Marea Unire n-a existat

Marea Unire n-a existat în sensul că istoria este o fabulă. În sensul că marile evenimente nu sunt decât prilejuri de a da curs unei anumite perspective și de a promova anumite narațiuni. Perspectivele istorice se schimbă de la o epocă la alta, iar marile narațiuni au la bază o componentă ideologică. Modul în care se decide ce fel de istorie învață la școală o anumită generație este una din determinantele puterii politice. Istoria de școală nu este istoria reală. În fapt, nici nu putem vorbi de istorie reală, ci doar de mărturii concurente. Dintre mărturiile alternative, cel mai adesea reprezentând perspective opuse, unele ajung să fie luate mai mult în considerare decât altele atunci când interpretarea surselor ajunge să compună istoria. Interpretarea surselor e rolul istoricilor, însă puterea politică reprezintă factorul hotărâtor atunci când se decide ce poate fi considerat sau nu acceptabil referitor la trecutul făcut public.

Regizorul David Schwartz a fost prezent la Iași (21-23 noiembrie 2018, TNI, Uzina cu Teatru) cu trei spectacole, pe texte de Mihaela Michailov, care pun în discuție istoria oficială construită cu privire la Marea Unire. Prin aceste trei spectacole, se reacționează la discursul oficial festivist și de orientare naționalistă care pregătește Centenarul Marii Uniri de cel puțin trei ani, înființând, desființând și reînființând departamente speciale în cadrul Guvernului, respectiv al Ministerului Culturii și Identității Naționale, dedicate organizării evenimentului de aniversare. Se reacționează, de asemenea, la absurditatea amplorii luate de festivități, preconizându-se prelungirea sărbătoririi Centenarului până-n 2020.

Cele trei spectacole (Trilogia 1918) reprezintă tot atâtea episoade de istorie controversată, pivotând în jurul anului 1918, al efectelor Primului Război Mondial și  evenimentului Marii Uniri, dintre care: episodul 1 (”Altă istorie nu se putea scrie”), episodul 2 (”N-a fost războiul nostru”) și episodul 3 (”Răzvrătiții”). Cele trei spectacole au o structură similară, integrând perspective diferite, personalități istorice cu opinii distincte, mari narațiuni ideologizante sau reconstituiri posibile ale evenimentelor din punctul de vedere al oamenilor simpli, posibili participanți la evenimente, dar care nu au lăsat (și nici nu ar fi putut să lase) mărturii din varii motive (nefiind alfabetizați, fiind femei fără dreptul la liberă exprimare, în cea mai mare parte de asemenea nealfabetizate, fiind victimele evenimentelor prezentate, reprezentând viziuni marginale, neînregistrate istoric). Discuția cu publicul și intervenția istoricului (Mihai Burcea) sau a teoreticienei (Veronica Lazăr) fac de asemenea parte din spectacol.

De cele mai multe ori, perspectivele oferite spre analiză sunt în alb și negru: perspectiva ”naționalistă”, considerând intrarea în război ca fiind un pas necesar pentru realizarea unirii versus perspectiva ”imperialistă”, considerând intrarea României în război ca fiind o mutare imperialistă, iar unirea rezultatul conjuncturii ivite la sfârșitul Primului Război Mondial (episodul 1); perspectiva medicului Ecaterina Arbore versus perspectiva Reginei Maria cu privire la război și la îngrijirea bolnavilor de holeră, la soldații răniți pe front (episodul 2), fiind tratate ca două perspective diametral opuse, una extrem de pesimistă, cealaltă ceva mai optimistă, venind din partea militantismului socialist, respectiv a aristocrației regaliste; perspectivele română versus stalinistă, dar și cea ucraineană mai puțin cunoscută cu privire la revoltele împotriva soldaților și a jandarmeriei române, apărătorii noii administrații din Basarabia de după război și anexarea la România, revolta de la Hotin, înăbușită în mod brutal constituind doar unul dintre exemple (episodul 3).

Dezbaterea, organizarea discursului scenic însuși luând forma unei dezbateri se îmbină cu dramatizarea la cote înalte când actorii se transformă din naratori detașați în mărturisitori implicați. Regizorul alege costumația neutră (negrul) pentru actori deoarece aceștia sunt în postura de povestitori sau de participanți la dezbatere, însă prin animație sau impersonare ei construiesc personaje extrem de vii (măștile, accesoriile de vestimentație cu care sunt prevăzute costumele, atașate prin capse, recuzita sunt intens colorate). Măștile ce  reprezintă personalități istorice, de la Nicolae Iorga la Mihail Roller, în episodul 1 sunt animate de vocea și gesticulația accentuate ale actorilor, subliniind idei sau atitudini, favorizând un punct de vedere sau altul, oferind un comentariu animat la subiectul supus atenției. Prin intermediul artei animației, sunt aduse față în față o sumă de personalități din epoci diferite care nu s-au confruntat direct pe scena istoriei, dând curs discursurilor de stânga sau de dreapta, unioniste sau antiunioniste, ajungând într-un final la o învălmășeală de replici și, ca-ntr-o dezbatere TV din zilele noastre, să se certe și să se denunțe unul pe altul ca fiind naționaliști, socialiști, progresiști, populiști etc.

Temele sunt examinate prin intermediul artei teatrale. Fac dovada teatralității și a implicării scenice actorii Katia Pascariu și Alexandru Potocean atunci când propun trei variante de scenariu, implicând aceleași personaje reprezentând oameni simpli, ținând de o perspectivă marginală, nerevendicabilă istoric de nici una dintre cele două paradigme asupra războiului și unirii (”naționalistă” versus ”imperialistă”): cazul socialistului care lupta pentru drepturi de muncă, împușcat în cap, cazul dezertorului din armata română, condamnat la moarte, cazul invalidului de război, plin de decorații inutile și cu o viață golită se sens în față (episodul 1).

Episodul 2 este dominat de impersonarea militantei socialiste Ecaterina Arbore de către Alice Monica Marinescu, respectiv de impersonarea Reginei Maria de către Mădălina Brândușe într-un duel scenic, deși cele două personalități nu au intrat în contact în realitate, cu sublinierea prăpastiei dintre aristocrație și țărănime, dintre bogați și săraci la care se reduce lupta de clasă chiar și astăzi în România, iar opoziția dintre nobilime înstărită și oameni simpli se păstrează în cele patru jocuri de rol din finalul spectacolului (modalități diferite de inițiere soră-soră, frate-soră în case aparținând țărănimii, respectiv boierimii).

În episodul 3, o structură de spectacol organizată suplinește lacunele de informație și caracterul oarecum arbitrar al revoltelor luate ca exemplificare pentru protestele muncitorilor și țăranilor împotriva instituțiilor statului român, în mod barbar reprimate. Spre deosebire de primele două spectacole, discuția cu publicul este lăsată la final, tocmai pentru că spectacolul este foarte bine structurat. Începând cu un prim pasaj de storytelling recitativ (Republica Diamantului Negru, povestea primul stat muncitoresc din Valea Jiului) sunt alternate momente de reactualizare istorică, implicând publicul pentru stabilirea narativității, momente intens teatrale numite ”poetice”, având accente caricaturale sau ”grotești”.

În acest mod, fie că e vorba de greva tipografilor, fie de mișcările de reprimare a revoltelor din Basarabia împotriva ordinii românești instaurate după unire, se lucrează cu estetica la vedere, o perspectivă detașată dublând prestația teatrală a actorilor-naratori (Katia Pascariu, Alex Călin, Andrei Șerban). Dar există și momente de implicare a spectatorului, în permanență atitudinea subiectivă cu privire la evenimente reieșind din perspectiva estetică (ironică, parodică) aleasă.

Prin contrastele fundamentale puse-n joc (comunism-capitalism, naționalism-patriotism, bogați-săraci), prin evidențierea luptei de clasă din dublă perspectivă, luând atitudine față de festivismul patriotard de paradă implicând Centenarul Marii Uniri, trilogia formată din cele trei spectacole este foarte actuală.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/11/marea-unire-n-existat.html

Acum, că știm, ce suntem?!

La o veritabilă ”feerie politică protestatară” contribuie percuțiile ritmate ale lui Cătălin Rulea (tobă, cinel) și decorul modular fantezist. Utopia de fond (pasajele din Arimania sau Țara buneiînțelegeri de Iuliu Neagu-Negulescu) dezvăluie un univers în care principiile marxiste funcționează (egalitatea tuturor oamenilor și ”De la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi”), iar îndeletnicirea principală o constituie educația și arheologia educațională – săpăturile în trecut prin care întreaga istorie este rescrisă pe alte baze decât cele ”oficializate”.

Rescrierea istoriei, oricât de mult am încerca, nu se poate face în afara oricărei ideologii. Regăsind documentarea pentru o microistorie a mișcărilor muncitorești de rezistență din România (perioada 1918-2000) și folosind, în același timp, mărturii private, regizorul David Schwartz, împreună cu actorii și muzicianul Cătălin Rulea, transpun artistic datele obținute prin cercetare și investigație. Se folosește un scenariu colectiv, folosind inserturi din Arimania sau Țara buneiînțelegeri. Utopia de fond mi se pare mai degrabă o provocare la dialog, decât o credință a realizatorilor.

Fără a mai separa între muncă și relaxare, arimanienii vin din viitor și pun bazele noii istorii care să-i legitimeze. Macronarațiunea de bază este fracturată de cinci episoade istorice, evocând trecutul de proteste și sacrificii, din care decurg un prezent și un viitor utopice. Cele cinci scene de spectacol redau greva tipografilor din 1918, soldată cu victime; cazul Haiei Lifșiț (1920), comunista de origine iudaică ce-a murit pentru opiniile sale; greva minerilor din Valea Jiului (1929), reprimată de autorități, din nou soldată cu victime; cazul muncitorului Vasile Paraschiv, opozant al regimului comunist după 1968, supus torturilor securității; cazul sindicalistului ieșean Virgil Săhleanu ucis în 2000 pentru că s-a opus privatizării Tepro.

De fapt, harta mișcărilor sociale din România anilor 1918-2000 este mult mai vastă, Platforma de Teatru Politic oferind o cronologie impresionantă a grevelor și revoltelor muncitorești, în spectacol incluzând doar o mică parte. Eforturile de documentare ale echipei de creație sunt impresionante, iar rezultatele pe măsură. Istoria de școală marginalizează anumite evenimente în funcție de interesele claselor politice dominante și a ideologiilor puse în joc. Înspre cei marginalizați istoric se îndreaptă privirea echipei proiectului, având în vedere atât mișcări de rezistență în masă, cât și istorii individuale (destinul unor oameni care s-au opus în mod activ comunismului sau fascismului).

Regăsesc nevoia unui asemenea proiect în ideea că: extremele se atrag. În așa măsura încât, la limită, nu mai putem disocia între extrema dreaptă și extrema stângă, abuzurile fiind egale ca proporție și intensitate. Iar, în fapt, niciodată nu ne putem da seama că avem de-a face cu o extremă, din interior. Astăzi, tinerii artiști migrează incredibil de mult spre stânga politică. Centru stânga. Despre rațiunile acestui fenomen, cred că e cazul să îi întrebăm pe ei. Deși un proiect de genul celui discutat ar putea răspunde de la sine.

Momentul final din spectacol, relatarea asasinării sindicalistului ieșean Virgil Săhleanu a fost cel mai gustat de public, cu toate că am rezerve în privința pomenirii cu care se începe și a accentului moldovenesc folosit. În rest, se readuce în discuție un caz memorabil, care a făcut vâlvă în 2000, fiind ulterior mușamalizat. Faptele și vinovații sunt scoși la iveală. Acum, într-adevăr, știm adevărul cu toții. Și acum, că știm, ce suntem? Am încetat vreodată să ucidem cu indiferența noastră în fața nedreptății umane?

Acțiunea scenică se desfășoară în interiorul și în exteriorul decorului hexagonal de lemn, spectatorii dispuși, de jur împrejur, pe șase laturi ce corespund nucleului scenografic. Nu numai că fiecare spectator beneficiază de un unghi propriu asupra acțiunilor scenice simultane (desfășurate în perimetrul intern sau în spațiile dintre rândurile de scaune), dar modul de repartizare a seriilor de locuri îl/o implică în centrul evenimentelor.

Dinamica jocului e principala calitate a actorilor implicați, aceștia interpretând, pe rând, muncitori/greviști/manifestanți, jandarmi, judecători, personaje istorice individuale etc. Actorii sunt deopotrivă moderatori, mărturisitori și protagoniști ai evenimentelor relatate. Dintre performeri, Alice Monica Marinescu și Mădălina Brândușe sunt dramatice, cea din urmă ușor mai detașată, Alexandru Potocean stârnește ecouri adânci în memoria spectatorului, fiind capabil de joc implicat, dar și de detașare de rol strict performativă, Andrei Șerban este și el foarte convingător, Katia Pascariu este implicată, tenace, iar Paul Dunca e ceva mai relaxat, showing off. Varietatea tehnicilor de lucru folosite este foarte mare, mizând pe mobilitatea actorilor și a modulelor ce alcătuiesc decorul, dar și pe alte mijloace ale teatrului documentar (lanterne, îmbinarea storytelling-ului cu acting-ul, a realismului cu fantezia). Neutralitatea costumelor gri (arimanienii, performerii) contrastează cu folosirea unor machete plane la gât, pentru a deosebi luptătorii/victimele (roșu) de torționari (albastru).  

(Ce-am fi dac-am ști. Feerie politică protestatară, echipa proiectului: Mădălina Brândușe, Paul Dunca, Adela Iacoban, Mihaela Michailov, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alex Potocean, Cătălin Rulea, David Schwartz, Ionuț Sociu, Andrei Șerban, Marius Bogdan Tudor, Platforma de Teatru Politic 2015, 15 martie 2016, TNI)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/04/acum-ca-stim-ce-suntem.html

20th Year Anniversary

În ediția de anul acesta a Festivalului studențesc Contemporanis (17-20 mai), secțiunea de teatru profesionist a inclus mai multe producții, dintre care mi-au atras atenția în mod special spectacolul de teatru documentar Capete înfierbântate (regia: David Schwartz) și spectacolul Mai întâi te naști (regia: Radu Afrim). În prezentul articol mă voi referi la prima dintre cele două montări menționate, cu atât mai mult cu cât tema în cauză îmi este extrem de familiară; am dezvoltat eu însămi anul trecut o cercetare asupra chestiunii istoriografiei ca lectură a trecutului din perspectiva prezentului, ca mod de a face apel la mărturiile trecutului în scopul obținerii anumitor răspunsuri ori soluții în prezent, iar nu ca demers pozitivist menit să scoată la iveală vreun  fapt istoric ca atare. La limită, istoria este o ”fabulă” ce se (re)scrie cu fiecare lectură alternativă a mărturiilor trecutului. Am încercat în 2012 chiar și un un exercițiu cu studenții de la Filosofie, luând ca punct de plecare mai multe niveluri ale trecutului practic (ce se opune trecutului obiectiv/istoric propiu-zis, ”mort” și lipsit de utilitate din perspectiva prezentului): 1. trecutul încapsulat (urmele din prezent a ceea ce am trăit, nivelul trecutului închis în prezent, în termeni freudieni refulat, lipsind posibilitatea de a fi readus la suprafață/ actualizat, dar care determină din umbră cine suntem, ce facem, ce gândim), 2. trecutul reamintit (acele date ce pot fi reactualizate în memoria prezentă), 3. trecutul reactualizat (nu mai este vorba de memorie ca reactualizare ce se produce la nivel individual, ci sunt reactualizate experiențe itemizate, devenite exemplare pentru și utile în prezent), 4. trecutul viu (ceea ce supraviețuiește din trecut și care ne vorbește despre situația noastră actuală). Foloseam atunci, spre ilustrare, o altă producție teatrală, arătând cum funcționează cele patru niveluri printr-un chestionar simplu adresat studenților.

De această dată, având acces la spectacolul extrem de alert al lui David Schwartz, în care performerul Alexandru Potocean împlinește o sumă de roluri de compoziție, cursiv, atent, fără fisuri, cu o măiestrie actoricească de invidiat și dezvoltând caracterele cu o doză de umor și ironie necesară pentru a crea un relâche de la mesajul fervent: ”Trăim mineriade în fiecare zi. Viața românilor e o mineriadă. Mor oameni de foame sub ochii tăi în fiecare zi și statul le dă în cap c-o bâtă. Și totul e orchestrat în așa fel încât ai senzația că tot românul dă în cap românului”. Actorul ia distanță de personaje și pune în joc foarte multă ironie; nu e loc de melodramă. Spectacolul lui David Schwartz a ridicat o sală întreagă de tineri în picioare la Teatru Fix, tineri care nu au fost prezenți la evenimente, dar care sunt, poate, mai prezenți, mai actuali, mai vii ca niciodată!

Legătura dintre scene este ireproșabil asigurată, prin fond sonor adecvat, în semiobscuritare, prin time outuri, care practic fac parte din spectacol. Mulțumiri alese Mihaelei Michailov pentru textul atât de dens, bine documentat și fluent, constituindu-se într-o suită de monoloage-martor la evenimentele din 13-15 iunie 1990. Fenomenul Piața Universității marchează o altă cezură în istoria recentă a românilor, despre care nu se va putea vreodată scrie în mod definitiv, reconstituit din declarații și surse diverse. Regăsesc în acest spectacol toate cele trei niveluri ale trecutului practic pe care le-am enunțat mai sus. În primul rând, suntem mărturisitorii nemărturisiți, deoarece, în cea mai mare parte, nu putem, nu vrem sau efectiv nu avem cum să ne aducem aminte. A rămas oare ceva la nivel emoțional, mental ori acțional, care să ne determine în prezent? Ce amintiri personale (dacă există) au martorii acelor evenimente? În ce măsură (și dacă da, care sunt acestea) ne raportăm la norme, valori, simboluri, modele atunci când se pune problema reactualizării respectivelor evenimente? Și, în ultimul rând, dar ceea ce este cel mai important: ce a supraviețuit din trecut și cum se raportează trecutul la situația noastră actuală ori ce ne poate spune trecutul despre noi? De asemenea, ce probleme actuale am putea astăzi soluționa plecând de la trecut și mai ales cum am putea schimba prezentul, dat fiind trecutul nostru recent (dacă acestea sunt cu putință)?

Faptul istoric, ne arată în mod explicit spectacolul lui David Schwartz, este o construcție, având ca punct de plecare surse-martor diferite. Bunăoară, un militant în Piața Universității, pentru care amintirea reprezintă o povară (dar care atinge miezul problemei trecutului viu): ”Dar…mă rog…eu caut să uit. Sau de fapt caut să nu uit. Caut să uit ce mi s-a întâmplat mie dar caut să nu uit ce-au făcut ei. Și dacă se mai repetă chestiile astea e grav”.  Sau Cristian Pațurcă, cel ce-a compus ”imnul golanilor”, care a constatat gravitatea faptului că: ”Piaţa Universităţii a creat disensiuni mari între clasele sociale, chiar în familii, divorţuri. (...) noi n-am vrut să stricăm societatea românească, am vrut numai să continuăm tot ce-am început în decembrie. Şi după fiecare şansă vine şi un ghinion”. Sau Doru Mărieș: ”Şeful de stat major recunoaşte: n-am vrut să execut ordinele lui Iliescu. Iliescu personal dă ordin la unităţi şi generalul respectiv care primeşte ordinul scrie, pentru că şi-o furase o dată la revoluţie cu Iliescu, la orele cutare ne cere atîţia soldaţi (...) Cine avea dreptul să scoată din nou, după şase luni, armata, ARMATA împotriva propriului popor?”. Sau Marian Munteanu, fondatorul Ligii studenților: ”A fost o acțiune teroristă a statului împotriva cetățenilor (...) Avem o administrație păcătoasă de 300 de ani. Statul ăsta, din păcate, e construit pe un fundament fanariot, ale cărui reflexe sunt vizibile și astăzi”. Mai apoi un miner, care face mărturia apelului manipulator bine-știut, care l-a prins alături de alți ortaci în drum spre București, dar nu numai…La final, Miron Cozma, într-un rol de un comic savuros: ”mama mea cînd m-a născut, mi-a spus că eu sînt clona lui Vlad Ţepeş!”, Ion Iliescu, propovăduind împotriva însăși violenței: ”Au fost asemenea capete înfierbântate, iraționale, pentru ca întotdeauna faptele violente sunt provocate de astfel de minți rătăcite și înfierbântate” (justificând acțiunile minerilor prin apel la ”noua ordine” instalată împotriva ”anarhiștilor” și a ”forțelor legionare” și ca reprezentând ”efectul iar nu cauza violenței”) și Mircea Dobrovicescu (deținut torturat la Măgurele); ecoul poemului acestuia, citit in Piața Universității, rămânându-ne undeva în cerul gurii: ”(...) Stau şi privesc pe fereastră maşinile albe ale securităţii/ În oraş se trage cu gloanţe adevărate/Aţi minţit cu toţii!/Ole, ole, ole, Ceauşescu unde e?”.

 Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/05/20th-year-anniversary.html

Teatru de ghetto: edificare morală

Tînăr regizor bucureștean, David Schwartz, montează în 2009 la Teatrul Național din Iași piesa de teatru scrisă de Bogdan Georgescu, ”România! Te pup”. Cu spectacolul rezultat din munca asiduă a echipei de lucru, a cîștigat un important premiu la Festivalul de teatru ”Kontakt” din Torun, Polonia chiar anul acesta. Cînd am văzut spectacolul ”România! Te pup”, - realist, energic, pătrunzător – mi-am zis că e unul dintre cele mai bune din ultimii 20 de ani. În același timp, am remarcat o anumită înclinație a regizorului pentru un gen teatral pe care l-aș considera, nu fără oarecare exagerare, un teatru de ghetto. Într-o anume parte a lui civitas, s-a depus destul de multă zgură (slag). Se cere evacuată? Un prim pas înspre un posibil genocid moral. Genuri defavorizate au fost și sînt, pe rînd, evreii, afro-americanii, rromii. Dar nu numai... Într-un alt spectacol al său, și mai recent decît cel la care mă refer în prezentul articol, David Schwartz are în vedere o altă categorie nedreptățită astăzi în România: minerii; defavorizați în special, după fenomenul trist al celor șase mineriade din România postdecembristă. Ghettoul este de această dată plasat nici mai mult nici mai puțin decît...”sub pamînt”. Mai generic, regizorul îl are în vedere pe muncitorul din orașele industriale din România, aflate în ruină economică, disperare morală și lăsate în paragină după revoluție.
Dacă am făcut apel la spectacolul ”Sub Pămînt” pentru a explica mai îndeaproape sintagma teatru de ghetto, pe care am folosit-o pentru a situa cumva teatrul lui David Schwartz, spectacolul ”România! Te pup” îmi servește acum de minune pentru a elabora un concept pe care l-am anunțat și cu alte prilejuri, cel de edificare. Într-un sens general, însemnînd edificare conversațională, subscriu la definiția lui Arcilla, pentru care edificarea e rezultanta reușitei dialogului rezonabil cu ceilalți. Pentru mine, însă, așa cum i-am citit pe Oakeshott și Rorty – edificarea se referă la recrearea de sine. Edificarea poate fi de mai multe tipuri. Dintre acestea, două moduri mi se impun: morală și estetică. Am început deja să vorbesc despre edificarea estetică eșuată cu referire la spectacolul „X mm out of Y km” de Gianina Cărbunariu. Despre edificare estetică care și-a atins țelul este vorba, printre altele, în show-ul „Maestrul și Margareta”, realizat de McBurney. Nu insist aici.
În cazul spectacolului lui Schwartz, regăsesc o ilustrare pentru o primă etapă a edificării, cea morală, fără de care edificarea estetică nici nu ar putea fi cu putință. A înțelege că este vorba de o traumă colectivă pentru poporul român nu-i decît primul pas înspre încercarea soluționării ei. Purtăm povara a mai bine de 20 de ani pe umeri, fără ca măcar să conștientizăm că avem o problemă. Ca nație. Spectacolul lui Schwartz localizează trauma comunismului, plasînd acțiunea din piesă după anii ’90. Adică după ce revoluția română a avut deja loc. Personajele trăiesc în agonie isteria actuală a plecării din România. De ce?! Unul visează o bursă în U.S.A. (personaj ușor ridicol, o fată cu nume de băiat, care nu concepe să nu ajungă la București, apoi în State, țara tuturor (im)posibilităților), altul speră ca vizita la nepoții din Germania să nu se mai soldeze cu o revenire în țară (însă imposibilitatea detașării, materializată în atașamentul față de pisică, o va pune față în față cu propriul sfîrșit). Unui al treilea i se oferă un negoț clandestin, de care se ține cu dinții (concret, e gata să moară cu diplomatul ce i-a fost încredințat, de gît). De aici, încleștarea, lupta pe viață și pe moarte ce va avea loc în compartimentul de tren. De altfel, punctul culminant din piesă și momentul cînd încordarea morală își atinge climax-ul. Orice gest oricît de banal devine un afront la libertatea celuilalt. A aprinde ori a stinge lumina, a deschide ori a închide fereastra, a ploua etc. Nu mai există neutralitate. Orice am spune, orice am face, orice am dori, oricît de firesc, ne-ar putea costa viața. După care, cineva chiar moare. Iar ceilalți dau dovadă de lașitate ultimă: imoralitatea celor doi rezultantă doar aparent a disperarării și panicii de moment, ne arată clar cum povara (burden) a reușit deja să dea monștri umani.
În ciuda impresiei ce-am putea-o avea că povestea ar aparține celor trei conștiințe morale/caractere implicate, lucrurile nu stau așa. Nararea pe care corul o face în permanență verbal, dar și gestual, e semn că acesta preia, de fapt, întreaga poveste. Corul emite sunete stridente, disonante, un fel de electroșocuri nervoase. Țintind precis în spectator. Scopul ar fi, cred, tocmai acela al producerii unei edificări morale: există o problemă, o povară, o traumă. Și acum?



Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/08/teatru-de-ghetto-edificare-morala.html

DT in dialog (II): David Schwartz

Spectacolul Romania! Te pup a fost prezent pe 23 mai pe scena Festivalul International de Teatru Kontakt din Torun, Polonia (19-25 mai 2012). Scenariul: Bogdan Georgescu. Distributia: Georgeta Burdujan, Teodor Corban, Andreea Boboc, Cosmin Panaite, Florin Caracala, Biatrice Cozmolici, Mirela Nistor, Vlad Volf. Regizorul acestui spectacol, David Schwartz, a primit cu acest prilej Premiul pentru cel mai bun artist tanar.
Romania! Te pup se joaca la TNI, sala ”Uzina cu teatru” de 3 ani (premiera 2009). Initial textul a fost o piesa de 10 minute, scrisa in cadrul unui workshop coordonat de regizoarea americana Roberta Levitow. Textul lui Bogdan Georgescu a fost jucat mai intai la New York, in regia lui Kaipo Schwab. Ulterior atragand si atentia romanilor, textul a fost dezvoltat impreuna cu regizorul David Schwartz pentru spectacolul de la TNI. In actuala regie si distributie, a mai participat la festivaluri internationale, cum ar fi Festivalul New Plays from Europe 2010 din Wiesbaden.

Dana Tabrea: In 2010, la cea de a XIII-a editie a Galei UNITER, ai fost nominalizat la sectiunea regizor debutant. Premiul ti-a venit insa mai tarziu si nu din Romania. Crezi ca romanii sunt apreciati numai dupa ce se afirma in afara?

David Schwartz: Nu neaparat. In primul rand eu nu prea cred in premii – premiile reprezinta doar subiectivitatea unui juriu, deci nu pot avea o valoare generala. In plus, eu m-am mirat foarte sincer de nominalizarea la premiile UNITER, pentru ca spectacolul nostru nu se incadreaza sub nicio forma in norma obisnuita a acestor premii. Din punctul meu de vedere, premiile UNITER sunt intr-un univers paralel, iar nominalizarea a fost o intalnire accidentala. Insa eu ma simt apreciat in Romania cata vreme spectacolele la care lucrez au spectatori, atat in Bucuresti cat si in restul tarii, au si promovare si critici, si reusesc sa gasesc contexte si echipe in care sa lucrez.

DT: Ti s-ar potrivi mai mult o alta tara in ceea ce priveste maniera de a face teatru? Sau ti se pare destul de ok in Romania? De fapt, cum se face teatru in Romania? Ce ar fi de schimbat?

DS: Nu cred ca mi se potriveste o tara anume. Cred ca in Romania exista probleme specifice locului, asa cum exista si in alte parti. Si incerc sa ridic intrebari legate de aceste probleme si eventual sa lupt impotriva lor (si) prin proiectele la care lucrez. Cred ca Romania mi se potriveste mai bine decat alte tari, pentru simplul fapt ca aici cunosc realitatile ceva mai bine.

In ceea ce priveste teatrul, nu cred ca se poate generaliza – se face teatru in multe feluri. Ceea ce e important pentru mine este faptul ca exista un grup de oameni (sau mai multe) receptivi la ce se intampla an jurul lor, care fac teatru despre realitatea imediata, despre problemele stringente ale realitatilor locale. Asta imi da incredere ca lucrurile merg in directia pe care o sustin si eu. De schimbat in teatru ar fi multe, dar in primul rand raportul absolut inegal si incorect intre resursele alocate teatrelor de stat si resursele pentru teatrul independent (prin resurse nu ma refer doar la bugete, ci si la spatii, la vizibilitate sau la numar de oameni implicati).

DT: Ai de gand sa pleci din Romania sau ai ales Romania pentru a-ti face o cariera in teatru?

DS: Eu nu cred ca am ales sa lucrez intr-un singur loc. Pot foarte bine sa lucrez si in alta tara la un proiect sau mai multe si apoi sa ma intorc in Romania. Cu siguranta nu aleg sa plec din Romania din motivele pe care le-am explicat si mai sus.

DT: Din perspectiva unei persoane careia i-a fost dat sa vada si altceva, te socheaza sau te intriga ceva in mod deosebit la romani?

DS: Nimic nu ma socheaza sau intriga la romani in general, nu prea cred in generalizari pe baza de cetatenie. Mi se pare evident faptul ca felul in care merg lucrurile in Romania este rezultatul firesc al proceselor istorice prin care am trecut si al contextului politic si economic in care ne aflam.


DT: Ce atuuri crezi ca a avut spectacolul tau in festivalul la care ai fost premiat?

DS: Cred ca un atu important a fost faptul ca este un spectacol de echipa, gandit impreuna cu Bogdan Georgescu, dar si cu Bobo Burlacianu (muzician) si Adrian Cristea (scenograf). Este un spectacol al unei echipe de creatie care a incercat sa construiasca ceva impreuna. Acest lucru, care da de fapt coerenta si forta produsului final, a fost cumva inedit in festival, unde se punea accentul mai ales pe spectacole asa-numite ”de regizor”. Din punctul meu de vedere, nu este premiul meu, ci al intregii echipe de creatie

DT: In ce masura realitatea mizerabila la care piesa face trimitere se regaseste inca in Romania? Au trecut totusi 23 de ani de la Revolutia din 1989. Cam tot atitia ani cat varsta ta… Sa fi trecut in zadar ? E vorba pana la urma de generatii intregi sacrificate. Si nu ma refer aici la cei tineri, care au avut sansa sa plece din tara. Ci la cei care la revolutie aveau in jur de 40 de ani. Acum acesti oameni poate ca nu sunt nici mai bogati, nici mai intelepti… As tinde sa cred ca putem vorbi de o trauma nationala... Si ca am putea gasi acele evenimente care i-au marcat pe romani. Iar teatrul are un rol major pentru evitarea repetarii unor asemenea evenimente ale trecutului. Spectacolul tau este un exemplu in acest sens. Este acesta si rolul personajului central denumit ”orchestra”?

DS: Cred ca in discursul public de dupa 1989 s-au instaurat o serie de minciuni, care nu fac decat sa duca la auto-deprecierea romanilor si la scaderea stimei de sine. O minciuna ar fi aceea ca toate relele societatii romanesti se trag de la comunism, iar alta ca schimbarea de sistem politic va aduce obliogatoriu bunastarea: dupa cum se vede, la 20 de ani de la schimbare, in loc sa vina la noi buna-starea, mai degraba revine saracia si in alte state capitaliste. In schimb, sunt total de acord ca trecerea de la vechiul sistem la capitalism s-a facut brusc, violent si fara niciun fel de consideratie pentru majoritatea oamenilor. Distrugerea comunitatilor muncitoresti din zonele industriale si decimarea efectiva a satelor sunt cele mai vizibile si agresive atacuri la adresa omului obisnuit, caractersitice schimbarii post-1989.

Legat de ”realitatea mizerabila” din spectacol – una dintre mizele noastre a fost tocmai iesirea din zona ”mizerabilista”, prin orchestra ”sonora, vizuala si olfactiva” care construieste un intreg show din toate elementele sordidului cotidian – cumva reconstruieste zgomotele stridente si mirosurile insuportabile, dar le asambleaza in asa fel incat chiar sa ne faca placere sa le recunoastem.


DT: "Ceapa", "slanina", "seminte" etc. (sunt doar cateva dintre imaginile construite prin intermediul personajului colectiv ”orchestra”). Sa zicem ca ti s-ar propune sa evoci caricatural Balcanii. Care este prima reprezentare care-ti ocupa imaginatia (in acest moment)?

DS: Evocarea caricaturala nu e chiar pe gustul meu… Dar, daca ar fi sa evoc Balcanii, cred ca exista o anumita influenta orientala care se vede in multe lucruri, de la ritmurile de manele la sarmale si mititei, de la barfele vecinilor pana la statul de vorba in fata casei / blocului / batatorului de covoare. Chestia este ca mie imi plac toate astea! Nu am de ce sa le caricaturizez, ci le privesc mai degraba cu un fel de nostalgie, pentru ca se duce o lupta acerba impotriva lor, pentru ”occidentalizare”.

DT: Te-ai gandit la ”orchestra” de zgomote, ragaituri, plesnituri, injuraturi etc. din spectacol ca la o varianta postmoderna a corului antic? Ce crezi ca ar deplange astazi acest ”cor”-reflector al unor pasaje de viata romaneasca?

DS: Da, cred ca orchestra din textul lui Bogdan este cumva o replica la corul antic, dar e in primul rand o solutie teatrala foarte puternica. Construieste prin senzatii tot universul sonor si olfactiv al personajelor. Cred ca orchestra-cor are mai degraba rolul sa se joace, sa redea, sa transmita senzatii, decat acela de a jeli.

DT: Creezi regizoral pe masura ce spectacolul prinde contur si esti adeptul lucrului in echipa. Piesa creste prin si in repetitii si in timp ce este jucata. De altfel, ai folosit aceasta modalitate si in spectacolul propriu-zis : decorul /compartimentul este compus de actori sub ochii spectatorului. Tensiunea creste prin acumulare. Care consideri ca e climax-ul acestui spectacol? Faptul ca panica si disperarea omului de rand pot crea monstri?

DS: Cred ca cea mai importanta parte a spectacolului este intalnirea in compartimentul de tren dintre cei trei eroi care abia asteapta sa plece din Romania. Eu empatizez foarte tare cu problemele si cu perspectiva fiecaruia dintre cele trei personaje. Faptul ca odata ce se afla impreuna nu reusesc decat sa isi faca viata insuportabila unul altuia si singurul moment de solidaritate are loc pentru ascunderea unei morti, toate astea mi se par o lectie foarte dura. Niste oameni se afla intr-o lupta permanenta: sa scapi, sa reusesti, sa obtii un job, sa pleci de la job, sa castigi aplicatia, sa iei examenul, sa cumperi un bilet de tren, sa te intelegi cu vecinii etc. etc. Din cauza acestei lupte si a concurentei duse pana la absurd, oamenii uita exact ceea ce ar fi cel mai important – lectia solidaritatii.

DT: Ori poate ca nu a fost conceput in acest mod si nu are un punct culminant unic. Totul fiind un fel de picatura chinezeasca, menita sa ne scoata din sarite. Sa ne trezeasca? Si odata scosi din sarite (driven crazy mai exact)/treziti ce gand crezi ca ne-ar putea trece prin minte? Ca si spectatori? Ca si romani?

DS: Cred ca indiferent daca ne place sau ne scoate din sarite, ar fi cel mai bine sa ne puna pe ganduri. Si aici revin la lectia solidaritatii – contextul este asta, problemele sunt astea, singuri oricum nu le putem rezolva ci doar ne putem sustrage, putem fugi. Deci poate daca incercam impreuna avem o sansa.



Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2012/06/dt-in-dialog-ii-david-schwartz.html