DT in dialog: Interviu cu actorul si regizorul Vlad Volf

 

Vlad Volf a terminat Facultatea de teatru din cadrul UAGE Iași în 2008. Până în prezent a jucat în numeroase spectacole, dintre care amintesc Visul unei nopti de vara de William Shakespeare, regia Radu Afrim , Nirvana (scenariul si regia Liviu Cristian), Flori, filme, fete sau baieti (scenariul de Mimi Branescu, regia Adrian Tapciuc, Teatrul Mihai Eminescu Botosani) și a regizat următoarele spectacole: Mama mia de Theo Herghelegiu, Mo rock, texte din I.L.Caragiale,  Feromonii, de Theo Herghelegiu, New York Fucking City, de Peca Stefan, Elevator, de Gabriel Pintilei. Cu prilejul ultimei puneri in scena, am avut un scurt dialog despre proiectele si cariera lui, incercand, pe cat posibil, sa-l fac pe Vlad Volf sa ne impartaseasca mai multe despre intentiile, scopurile si credintele sale, ca tanar om de teatru.

 


"Nici nu poate fi vorba de impunere. Totul incepe cu o discutie."

 

Dana Tabrea: Ce te-a determinat sa pui în scena povestea din Elevator?

Vlad Volf: Cum am spus si la discutiile de dupa spectacol cu publicul, ceea ce m-a determinat a fost povestea si buna scriitura a textului si prin cele doua nu putea rezulta decat un spectacol cu actori pentru actori, cel mai important aspect fiind jocul lor, trairile lor, o performanta actoriceasca (sunt intr-un moment in care cred in performanta actorului, in profunzime, in zona realismului).



DT: Cum t-a venit ideea cubului claustrofobic si ce simbolizeaza acesta din punctul tau de vedere?

VV: Ideea cubului a venit in lucru. Am incercat diverse variante impreuna cu scenograful Teofil Ciofu. Liftul nu e un simbol. Am incercat sa il fac realist. Folia nu e neaparat o metafora, desi poate fi privita si asa. Dar e tapetul interior al liftului, vopseaua...etc.

DT: Cum ai lucrat cu cei doi actori din distributie?

VV: Asta cu lucrul e putin secreta. In schimb, am colaborat deschis. Pot spune ca am pornit cu o viziune, o mica idee a totalului, dar am adaptat-o pe parcurs in functie de ei doi.



DT: In general, ii lasi pe cei cu care lucrezi sa descopere singuri implicatiile psihologice complexe ale partiturilor, ii asisti in aceasta intreprindere sau cauti sa le impui?

VV: Nici nu poate fi vorba de impunere. Totul incepe cu o discutie. Eu stiu textul, il citesc de 30 de mii de ori, ii iau povestea cu tot ce are ea si le-o pun in fata intr-o discutie. Vorbim despre tot. Iar in momentul in care, intr-o repetitie, te lovesti de un sentiment,de orice natura, il folosesti. Si mai e si vorba de incredere, dar aici e cu totul alta discutie :)

 

DT: Pe scurt, care a fost confruntarea ta cu teatrul si parcursul tau ca actor/regizor?

VV: Pfff. Confruntarea mea cu teatrul nu se termina. Urasc teatrul fara sentiment. Personal, am intalnit actori si regizori si colectiv artistic care, in timpul repetitiilor, sunt aceeasi oameni de pe strada, nepasatori, reci, ignoranti,etc. In continuare imi doresc sa schimb asta. Spectacolul este produsul final, ce vede publicul e rezultatul unor repetitii, al unor discutii. Un spectacol bun e cel in care si publicul si actorii/echipa, isi amintesc cu drag repetitiile, isi doresc sa joace din nou cat mai repede, fac ceva in privinta asta, se implica. Eu am reusit sa fac asta cu o mana de oameni. Cred ca "parcursul" meu e pe drumul cel bun.



"Teatrul viitorului se si intampla, dar noi nu stim pentru ca nu suntem informati."
 

DT: Ce performante (daca) presupui ca ai atins? Ce crezi ca mai e de facut?

VV: Performanta! Incerc sa fac performanta, dar tot timpul am ceva sa imi reprosez. Daca ceva e bine, trebuia sa fie mai bine. Sunt paranoic si nemultumit destul de des. Cred ca aici mai am de lucru :)) Si "mai mult curaj".
 

DT: Ce ai învățat din lucrul cu Radu Afrim ca actor?

VV: Lucrand cu Radu Afrim, la doua spectacole, pot sa scriu o carte mica pe care sa o dau fiecarui student care intra in anul 3 de studiu la actorie. Sigur i-ar folosi. E o experienta care nu se uita, te pune pe ganduri, te motiveaza.
 

DT: Dar ca regizor?

VV: Am aflat ca e bine sa lasi actorii sa gandeasca, sa ii pui in valoare fara sa stie, sa le dai ocazia sa isi aduca aportul propriu in lucru, sa stii cum sa ii ghidezi. Si mai stiu ca am multe lucruri de vazut ( filme, spectacole, etc). Conteaza.
 

DT: Ce faci acum? Esti angajat?

VV: In momentul de fata sunt liber profesionist :)). Sunt angajat, oarecum, la Teatrul Mihai Eminescu, din Botosani. Colaborez cu Teatrul National Iasi in trei spectacole. Urmeaza sa montez un nou spectacol, insa dureaza din cauza lipsei de fonduri, sponsori s.a.m.d.

DT: Cum crezi ca va arata teatrul viitorului (poti avea in vedere intrebarea si ca actor si ca regizor si orice dimensiune a teatrului dorești)?

VV: Teatrul viitorului se si intampla, dar noi nu stim pentru ca nu suntem informati. Sper, in schimb, intr-un viitor al teatrului in care toti angajatii in proiecte sa fie multumiti, sa poate lucra inteligent si frumos. :))

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/dt-in-dialog-interviu-cu-actorul-si.html

Teatru high tech

Din 1979, termenul high tech a început să fie folosit și în contexte cotidiene: într-o coloană de benzi desenate din New Yorker magazine, o femeie își apostrofează soțul pentru a nu se ridica la nivelul tehnologic așteptat, rămânând doar middle tech. În contextul unei estetici high tech, insă,  acest stil arhitectural, apărut în anii  ’70, cunoscut de asemenea sub denumirea de modernism târziu sau expresionism structural, se referă la încorporarea de elemente ale tehnologiei high tech în designul construcțiilor și a fost absorbit ulterior de postmodernism. Dintre trăsăturile acestui stil menționez faptul că se construiește cu precădere din sticlă sau oțel, apoi scheletul construcției este vizibil la exterior, pot fi de asemenea văzute țevi, clădirea însăși având un aspect tehnic, de uzină.  Începând cu Sediul Central al HSBC din Hong Kong și continuând cu Lake Shore Drive Appartments (opera arhitectului american Ludwig Mies van der Rohe) ori cu Centre Pompidou și terminând, de ce nu, cu Hotel Europa din Iași, toate acestea pot constitui mostre mai mult sau mai puțin elocvente pentru  stilul la care mă refer.

Din ce în ce mai mult astăzi se aleg spații high tech pentru expuneri ori chiar pentru a găzdui evenimente teatrale. Este, de pildă, cazul piesei The Rest Is Silence de anul acesta din Brighton Festival, montată într-un decor high tech, dar și cazul atâtor alte spectacole din locuri neconvenționale, precum fabrici părăsite, foste depozite ori zone cu pronunțat aspect tehnic. În plină eră tehnologică, lăsând în urmă barul cu îngeri din Dawn Way, Vlad Volf, aflat din nou în postura de regizor, își construiește cu aplomb propriul cub postmodern. Frescă a stilului high tech astăzi, spațiul destinat a cuprinde tragedia din Elevator nu-i decât un schelet rectangular metalic, învelit în folie de plastic, atent iluminat.
Am în vedere spectacolul Elevator (Teatrul Fix, 12 octombrie 2012), după un text de Gabriel Pintilei, regia: Vlad Volf, distribuția: Alexandru Dobinciuc, Alexandra Acalfoae.  Piesa are la bază o poveste cât se poate de reală, chiar dacă destul de incredibilă: undeva în  jurul anilor 2002 în Londra, doi tineri, un băiat și o fată, de aproximativ 18 ani rămân blocați într-un lift în mijlocul unei clădiri în curs de renovare; deși aceștia au reușit să supraviețuiască trei săptămâni în condiții vitrege, nu sunt găsiți decât mult prea târziu. Fata moare prima, iar băiatul mai supraviețuiește încă două săptămâni, mâncând din trupul acesteia. Încercând să imprime scenariului un plus de realism, autorul plasează acțiunea într-o fabrică dezafectată de la periferia orașului, unde doi tineri, care au avut ideea unei aventuri în lift, rămân suspendați. Regia lucrează de așa natură că nu avem conștiința finalului în timpul spectacolului. Sunt create momente de tensiune, insistând pe dificultatea de a împărți un teritoriu de câțiva metri pătrați, unde aerul devine insuficient. Mai sunt acele momente excremențiale, pe care cei doi sunt nevoiți să le suporte în comun, fiecare găsind infernală obligația de a asista la intimitatea celuilalt. Dincolo de realismul poveștii, dar nu în dezacord cu el, nu mă pot abține să nu constat că piesa aceasta vorbește despre chiar imposibilitatea vieții în doi, mai ales atunci când eroii sunt prea tineri pentru a înțelege efortul pe care o asemenea coabitare îl presupune. În acest sens, am reținut jocul cam drapat al Alexandrei Alcafoae și rolul descompus în elemente psihologice și redat cu spirit de finețe de Alexandru Dobinciuc.
Apoi decorul high tech la care daja am făcut aluzie, folia pe care ea o sfâșie, pentru a reuși să apropie spațiul scenic de spectator, dar și din rațiuni practice, pentru ca cei doi să ni se facă auziți, ar putea sugera izolarea impusă de lumea actuală. Efortul de a comunica cu exteriorul eșuează în mod paradoxal, cu atât mai mult cu cât mijloacele de comunicare se descoperă mai ingenioase. Cei doi desfac aerisirea din lift, prin care aruncă pătura, pentru ca ulterior să arunce peste pătură și mobilul cu un mesaj SOS, rămas fără ecou. Plecând de aici, mai mult decât folosirea ca element de decor a unei arhitecturi high tech, teatrul high tech (concept pe care îl adaug cu generozitate tipologiilor teatrale tradiționale ori uzuale) ar putea deveni teatrul viitorului, asimilând un scenariu puternic, chiar violent, criticând asurzenia morală a contemporanilor, jonglând cu extreme psihice.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/10/teatru-high-tech_16.html