Jocul

Un atacant (în roşu) a depăşit doi fundași (în alb) şi se pregăteşte să şuteze la poartă. Două echipe, formate fiecare din câte 11 jucători, se zbat pentru a marca goluri în poarta adversarului. Regulile sunt extrem de simple: acestea impun să nu atingi mingea cu mâna, să o driblezi înspre poarta adversă, să o pasezi coechipierilor şi să o şutezi spre poartă; mingea nu are voie să părăsească terenul şi doar arbitrul poate opri jocul. La care se adaugă o serie de tactici nu tocmai complexe. Există trei tipuri de jucători: fundaşul (încearcă să-şi împiedice adversarul să înainteze), mijlocaşul (responsabil de jocul ofensiv) şi atacantul (cel ce urmăreşte să marcheze golurile). La care se adaugă portarul.

Nu mă dau în vânt după fotbal pentru că nu e un joc de strategie, ci unul al hazardului. Deşi fizic antrenat până la epuizare, un jucător, de altfel demn de a fi remarcat, poate rata ocazia unui gol. Alteori, mult prea încordaţi, fotbaliştii unei echipe pot pierde în faţa adversarului mai slab, doar pentru că un norocos al echipei adverse prinde mingea şi loveşte din plin. Se poate întâmpla, ştim bine, ca arbitrul să nu fie echidistant. Nu mai zic că ridicolul domneşte la tot pasul: portarul e în afara porţii într-un momentul neaşteptat, să zicem în cazul în care nu prinde mingea şi o scapă dintr-o greşeală în propria poartă, chiar poarta echipei din care face parte, ceea ce conduce la un gol (”gol” însemnând reușită, obiectivul și ținta jocului - neinspirată alegere lingvistică, mai inspirați au fost englezii, goal din football având totodată sensul de țel) pentru ceilalţi.

Uneori, chiar în iureşul meciului, fotbaliștii înșiși se întâmplă să scape ”balonul”  în poarta propriei lor echipe, în loc să țintească în poarta echipe adverse. Ceea ce face ca în tribune (sau în sufragerii, cel puțin momentan, excludem tribunele) lumea să urle frenetic de agonie sau de extaz în funcţie de preferinţe ori interese. Mă mai întreb și mi se pare absurd: ce criterii avem atunci când ţinem cu o echipă sau alta? Doar din simplul motiv că suntem patrioţi?  Pentru că apreciem cumva că ar juca bine, în cazul în care e FC Bayern Munich? Poate pentru că e clasată în top? Cu cine să ţin ar trebui să-l expliciteze pe de ce țin. Cu cine țin, cu Făt-Frumos sau cu Zmeul Zmeilor?

Mai degrabă, mă captivează jocul de şah. De la stânga la dreapta: un rege alb, un turn negru, o regină neagră, un pion alb, un cal negru și un nebun alb. Jucând șah, mintea ta e mereu sedusă, provocată, fascinată. Voi alege întotdeauna jocul care mă captivează mental, în defavoarea celui care nu-i decât simplu antrenament. A lazy mind is the devil’s playground, spune un proverb englezesc. Şahul e un joc în doi, de strategie, mental, provocator, fascinant. Nu ai cum să te plictisești jucând şah: faci o mutare, aştepţi mutarea adversarului şi viceversa. Desigur, dacă  stăpâneşti  bine tehnica jocului şi ai studiat toate mutările istorice din partidele celebre, poţi muta contra cronometru, pentru că ajungi să ai la degetul mic tactica acestui joc. Ceea ce face ca timpul adversarului să se dubleze şi acesta să se poată gândi mai mult, timp în care tu însuţi ai în vedere următoarea ta mutare. Dată fiind situaţia descrisă, vei fi mereu cu un pas înaintea adversarului.

Dar e suficientă o clipă de neatenţie şi rolurile se pot inversa. Asta înseamnă că celălalt va fi acum cu o mutare înaintea ta. Nu-ţi rămâne decât să aştepţi să revii în poziţia iniţială şi să cauţi pe cât posibil să nu îţi dea șah mat pe neaşteptate. Uneori, a fi cu un pas în urmă nu e chiar atât de rău. De cele mai multe ori, anticipăm o mutare, neglijând sau ignorând planul de mutare a piesei din mintea celuilalt, numit pe nedrept ”adversar”, când nu-i decât un partener de joc. Acesta, revenind la scenariu, deși în urma ta cu un pas, pe nesimţite te poate aduce în stare de perplexitate când îi vine rândul. A amâna momentul victoriei, a ieşi din competiţie pentru moment, a aştepta nu înseamnă neapărat că ai pierdut, că nu ai ieșit câștigător din (joc) sau de pe urma jocului. Trebuie să ai răbdare şi să valorifici momentul oportun. Sunt cerinţe obligatorii ale jocului de şah. Cu ce joci, cu albele sau cu negrele?

Dacă ați avut răbdare să ajungeți până aici, e vorba despre educația altfel (fie că e online sau offline) care are foarte multe în comun cu șahul și mai puține cu fotbalul. Desigur, mai sunt jocuri de strategie, dar am ales două exemple oarecum extreme (deși oricând ar putea veni cineva cu un contraexemplu și admit să fiu contrazisă). Noua educație mizează pe joc și pe fascinația produsă de acesta, nu pe simpla antrenare a mușchilor faciali prin recitarea unor conținuturi învățate pe de rost ori a musculaturii membrelor prin scrierea ca sub dicteu automat, copierea dintr-o parte în alta a  unor conținuturi pe care elevul nu le înțelege. Dar ce te faci când elevul refuză antrenarea mușchiului mental pentru că s-a obișnuit cu robotizarea impusă de educația tradițională, ba chiar e mai comod astfel? E greu să încerci să scoți un om din zona sa de confort. Poate că e mai multă strategie în fotbal decât ne-am putea imagina și însuși jocul de șah ar putea deveni monoton. Tot ceea ce contează este să căutăm în permanență contradicția, schimbarea, evoluția, să nu ne plafonăm, să fim ludici cu orice preț și să nu facem concesii atunci când e joc inteligența noastră. Pentru că e bunul cel mai de preț cu care am fost înzestrați. 

Dana Tabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/04/jocul.html

Happy Easter 2020!

Wish versus Hope! Happy Happy Easter!!

Dana Tabrea


https://dyntabu.blogspot.com/2020/04/happy-easter-2020.html

Într-o zi lumea se va schimba

Spectacolele de teatru vizionate online mi se par relevante doar în măsura în care au ceva imperios, ineluctabil de spus acum. Și e incredibil cât de mult teatru pentru acest ”acum” pe care îl trăim s-a creat. Un asemenea spectacol este Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba, în regia lui Eugen Jebeleanu, care și-a găsit forma proprie de exprimare artistică la intersecția dintre două culturi, română și franceză.

Textul rezistent, scris de Yann Verburgh, este pus în scenă în forță, de actori români și francezi, și abordează subiecte puternice (migrația, corupția, depășirea limitelor impuse de sistemele instituționale sau ideologice). Din spatele barierelor obiective, sociopolitice și economice, teritoriale răzbat limitele subiective care țin de mentalitate și prejudecăți. O alegorie despre familia de pinguini din Țara Ghețurilor, care e nevoită să migreze în Țara Cealaltă, pentru o viață prosperă, fugind de topirea ghețarilor, dar și de corupție, devenind sclavi în țara de împrumut, părinții sacrificându-și demnitatea și viața pentru viitorul copiilor, deschide și încheie circular scenariul. Bazat pe storytelling autoconfesiv, scenariul are o structură intertextuală și metanarativă.

Frânturi din poveștile de viață ale actorilor se întrețes cu itinerariile creionate obiectiv, la intersecția dintre culturi diferite, română, franceză și germană, fiind folosite cel puțin patru limbi în spectacol (română, franceză, germană și berberă). În același timp, atât la nivel vizual, cât și textual sau scenic storytelling-ul, succesiunea de micro one-person show-uri, alternează cu duourile, dar și cu momentele cu mai mulți actori (momente degajate regizoral, dar încărcate emoțional sau prin semnificații, când actorii întră în roluri la solicitarea și folosind indicațiile altor actori deveniți mărturisitorii propriei vieți). Storytelling-ul este contrapunctat de teatru în teatru, solouri sau duete actoricești de efect, song, dans; reprezentări picturale, textuale, vocale și coregrafice ale unor scene de teatru, film ori performance argumentează diverse statement-uri: trebuie să învățăm să ridicăm capul, a face parte din ceea ce numim diversitate, sub o formă sau alta, nu reprezintă o fatalitate identitară, nu suntem responsabili de greșelile părinților noștri etc.

Mărturisirile fac parte din intimitatea actorilor, au legătură cu traume adânci, sunt conectate la fibre organice care vibrează, dor și se repercutează asupra auditoriului. De la punerea în discuție a sensului teatrului contemporan (moartea teatrului), la neputința de a urca pe o scenă cu sine (de fiecare dată când urca pe o scenă, protagonista se imagina altfel decât este, blondă), la reluarea jocului în fața publicului, alegând să fie actor, cu speranța de a-și regăsi prietenul imaginar din copilărie, demersul este totodată alegoric, poematic și real. Dincolo de amintirile de familie, regăsim Revoluția TV din 1989, căderea Zidului Berlinului sau alte imagini memorabile din istoria Europei. Istoria obiectivă se compune din istoriile subiective ale actorilor, iar istoriile personale sunt monade care reflectă istoria mare. Identitatea europeană, teritorială, națională, etnică, de gen, interesează de la confuzia identitară a francezului de origine marocană, născut în Franța, la demascarea unei identități actoricești efeminate, la exploatarea nudității feminine în teatru și a feminismului aferent, din dublă perspectivă (demascarea goliciunii ca naz și nuditatea ca statement). Pentru că, de orice natură ar fi, etichetarea stigmatizează, dând naștere prejudecăților și extremismelor (segregație rasială, discriminare pe considerente de gen etc.)

Constantele mărturisirilor se referă la viața de familie, copilărie, pierderea tatălui, legătura cu teatrul, ce mai înseamnă astăzi a fi european. Cu privire atât la teatru, cât și la Europa, revolta ia proporții prin problematică: ”Îmi imaginez teatrul murind într-o Europă care nu va mai fi altceva decât o fortăreață, un muzeu în aer liber pentru străinii bogați. (…) într-o Europă în care nu mai circulăm în afara granițelor noastre, nu mai avem nici dreptul, dar nici mijloacele. (…) când peștii vor dispărea din oceane. (…) când nu vom mai auzi păsările cântând, când cele două grade în plus vor fi fost depășite de mult”. Cu alte cuvinte, când lumea se va închide, când vom deveni prizonieri în propriile noastre case, când un colaps tehnologic, teritorial limitativ, economic, climatic, ecologic se va fi produs.

Esteticul prezintă pretextul și construiește contextul care susține mărturisirile. Regăsim multiple formule teatrale, toate excelent argumentate prin jocul actorilor, unele filmice, altele de teatru clasic, iar altele de performance. De altfel, actorii reiterează printr-una din modalitățile enumerate (song, mișcare scenică, teatru în teatru, video) frânturi din piese vocale ori dramaturgice (”Sunetul muzicii”, ”Trei surori” etc.) În fiecare din bucățile evocate, într-un mod sau altul, își are izvorul o mărturisire despre o rușine, un regret, o furie etc. Senzațiile brute, emoțiile sunt sublimate și transfigurate artistic, redate în mod elegant cu crinolină, dantelă și glitter. Tabloul de la început, cu Sfântul Iosif și pruncul Iisus, veghează scena pe tot parcursul show-lui, tronând asupra momentelor când se ia masa în familie, auster și în rochii de satin negru, tatăl fiind distras și ignorat sau, ca în alte momente, absent. Pictura semnifică ruina spirituală, degringolada, absența dragostei, pierderea credinței ori a speranței. Nevoia de afecțiune, importanța iubirii pentru ziua când lumea se va schimba este exprimată de songul final (Jacques Brel, ”La tandresse”), când actorii transformă spațiul scenic într-un câmp de maci.

(Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba, text: Yann Verburgh, regia: Eugen Jebeleanu, cu: Ioana Bugarin, Nicholas Cațianis Jr., Clémence Laboureau, Radouan Leflahi, Ilinca Manolache, Claire Puygrenier, Alex Călin – voce din off și video, scenografia: Velica Panduru, compoziție muzicală: Rémi Billardon, video design: Ioana Bodale și Vlad Lăzărescu, light design: Marine Le Vey și Alexandru Macrinici, asistent regie: Ugo Léonard, coproducție ARCUB și Compagnie des Ogres, premiera: 28 iunie 2019, participare FNT 2019)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/04/intr-o-zi-lumea-se-va-schimba.html

Dragonul de aur: Magie și fatalitate

Pe 1 aprilie, Dragonul de aur ar fi ajuns la Iași în cadrul unui turneu mai amplu care a fost anulat. Cu toate acestea, am văzut spectacolul. Despre avantajele și dezavantajele vizionării de teatru online, voi discuta poate cu un alt prilej. Momentan, compus din scene cu narativitate fragmentată, intercalată, sincopată, repetitiv și magic în naturalismul estetic de fond, având ca temă migrația, destinul brutal, fatal, teribil, grotesc, dar în același timp tulburător, al micuțului (noul angajat al restaurantului chinez-vietnamez-thai, ”Dragonul de aur”) și al surorii sale pe care plecase să o caute, acest lied dramatic corespunde în mare măsură atmosferei create de situația globală actuală și în ceea ce-i privește pe români. Nu numai că am devenit migranții propriei noastre vieți, dar, dincolo de orice figură de stil, problema migranților care revin acasă a început să ne intereseze mai mult ca niciodată. E vorba de oameni fără drepturi, fără permise de muncă, fără asigurări medicale, care nu beneficiază de aceleași legi ailleurs.

Revenind la latura socială a piesei lui Roland Schimmelpfennig, doi migranți chinezi, frate și soră, își pierd viața (simetria scenică este în acest sens uluitoare); primul pentru că nu are acte și, drept urmare, nu își permite să meargă la dentist, colegii săi de la restaurant estrăgându-i dintele cariat care-i dădea mari dureri cu un clește nesterilizat, provocându-i o hemoragie hiperbolizată, micuțul chinez sângerând până moare și fiind apoi înfășurat într-o carpetă și aruncat de aceiași colegi de serviciu în râul de unde va urma o călătorie simbolică, fantastică înapoi spre casă; cea de-a doua pentru a satisface curiozitatea de exotism și spre a-i servi drept consolare amicului patronului micuțului magazin ticsit cu de toate, din colț. Lipsită de apărare, tânăra asiatică este omorâtă prin neglijență de bărbatul în stare de ebrietate. Deși fratele ei nu o mai găsește, o percepe la final ca fiind extrem de aproape, în moarte, împărtășind aceeași fatalitate, transfigurată prin magie teatrală (sugestie și cromatică scenică prin lumini, fond muzical eterat, coregrafie).

Catinca Drăgănescu nu exagerează în direcția teatrului social, mizând pe o producție cu o estetică ireproșabilă. Naturalismul este temperat prin soluții regizorale și detalii de mare finețe (nuanța vopselei din final, aceeași cu a mănușilor) și consumat prin lirism. Tind să cred că e unul dintre cele mai estetice spectacole cu subiect social al regizoarei. Comicul este realizat cu aportul actorilor, prestațiile nu sunt mult accentuate, iar adresarea e directă, la microfon, spre public. Cu toate acestea, întregul demers actoricesc este neutru, detașat, chiar dacă menit să livreze emoție pură, lipsit de excese. Grotescul e atins mai mult prin soluții și coregrafie sau elemente de decor, vestimentație, chiar gestică sau textual, dar în mai mică măsură expresivitate interpretativă. Balansul dintre grotesc și poezie este foarte armonios.

E drept că și textul e reușit sub toate aspectele atinse în paragraful anterior sau în următorul. Astfel, ruta dintelui, care zboară până ce aterizează în supa unei stewardese, o clientă fidelă a restaurantului este una din sursele comicului, dar adresează și unele probleme. În momentul în care clienta ia contact cu dintele, migranții nu mai sunt o chestiune abstractă, ci devin o problemă extrem concretă care îi privește direct pe autohtoni. Această idee este exprimată de hilaritatea poveștii, clienta ia dintele găsit în supă, atent împăturit într-un șervețel, acasă, îl gustă și se întreabă al cui ar putea fi, ba chiar încearcă să-l restituie și mai și reușește (stewardesa îi întâlnește noaptea pe chinezi la râu, chiar după ce s-au debarasat de cadavru; scuipă și ea, ca pe un sâmbure, dintele în apele care au înghițit corpul micuțului). Dintele a trăit exact cât a reușit să supraviețuiască și micuțul asiatic, având inițial gust de supă thai și de sânge, după care nemaiavând nici un fel de gust.

Spectacolul este foarte en vogue în ceea ce privește mijloacele regizorale de care se face uz; în același timp, în concordanță cu pretențiile textuale. Actrițe interpretează bărbați, iar actori – femei. Planurile sunt suprapuse. Decorul este sugerat. Coregrafia contribuie în mare măsură la sugestia scenografică și suplinește un decor clasic, abundent, detaliat. Perspectivele se schimbă, fiind stimulați să privim de sus în jos decorul supradimensionat, restaurantul stilizat, dar și de jos în sus sau din lateral ori frontal. Scenele se întrerup și se reiau într-un mod care conferă mister, poezie. O poveste tradițională, fabula greierului și a furnicii, e adusă să ilustreze în cel mai mare grad posibil cruzimea umană, dar și fragilitatea și străbate ca un fir roșu narativitatea sincopată despre cupluri în destrămare, parteneri cărora le lipsește comunicarea, prieteni care nu mai au ce să își spună etc.

Pauzele din text sunt redate în discursul actorilor, costumația e neutră (un pantalon de culoare închisă, un tricou, peste care se suprapun la vedere detaliile de vestimentație solicitate textual). Impresia e de work in progress până ce simetria halucinantă din final adună detaliile anterioare (sângele care intervine treptat în toate scenele, prin faptul că actorii își schimbă rolurile periodic, interpretând mai multe personaje, mânjindu-se astfel tot mai mult de vopsea, folia centrală, suspendată în pantă, care simbolizează ba covorul, ba râul) într-un veritabil memorial al durerii. Simetria celor două corpuri nude, culcate pe paturi portative albe, peste care se toarnă vopsea roșie, acoperite cu câte o folie de plastic, al cărei foșnet îți rămâne în memorie sau poate doar ecoul sângelui care încă mai picură, nedeosebindu-se de zgomotul făcut de plastic ori de sunetul tăcerii brute, conduce întregul discurs scenic într-un punct al emoției nedisimulate.

(Dragonul de aur de Roland Schimmelphennig, traducerea: Ioana Petre, regia: Catinca Drăgănescu, distribuția: Costi Apostol, Claudia Ardelean, Ion Fiscuteanu Jr, Sebastian Marina, Elena Popa, coregrafia și ilustrația muzicală: Simona Deaconescu, scenografia: Ioana Pashca, Teatrul ”Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, premiera: 11 mai 2019)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/04/dragonul-de-aur-magie-si-fatalitate.html