Cursa de șoareci: Crăciunul pe care nu l-am putut gusta

S-a evitat capcana construirii unui statement feminist. Chiar dacă e o piesă și un spectacol cu opt femei/actrițe. Ba chiar în unele momente, latura de cabaret a femeii este dezavuată (când fusta-șorț a Louisei, în interpretarea Harunei Condurache, scoate la iveală chiloții roșii și portjartierele negre) și sunt folosite mijloacele comediei pentru accentuarea dramei umane. Rizibilul frizează grotescul, iar șarjările intenționate mențin estetica spectacolului într-o neutralitate alarmantă privitor la problemele existențiale acute. Intriga polițistă în care sunt prinse protagonistele seamănă inițial cu o cursă de șoareci. Ulterior, după câteva schimbări de situație elaborate scenic, în urma cărora sunt dezvăluite culisele vieților protagonistelor, iese la iveală și farsa.

Înscenarea morții tatălui de familie e pretextul pentru a dezvălui secretele despre care membrii familiei nu vorbesc (metehnele bunicii Mamy, amantul mamei Gaby împărțit de aceasta, fără să știe, cu sora tatălui, pasiunea ilicită a lui Augustine, fervoarea inexplicabilă a Louisei, lăcomia, dar și slăbiciunile lui Pierrette ori ale lui Gaby, corectitudinea aproape compulsivă a lui Suzon, dând, cum altfel?, de bănuit). Autoarea farsei e mezina familiei, Catherine, amatoare de scenarii polițiste, în același timp dornică să dea o lecție fiecăreia și tuturor, astfel încât să reașeze lucrurile pe făgașul lor normal. Familia destrămată, dar și familia unită în fața pericolului etichetat ca outsider (Pierrette) sunt deopotrivă prezente prin teatrul psihologic, respectiv prin momente coregrafice sugestive (scena ”atacului” cu ceștile de cafea).

Mălina Lazăr este dinamică, energică și elastică; are evidente calități de mișcare scenică și coregrafice, iar personajul jucat de ea, Catherine, e un fel de spiriduș aducător de pace și serenitate printre ceilalți, după ce le trece pe protagoniste ”pe sub furcile caudine”. Mamy (Pușa Darie) e ludică, dar și perfidă. Gaby (Irina Răduțu Codreanu) e onestă în a nu-și asuma consecințele faptelor ei, Augustine (Catinca Tudose) e un personaj construit pentru un rol psihologic, chiar dacă nu de mare profunzime, deoarece șarjează foarte mult. În general, psihologia personajelor nu e cel mai important lucru, personajele fiind doar schițate, reduse la câteva decizii greșite despre care nu am putea spune că le caracterizează ori că le-ar încadra în anumite tipologii. Madame Chanel (Brândușa Aciobăniței) e deopotrivă nonșalantă și afectată. La Louise (Haruna Condurache) am făcut deja referire. Pierrette e un personaj cu o prezență scenică aparte, Livia Iorga jucând nu o femeie fatală, ci o femeie frumoasă, deșteaptă, desigur nu perfectă și care a învățat să piardă în fața urâțeniei lumii și a mediocrității majorității ”coalizate” împotriva ei, aruncându-se asupra ei ca asupra unei prade. În rolul lui Suzon, Andreea Boboc este foarte expresivă, jucând verosimil, credibil și având unul dintre personajele cu o psihologie ceva mai bine conturată prin emoțiile schițate. La Mălina Lazăr în rolul lui Catherine am făcut referire; este un rol important pentru ea, pentru că, deși nu la debut pe scena Naționalului ieșean, tânăra actriță are de câteva ori în cadrul spectacolului prilejul să fie în prim-plan și are un rol foarte important în economia piesei, deoarece oferă cheia pentru dezlegarea misterului.

Oarecum circular, cu o prezentare a personajelor la început și o trecere în revistă a modului cum au decurs realmente lucrurile la final, spectacolul regizat de Irina Popescu Boieru este cald, degajat, lucrat, foarte bine adaptat la scena mare prin dispunerea decorului și a actorilor; un prilej de destindere și o oază teatrală unde spectatorul ar putea uita de problemele din viața reală, cufundându-se într-un univers scenic estetizat prin decor (tablourile), fundal, costume și mișcare scenică. Un brad împodobit în plan secund și alții doi în fața cortinei creează contextul temporal, redat și prin muzică adecvată. 

Deși montarea are ceva din tihna sărbătorilor când spațiul și timpul par suspendate, mărturisesc că e Crăciunul pe care, personal, nu l-am putut gusta. Nu pentru că intriga polițistă ar fi fost prea solicitantă ori pentru că schimbările de situație ar fi fost câtuși de puțin derutante ori greu de urmărit. Dimpotrivă. Ci pentru că însăși viața mea a început să semene din ce în ce mai mult cu o cursă de șoareci. Nu a fost o punere în scenă în care să mă caut ori să mă regăsesc; nici măcar nu cred că spectatorul, fie el și critic, ar trebui să empatizeze neapărat cu spectacolul. Cu toate acestea, am observat la final o anumită bucurie pe chipuri și în expresia participanților. Fără îndoială, spectacolul degajă energie pozitivă, e ușor digerabil și extrem de plăcut privirii și auzului. De aceea, îl recomand fără rezerve.

(Opt femei de Robert Thomas, distribuția: Pușa Darie/Mamy, Irina Răduțu Codreanu/Gaby, Catinca Tudose/Augustine, Brândușa Aciobăniței/Madame Chanel, Haruna Condurache/Louise, Livia Iorga/Pierrette, Andreea Boboc/Suzon, Mălina Lazăr/Catherine, regia: Irina Popescu Boieru, scenografia: Rodica Arghir, premiera: 12 septembrie 2019, Sala Mare, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)

Dana Tabrea

Moartea unui artist

Dacă teatrul românesc contemporan s-ar reduce la reluări, în diverse viziuni regizorale, ale acelorași texte tradiționale, am fi pierduți. Criticul englez, bunăoară, își permite să reviziteze în mii de variante capodoperele literaturii engleze. Însă nu e, din păcate, și cazul literaturii dramatice române. Deoarece regizorii români contemporani sunt interesați, în acord cu firea cameleonică a românului, de texte aparținând celor mai diverse literaturi avem din fericire o situație destul de bună în ceea ce privește încercările scenice felurite. 

Există însă și texte românești aproape necunoscute prin apariție scenică care, atunci când atenția unui regizor se îndreaptă asupra lor, pot recâștiga interesul astăzi. Este și cazul piesei de teatru Moartea unui artist, scrisă în 1960 și publicată în 1975, pusă în scenă la Iași de Irina Popescu Boieru. Dintre piesele lui Horia Lovinescu (1917-1983), Moartea unui artist este cea mai reușită. Piesa interesează pentru caracterul autobiografic (dramaturgul oscilează între stilul propagandistic și ideile avangardiste), mărturisit într-un cuvânt înainte la piesă (fiecare artist se confruntă la un moment dat cu spaima efemerității ori a inutilității artei sale, în mod simbolic cu propria moarte). Astfel, piesa atrage atenția prin simbolistică și motive, dar mai ales prin tematica și relațiile de familie.

Arta formelor noi se confruntă cu arta formelor învechite, umanistă, raționalistă prin relația tensionată dintre sculptorul de geniu Manole Crudu (Emil Coșeru) și fiul său, Vlad (Andrei Sava). Vlad își acuză tatăl de tezism în ceea ce privește arta sa ”de predicator umanist” și de neglijare a copiilor în ceea ce privește rolul său în familie. Laturii tenebroase a vieții și psihicului uman îi corespunde o artă a tenebrelor, căreia Manole i se opune cu atâta îndârjire, până la contopire. Relația tatălui cu fiul cel mic, Toma (Radu Ghilaș) este mai superficială, menținută în limitele formalismului. Însă relația cu fiul său cel mare contează cu adevărat: pendulând între invidie și ură, frământat de propriile-i tenebre, trăind în umbra geniului tatălui, Vlad și-a îngropat în sine pasiunea și devotamentul față de tatăl său, acestea ajungând să se manifeste abia la final.

Prăpastia, corbul sunt prefigurări ale morții, introduse în corpul piesei din literatura universală. Manole s-a protejat printr-o artă luminoasă a formelor apolinice atât de întunecimile și latura dionisiacă a vieții, cât și de abisurile sufletești, sacrificându-i în schimb pe cei dragi. Mitul Meșterului Manole primește valențe moderne: creatorul o secătuiește de energie vitală pe femeia care-l iubește (Claudia Roxan/Mihaela Arsenescu-Werner) pentru a-și alimenta imaginația și a putea crea. Ea nu mai e muză, ci punctul arhimedic de care el se agață cu îndârjite pentru a nu cădea în vid. Neantul îl atrage cu o forță imensă, cu aceeași forță cu care l-a negat toată viața, sculptând ”triumful omului asupra haosului și morții”. Frica de moarte scoate la iveală o realitate a propriei ființe, până atunci necunoscută, pe care Manole încearcă să o înăbușe, dezgustat.  

Abuzul de livresc (Poe, Shakespeare, Cehov), alături de creații tradiționale (Meșterul Manole, Miorița), forțarea unei scheme cehoviene (textul face referire în mod explicit la Pescărușul), pe lângă care se trece împrumutând ceva din existența anostă a caracterelor cenușii cu o dinamică interioară fragilă și zbuciumată fac dificilă montarea piesei. Regizoarea mizează foarte mult pe actori și are inspirația ca, în contextul unei puneri în scenă per ansamblu conformiste, dar într-un decor schematizat, minimalist, sugestiv să lase actorii să se exprime foarte mult. Distribuie tineri talentați, care dinamizează scena, alături de colegii lor mai experimentați. Astfel, rolul lui Andrei Sava este o partitură de sine stătătoare, tânărul actor fiind extrem de ingenios în a scoate la iveală umbrele sinelui, tot ceea ce viermuiește și colcăie în om. Ada Lupu (Cristina) își face veridic rolul de ”gâsculiță dulce”, cu efuziuni și indignări credibile, fără efecte de clarobscur, dar cu toate acestea manifestă o anume ironie față de propriul rol, care ar putea fi interpretată ca distanță sau nehotărâre. Prezența fugitivă în scenă a lui Radu Homiceanu (reporterul) cu un tricou cu imprimeu intens colorat reprezintă o notă foarte actuală.

Emil Coșeru nu se desprinde niciodată de rolurile anterioare care s-au sedimentat în structura sa artistică și contribuie la crearea unor personaje tot mai complexe. Actor contrastant, întruchipează deopotrivă furia nestăpânită și temperanța. Joacă alături de partenera sa de scenă, Claudia Arsenescu-Werner care nu ezită să-și afirme teatralitatea. Prestația Brândușei Aciobăniței (Aglaia) distrage spectatorul de la gravitatea problemelor legate de creator și artă, contrapunctând momentele de maximă încordare (intrările nocturne ale Doinei Deleanu/Domnica, bătăile de aripi prevestind sfârșitul, luminile care pâlpâie). Doctorul (Daniel Busuioc) e un personaj cehovian numai tehnic vorbind, ca și cel textual introdus de regizoare în locul inginerului care părea că amintește cumva de cadrul politic din timpul scrierii piesei. Lui Radu Ghilaș (Toma) îi revine rolul de a reda imprevizibilul, claritatea care ascunde întotdeauna o umbră.

(Moartea unui artist de Horia Lovinescu, regia: Irina Popescu Boieru, distribuția: Emil Coșeru, Mihaela Arsenescu-Werner, Doina Deleanu, Andrei Grigore Sava, Radu Ghilaș, Brândușa Aciobăniței, Ada Lupu, Daniel Busuioc, Radu Homiceanu, scenografia: Rodica Arghir, premiera: 31 octombrie 2017, Sala Studio ”Teofil Vâlcu”, TNI)


Dana Tabrea


https://dyntabu.blogspot.ro/2017/11/moartea-unui-artist.html

Cum am decis să devin stupid

Unele dintre cele mai curajoase montări au la bază un roman, uneori de proporții, de data aceasta, de mică întindere, cu toate acestea necesitând o dramatizare adecvată scenei. Când regizorul își realizează propria adaptare de text, ca în cazul de față - Comme je suis devenu stupide (M-am hotărât să devin prost, Humanitas, 2004) de Martin Page, alegând actorii în funcție de propriile retușuri în scenariu, este, din nou, un aspect favorabil. Secțiunile romanului, explicit delimitate și la nivel formal, dar și ca mesaj, facilitează transpunerea lor în momente scenice, cu condiția ca anumite descrieri, explicitări sau pasaje narative să fie valorificate sub forma dialogului, altele fiind ușor modificate, iar altele lăsate cu totul deoparte.

Fără niciun fel de introducere, regizoarea Irina Popescu Boieru începe spectacolul subit, de la momentul când protagonistul, Antoine, decide că vrea să devină prost, încercând, mai întâi, alcoolismul și-l încheie insistând pe revenirea acestuia la condiția sa anterioară, acceptându-și inteligența, inadaptarea, locul într-o societate în care locurile s-au cam ocupat. Spectacolul este, astfel, actual pentru că, spre deosebire de romanul centrat pe povestea bizară a unui erou, miza este alta: protagonistul devine reprezentantul tuturor tinerilor din secolul al XXI-lea, pentru al căror destin social inteligența, cultura și calitățile umane nu au niciun cuvânt de spus, ba chiar pot constitui o piedică într-o lume corporatistă, consumistă, robotizată. Subtilitatea regizorală reiese din modul în care reușește să valorifice nuanțele termenului ”stupid”, care nu înseamnă numai prost/imbecil/lipsit de inteligență, ci și absurd. Antoine este absurd în deciziile pe care le ia și lumea din jurul său este absurdă/ de neînțeles/ lipsită de sens pentru el. Actorul Emil Coșeru punctează foarte bine în spectacol acest aspect.

 Spectacolul este o comedie accentuată, cu roluri puternic scoase în relief, o satiră aspră a societății de astăzi. Momentele (aproximativ cincisprezece) sunt unite prin acumulare și însumare, derularea evenimentelor scenice își crește viteza pe măsură ce se înaintează, însă se insistă pe primele două (ratarea alcoolizării și scena din spital, premergătoare deciziei de a se sinucide) și, circular, pe ultimul moment (Antoine și Clemence); în rest, există impresia că unele dintre celelalte momente (de exemplu, Mc Donald’s, schimbarea de look, modificarea radicală a vechiului stil de viață sau vizitarea agenției matrimoniale, vizita la bancă, venirea poștașului) sunt precipitate, având uneori și o pondere mai mică în cadrul spectacolului. Cumva legăturile dintre scene sunt prea evidente uneori, sper ca, în timp, să se câștige în coerență (mă refer strict la partea regizorală, în ceea ce privește mesajul ori jocul actorilor, acestea sunt articulate). Scenografia susține contururile și proeminențele de care aminteam prin culori vii (două panouri mari simetrice delimitând spațiul scenic), proiecții simulând ambianța pe un panou de fundal, tonuri aprinse în coloritul costumelor și chiar și, tehnic, în reflectoare. În afara celor deja menționate, decorul este mobil, schimbându-se de la o scenă la alta. Ceea ce este important: actorii joacă, fiecare, mai multe roluri de compoziție, anumite partituri ieșind în evidență mai mult decât altele (cum ar fi cele ale Brândușei Aciobăniței ori ale Georgetei Burdujan), ca o demonstrație a dexterității actoricești. Prestația Oanei Sandu în rolul asistentei e mult exagerată. În schimb, pe parte de mișcare scenică își pune amprenta. În scenă intră actori extrem de diferiți, nu numai ca vârstă, dar și ca potențial ori experiență de rol, iar coeziunea partiturilor nu se realizează, chiar dacă, individual, nu se pot stabili reproșuri consistente.

În rolul titular, se optează pentru doi actori tineri, aproape de vârsta lui Antoine, acum fiind distribuit Cosmin Panaite. Dintre toate spectacolele în care a evoluat până în prezent, Cosmin Panaite, deși joacă, fără efuziuni, calm, natural, neaccentuând dramatic foarte mult, își trăiește, totuși, rolul - lucru evident la nivel corporal - și își interiorizează efectiv caracterul. Trecerea de la personajul, care își păstra timiditatea și sensibilitatea ca pe niște adaosuri ale inteligenței, la individul integrat social, superficial și pragmatic se realizează treptat, uneori nefiind foarte concludentă (la petrecere, Antoine pledează, ca pe vremuri, o cauză pe cât de nobilă, pe atât de absurdă; după schimbarea de look, rămâne cu privirea chioampă, în loc să primească niște lentile de contact moderne). Reîntoarcerea la Antoine cel donquijotesc se face, însă, destul de brusc, la fel de brusc cum a început și spectacolul. Numai că, de această dată, el o întâlnește pe Clemence, tot o inadaptată, pentru că are curajul de a le spune oamenilor în față ceea ce gândește (Andreea Boboc este potrivită în asemenea roluri, când personajul reprezentat este unul delicat în ambele sensuri ale termenului).

 

(Cum am devenit stupid de Martin Page, traducerea, dramatizarea și regia: Irina Popescu Boieru, distribuția: Cosmin Panaite/ Andrei Grigore Sava, Andreea Boboc, Radu Ghilaș, Radu Homiceanu, Constantin Avădanei, Emil Coșeru, Oana Sandu, Brândușa Aciobăniței, Haruna Condurache, Georgeta Burdujan, scenografia: Axenti Marfa, mișcare scenică: Oana Sandu, premiera: 9 februarie 2014, Sala Uzina cu Teatru, TNI)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/02/cum-am-decis-sa-devin-stupid.html