor crize de identitate sexuală, ci și adulții, întrucât, consideră regizoarea, ”în general, omul urban este confuz pentru că are prea puține repere clare, iar confuzia creează asemenea crize”. În ceea ce-l privește pe Vlad Volf, co-regizorul spectacolului, e de bun augur că se orientează asupra unor texte problematice, actuale prin tematică. Acum nu se mai pierde în îmbinarea prea multor stiluri și procedee regizorale (ca-n experimentul teatral Cu ochii’nchiși din Clubul Creatorilor, mai 2013). În Iași, spectacolul prin care s-a făcut remarcat rămâne Elevator (temă percutantă, asociată cu decor high-tech).

 Prezenta montare e un spectacol de bar tipic, mizând pe simplitate și verism (reflectoarele simetrice normale ale cafenelei, decor realist). Textul de autor este respectat: un principiu cu care sunt perfect de acord; în SUA, regizorul lucrează cu dramaturgul alături, îl consultă în privința modificărilor operate pe text și nu își permite să schimbe niciun cuvânt fără acordul acestuia. Cele două actrițe sunt distribuite corect în roluri veridice; Alexandra Acalfoae a reușit să evite, în cea mai mare parte, un joc drapat, deși mai are de lucru în acest sens, până la naturalețe scenică deplină. Ancăi Pascu i-au reușit labilitatea și ingenuitatea personajului, dar mai sunt aspecte (curiozitatea, frământarea) insuficient redate și are ruperi de ritm în ceea ce privește naturalețea.

Poate că spectacolul ar merita o altă soartă: este prea cuminte. Or, tema e extrem de ofertantă. Până și textul cere mai mult la un moment dat… E mai incitant trailer-ul filmat într-un apartament din Iași decât montarea ca atare. Nu știu care ar putea fi calea de mijloc între respectarea textului și creșterea nivelului spectacolului, dar regizorii ar trebui să găsească soluția. Pentru că, actualmente, din câteva intrări/ieșiri în vervă și de vreo trei ori heblu, respectarea didascaliilor întocmai, trei săruturi ce nu s-au abătut de la buchia textului, absența improvizației actrițelor, o ”călărire în zori” și monotonia realismului (decor, costume), nu am fost prea convinsă. Ambiguitatea replicilor de final nu este destul pusă în evidență, în loc de final deschis avem unul ratat. În schimb, replicile licențioase se fac foarte bine auzite, pe alocuri de același regim beneficiază și replici memorabile, dar, sub aspect interpretativ, se putea mai mult. Uneori Anca Pascu se grăbește, apoi ar trebui construite soluții pentru ca anumite pasaje să îl pună pe spectator pe gânduri, iar când replicile nici măcar nu se aud sau sunt accelerate, atunci cum?

Ideea de spectacol-problematizare e viabilă și cred că ar merita să se acorde o atenție sporită interpretării actoricești, oricăror detalii care ar putea să o pună în valoare. Am citit ca s-a dorit o ”dramă light sau o comedie sub acoperire” despre dorințele neconștientizate ori care ies la iveală într-o noapte albă, la un pahar de gin. Din păcate, nu e nici dramă și nici comedie. E o succintă zburdălnicie scenică, destul de sălcie la gust, n-ar fi stricat puțină sare și piper. Și când te mai gândești că regula celor trei unități e folosită, aproape că uiți de actualitatea subiectului. În teatru, în modul cel mai paradoxal, există simetrii fericite și simetrii nefericite, există echilibrare a clasicului și modernului care funcționează sau nu. Dacă textul sau regia sunt slabe, ies în evidență actorii, deși, în alte contexte (regie excelentă ori text excepțional), aceiași interpreți ar putea părea un dezastru.

În cazul de față, nu pot spune decât că lipsește ceva, dar nu-mi dau seama exact ce anume. Tema e actuală, interpretarea actorilor destul de verosimilă, regia implicată. Și atunci de ce nu e mai cald decât ieri?

 

(Mai cald decât ieri de Mihai Ignat, regia Vlad Volf și Lenuș Teodora Moraru, distribuția: Anca Pascu, Alexandra Acalfoae, foto afiș: Radu Afrim, premiera: 19 februarie, Maideyi)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/02/mai-cald-decat-ieri.html