Un spectacol de licență

 

Șefele de la Teatru Fix este un spectacol de licență, parte a unui proiect mai larg, ”Laborator de texte germane austriece și noi viziuni regizorale”, derulat de Universitatea de Arte ”George Enescu”, în parteneriat cu Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” (Catedra de Germanistică și Lectoratul Austriac din Iași), în regia lui Bogdan Pălie, clasa profesor Ion Mircioagă, asistent de regie: Vasilica Blohat. Textul dramaturgului austriac, Werner Schwab, îi conferă tânărului absolvent de regie prilejul pentru a jongla cu absurdul, grotescul în cheie comico-dramatică, expresionismul. Notele stridente, îngroșate, curajoase din spectacol sunt echilibrate de interpretarea minunată a Stancăi Jabenițan. Pe fundalul discuțiilor fără șir și fără un obiect anume dintre o gospodină bigotă și o femeie vulgară, Stanca Jabenițan are rolul de a construi aproape în întregime ideea de bază a spectacolului: alienarea omului în societatea actuală. Textul este adus în contemporaneitate, prin unele retușuri, aluzii mai mult sau mai puțin discrete la cotidian. În rest, rămâne un amalgam dialogat senzațional compus din amintiri, injurii, controverse, spaime, erotism grotesc, crimă gratuită.

Scenografia este destul de simplă, un fel de comodă cu două sertare, servind drept masă, scaune, un crucifix, folosit inițial ca suport pentru o căciulă de blană de vulpe argintie, cum găsești prin târgurile tradiționale; fundalul și partea pe care se calcă sunt tapetate cu icoana Fecioarei Maria cu pruncul - un kitsch căutat, alături de mirosul de tămâie care se păstrează destul de mult timp după începerea spectacolului. Contrastul este bine punctat: cele trei femei vorbesc despre excremente, despre leberwurst ori despre degetul arătător al partenerului înfipt în șezut, despre automutilarea copiilor plecați în străinătate, despre amenințări cu sinuciderea – în timp ce mirosul de tămâie se simte foarte puternic. Descrierea fecalelor eliminate ori a ingerării de alimente mai mult sau mai puțin comestibile, simularea unui act erotic absolut grotesc între două dintre personaje îl conduc pe Bogdan Pălie înspre un fel de suprarealism, care, din păcate, nu este valorificat nici la nivel scenografic și nici tehnic.

Dintre toate cele trei actrițe ce evoluează în scenă, Stanca Jabenițan creează acel tip de personaj și comic și ridicol și naiv care te lasă complet dezarmat: Maria spală WC-urile cu mâinile goale la un Institut Catolic, unde preoții, mai mult sau mai puțin direct, îi împlinesc trei dorințe. Printre excrementele zilnice, curățate fără mănuși, ea descoperă o conservă de gulaș unguresc, o bere și un parfum franțuzesc. Lucruri care o fac pe de o parte să simtă necesitatea eliminării a ceea ce a fost combinat intestinal în mod impropriu, iar pe de altă parte să cadă într-un soi de delir quasi-mistic, care le scot din minți pe celelalte două povestitoare, acestea din urmă ajungând să-i taie beregata.

Fără a fi susținut energetic în vreun fel (Bogdan Pălie este un regizor pe care par să-l intereseze experimentele scenice), spectacolul este viu nu atât prin imagine, cât prin text. Celor două actrițe de la Național li s-au încredințat două partituri, însă pe Stanca Jabenițan abia acum o descopăr pe deplin: aceasta își trăiește rolul cu o asemenea intensitate, încât nu reușește să mai moară la final – corpul ei pulsează, este evident că încă mai respiră, nu depune eforturi să procedeze invers, e inevitabil după ce a jucat cu o încordare extraordinară, trecând de la bucuria nefirească pe care numai inconștiența ți-o poate da la paroxismul nedumeririi, efect tot al unui tip de alterare a judecății, suplinită prin înțelegerea non-intelectuală a unor lucruri importante pentru viață și însoțită, în egală măsură, de o absență a înțelegerii. Din acest din urmă motiv, ea ajunge să medieze între bigotism și vulgaritate, aducându-le pe celelalte două femei în punctul de a-și experimenta propria limită: crima.

Avem de a face cu un spectacol de licență despre alienarea umană, atunci când suferința și-a pierdut de mult semnificația (numai cei naivi mai resimt durere și acestora le sunt rezervate experimente dintre cele mai bizare – incluzând actele celorlalți), intelectualizat, construit nu tehnic, ci prin idee și replică, avangardist în materie de decor și costume - dacă avem în vedere numai cizmele de cauciuc verde închis ale personajului interpretat de Stanca Jabenițan, care se scufundă efectiv în mâlul (ne)cunoașterii. În același timp, ar putea fi un protest împotriva falsei cumințenii morale și care prin exces confirmă tocmai excesul: testarea limitelor umane – în fața anumitor provocări nimeni nu poate rămâne impasibil. Cu cât existența este mai anostă, cu atât nevoia de provocare și confruntare cu limitele umanului va fi mai mare.

(Șefele/Holy Mothers, după Werner Schwab, distribuția: Petronela Grigorescu, Catinca Tudose, Stanca Jabenițan, regia: Bogdan Pălie, premiera: 22 mai 2014, Teatru Fix)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/05/un-spectacol-de-licenta.html

Și eu acum ce (să) fac

Crezul studenților, al masteranzilor ori absolvenților de teatru pare să fie acela că locul pieselor de teatru nu e într-o carte, ci pe scenă. Astfel că o temă filosofică, relația dintre teorie și practică sau dintre filosofie și viață, își găsește o soluționare cît se poate de practică și de actuală. Nu pot decît să simpatizez asemenea inițiative de a confrunta imediat textele-studiu de seminar cu experiența scenică. E cazul unei piese mai puțin cunoscute a dramaturgului polonez Slawomir Mrozek, Cvartetul, pe care tînăra regizoare Vasea Blohat, redenumind-o ”Și eu acum ce (să) fac?”, decide să o adapteze pentru scenă (Club Phoenix, 4 februarie), împreună cu cîțiva colegi de teatru: Ionuț Cornilă, Andreea Lucaci, Daniel Chirilă și Alexandru Amargheoalei.
Am remarcat la Vasea Blohat (în special montarea de licență, Cehov,”Despre oameni și alte păcate”, sala cub, Teatrul Național din Iași) o tendință înspre political correctness regizoral. Se încearcă, pe cît posibil, respectarea curentelor, limbajului teatral, ideilor piesei puse în scenă. Pînă în momentul în care lucrurile vor să ia o altă turnură. Tînara exploratoare în ale teatrului (a vrut mai întîi să facă actorie, apoi teatralogie, în cele din urmă alegînd regia) asumă de această dată o ipoteză de lucru proprie, totodată o convingere a ei: ”Cred, mi-a mărturisit Vasea Blohat, în relația dintre spectacol și spectator bazată pe emoție”.
Presupoziția ce subîntinde spectacolul ”Și eu acum ce (să) fac” este surprinzătoare în cazul de față pentru că Mrozek e un reprezentant al teatrului absurd, supranumit chiar ”Ionesco al Poloniei”. Or, teatrul absurd mizează pe idei, pe idei-simboluri, deci pe abstracțiuni, nicidecum pe emoție. Cu toate acestea, cred că Vasea Blohat a observat un lucru just: vidul lumii contemporane ei și a asumat o poziție curajoasă față de indiferența absurdă în care adesea ne complacem.
Personajele din Cvartetul nu au nici măcar nume. El, Ea, Figura/Spectrul, Soțul/Soțul-Coleg. Nu avem de-a face cu oameni în carne și oase, ci cu niște categorii (bărbatul, femeia, tineretul din ziua de azi, istoria, prezentul, trecutul, idealurile, efemerul, ideea de dragoste). Vasea Blohat merge însă pe drumul ei. Încearcă să trezească la viață toate aceste scheme abstracte, îndrăznind să creioneze personaje și să le imprime o psihologie: ”El” e frenetic, ”Ea” e frivolă, ”Figura/Spectrul” e un bufon absurd și amorezat, ”Soțul/Soțul-coleg” e un ”încornorat” domol. Pericolul care pîndește această tentativă de reususcitare a personajelor teatrului absurd e următorul: se înlocuiesc niște categorii abstracte (Ea) prin concepte mai puțin abstracte (”la donna e mobile”). Deși trăirile personajelor sînt reale actoricește (indignarea ei, furia lui), se rămîne într-un interval - undeva între teatru absurd și viață absurdă.

Am apreciat faptul că s-a ales montarea unei farse a lui Mrozek, autor cu un umor absurd aparte, valorificabil în multe registre. Mi s-a părut interesant modul în care a fost preluată ambiguitatea Ea doi/ Un alt El (”fantoma”), renunțînd la aspecte mai generale, implicații socio-politice. De această dată, însă, nu se plusează pe latura comică, nici măcar la nivel de replică (ex. ”A înnebunit după ce a murit”; ”Eu vreau să trăiesc și voi trăi, de-ar fi să și mor”). Apoi à propos de farsă: spectacolul lasă nerezolvată farsa soțului-coleg (colegul deghizat în soț). Aceasta trebuie neapărat soluționată cumva, altfel toți tinerii din sală nu vor înțelege nimic din perorațiile și apostrofările la adresa tineretului de astăzi și vor resimți un atac la persoană nedrept și absurd. În caz că se renunță la soțul-coleg (soțul rămînînd doar soțul punînd la cale farsa împreună cu ea), ar trebui adaptate replicile de soț bătrîn.
Nu în ultimul rînd, aparent o opțiune desuetă, pronunția franțuzită a Andreei Lucaci ar putea fi considerată o trimitere fericită la teatrul lui Eugène Ionesco. De altfel, atmosfera generală a acestei reprezentații (decor, costume) mi-a părut a fi una perfect ionesciană (scaunele răsturnate, pe care ulterior vor sta personajele, șapca în carouri, pelerina). La acestea se adaugă un inspirat zar (”cufărul”) și un triunghi amoros obtuzunghic, extrem de ludic (garoafă roșie, El – pantofi roșii, Ea – șosete roșii, Spectrul). La premieră (Club Motor, 18 ianuarie), soțul purta și el o eșarfă roșie (cvartet), la care între timp s-a renunțat.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/02/si-eu-acum-ce-sa-fac.html

Un experiment

După evenimentul alternativ organizat în Arte Bar (”Hîrtii, ursuleți și fete”, regia Florin Caracala), Asociația Ș’Art se află deja la al doilea proiect teatral: premiera spectacolului ”Călăul și călăuza”, regia Vasea Blohat (Club Phoenix, 9, în reluare 16 februarie). Scopurile teatrului alternativ și cele ale teatrului experimental converg. Sferele celor două concepte se întîlnesc, însă nu întotdeauna se suprapun. Mai degrabă, teatrul alternativ vizează latura non-instituțională a reprezentațiilor, în timp ce teatrul experimental antrenează publicul în diverse jocuri de reinventare a convențiilor. În cazul experimentului de față: spectatorii sînt transpuși într-o galerie unde urmează să aibă loc o conferință. Reprezentația folosește numai un coridor dintre bar și sala mare, unde amplasează mai multe rînduri de scaune, lăsînd liber un culoar îngust. Spațiul este decorat cu tablouri ce reproduc la refuz scena răstignirii. Ideea: de 2000 de ani, Christos continuă să fie crucificat în fiecare zi, preț al necredinței noastre.
”Călăul și călăuza” este un altfel de spectacol-lectură, plecînd de la ”Legenda Marelui Inchizitor” din Frații Karamazov de F. M. Dostoievski, prestat de actrița Laura Bilic. Cu acest prilej, se folosește o singură proiecție video (Andrei Cozlac) tarkovskiană la final. Laura Bilic preia întreaga forță imagistică asupra-i. Sau nu-și propune, sau nu reușește să suscite imagini vizuale în spectator. De aceea, puteau fi mai multe proiecții (chiar și cadre mono, din sală sau din subiect sau cu actrița), pentru a alterna ideea de discurs documentar. Potențialul extraordinar al spațiului din Clubul Phoenix e dat de existența camerelor de luat vederi, imaginea scenică putînd fi redată pe ecran. Posibilitatea multiplicării ecranelor fiind ideală pentru spectacolele bazate pe proiecție video.
În schimb, se folosește o altă tactică. Actorii, membri Ș’Art, abia își stăpînesc rîsetele la prima parte istorică și provoacă întreruperi (presupusul spectator întîrziat, Ioana Bodale). Însă cînd se ajunge efectiv la ”Legenda Marelui Inchizitor”, aceștia privesc cu reverență. Cumva, spectatorii sînt manipulați să participe la un experiment. Altcumva, li se sugerează că fac parte dintr-un experiment. „Cînd tragedia nu mai e posibilă, iar farsa plictisește, spunea personajul Stomil, mai rămîne doar experimentul” (Tango, Slawomir Mrozek). Acestui experiment, culmea, nu-i lipsesc nici farsa și nici dramatismul.
Spectacolul constituie un experiment teatral în primul rînd, deoarece revocă momentele cu care ne-am obișnuit cînd mergem să vedem o piesă de teatru: început, sfîrșit, reprezentația propriu-zisă. Experimentul începe de cînd ne întîmpină la intrare Alexandra Cantemir, ”staff” al ”Galeriilor Phoenix”. Continuînd atunci cînd Ioana Lefter, alt ”staff”, ne servește bezele turcoaz. Și se desfășoară pe tot parcursul așa-zisei ”conferințe”, pentru că Iustin Șurpănelu filmează. În plus, conferința se încheie cînd conferențiarul fuge, dar experimentul încă nu. În al doilea rînd, fiindcă estompează ideea de actor: deși dă curs monologului Marelui Inchizitor despre riscul pîinii pămîntului, plătită de om cu libertatea și demnitatea sa, dar și tăcerii cristice, Laura Bilic își păstrează numele real în calitate de ”Profesor Doctor în istorie”, susținînd o conferință despre Inchiziție. Drept urmare, raportul spectacol-spectator se va amortiza, devenind oarecum ambiguu. Sîntem un grup de studenți ce-a nimerit la o conferință care (nu) ne interesează? Sîntem ce-a mai rămas din oameni după a doua cădere, iar ochii sfredelitori ai Laurei Bilic ne țintesc acuzator? Ori prin care aceiași ochi trec ca și cum ne-am volatiliza? La plecare ne vom transfigura? Ne regăsim cu toții deopotrivă pe caseta filmată în sală?
În cadrul celor două proiecte Ș’Art de pînă acum, atît Florin Caracala, cît și Vasea Blohat au propus publicului ieșean un teatru diferențial, care ia forma unor ”filme”. O filmare-pretext, în curs, pe viu a experienței unui elev de schimb, din care nici spectatorii nu sînt excluși, în primul caz. Filmarea conferinței dintr-o galerie, la care am ajuns spunînd ”da” experimentului teatral la care am fost convocați, în cel de-al doilea.



Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2012/02/un-experiment.html