Cu cât mai rău, cu atât mai bine. WATWCT

 

Nu îmi mai permit în actualul context pandemic să vă îndemn să fiți buni. Pentru că mă uit în jur și observ că oamenii buni au cam dispărut. Sau – dacă au dispărut – nu au fost niciodată acolo. Însă nu voi înceta să vă călăuzesc privirea spre frumos, iar astfel poate măcar cineva se va descoperi vreodată pe sine, într-o relație reală cu celălalt.

În acest sens, What we are today will change tomorrow (WATWCT) ar putea părea o utopie. Prin frumos, prin artă, două dansatoare se descoperă pe sine, își revelează propria corporalitate, respectiv propria feminitate, ajungând, prin improvizație, dar și prin improvizație dirijată, la un nivel înalt de empatie, la exprimarea unei relații interumane autentice, la final de performance.

Raportul dintre Beatrice Volbea și Alexandra Vieru e de tipul unei oglindiri răsturnate, cu pendulări permanente între talent și efort, maturitatea și candoare, impulsivitate și autocontrol, fără ca vreuna dintre cele două să dețină vreo calitate în absența partenerei scenice. De aici, rezultă o coregrafie fizicalistă, o abordare  a dansului prin intermediul teatrului fizic, inițial confruntarea celor două personalități/corpuri (trupuri) fiind una destul de violentă, cu sublimări pe parcurs, dar mai ales în final.

Mi-e greu să cred în ideea de improvizație totală susținută de producători, dat fiind faptul că performance-ul are o structură, putând fi identificate câteva momente, ușor detectabile și bine delimitate. Cu toate că, uneori, se lasă iluzia spațiului gol, invadat de lumină și sunet, în așteptarea protagonistelor, creându-se o anumită atmosferă. Numai că și acesta e tot un moment în performance. Probabil, într-un format predeterminat se insinuează conținutul de fiecare dată inovator, rețin doar conceptul – imposibilitatea repetării unei reprezentații ca fiind unul cel puțin interesant, deși nu l-am probat (am vizionat doar înregistrarea premierei de la Teatrul Stejar, cu prilejul proiecției organizate în aer liber, în spațiul Substance, curtea interioară de la Art + Design).

Am reținut raportul de forțe de la început, jocurile puterii, lupta trupurilor înlănțuite ori dezlănțuite, iar în desprinderea trupurilor, în spațiul dintre cele două corpuri, survine conștiința prin cuvânt. Din nou, mi-e greu să cred cele susținute de producători că replicile sunt inventate în cadrul performance-ului deoarece, concrete ori lirice, sunt excelent poziționate. Conceptul respinge, desigur, o conștiința coregrafică diriguitoare și susține ideea de parteneriat între coregraf și performeri, coregraful conferind spațiul mintal, ideatic în care un conținut original, dar mai ales propriu să poată fi creat de performeri, în termeni de mișcare scenică, pași de dans, tipologie coregrafică și miză scenică (dansul care semnifică, dansul prin care se comunică idei, emoții și prin care cele două protagoniste comunică, dansul ca spectacol). O coregrafie în care și prin care performerii se (re)găsesc pe sine, absorbind din energia celuilalt, devenind mai mult, mai puțin decât ei înșiși, decât celălalt, egali cu sine.

De altfel, la un moment dat, dansatoarele își dau una alteia indicații de regie coregrafică, de mișcare care le execută succesiv (slow, fast, medium slow/fast, super slow/fast). Aici se simte spontaneitatea, cum încearcă să se pună una pe cealaltă în dificultate, reușind de fiecare dată să iasă cu brio din impasul improvizației coregrafice. În realitate, cele două partenere scenice se susțin reciproc foarte mult una pe cealaltă, având energii complementare. Ele se completează sub mai multe aspecte, coregrafa Andreea Novac mărturisind că le-a ales tocmai pentru diferențele dintre ele, pentru a-și putea împlini conceptul. Două energii opuse, cel puțin diferite, care se resping, se atrag, iar în cele din urmă se armonizează și empatizează – semnifică prin dans Beatrice Volbea și Alexandra Vieru.

Despre muzică se susține că e la fel de ad-hoc, urmând sau anticipând dansul, în orice caz susținând mereu dansatoarele în demersul lor de căutare de sine prin confruntări urmate de (re)întâlniri lirice. Mai spun producătorii că e despre cum fizicul determină psihicul și viceversa. Într-adevăr, dacă despre asta e vorba, în permanență corpurile nasc sensuri și semnificații. Iar sensurile la care se ajunge prin dans se repercutează asupra corpurilor, fie că avem de a face cu efecte de bumerang (reveniri), fie că avem de a face cu mișcări noi ivite din senzații, idei și emoții noi, fie că se schimbă obiectul de lucru (modificările se exercită asupra spectatorului). 

Cele două se privesc, foarte de aproape, în imposibilitatea unei vederi autentice lupta e acerbă, atunci când se desprind intervin deopotrivă conștiința, replica și nostalgia corporalității, se produc reîntâlniri și regăsiri. Iar în final, cele două dansatoare se privesc pentru prima dată cu adevărat și vorbesc despre sine și una despre cealaltă, intuitiv, empatic, cu foarte multă simpatie. Din întâlnirea trupurilor contorsionate se ivește o relație interumană autentică, lucru care e posibil, cel mai probabil, și în sens invers. Armonia sufletelor frumoase se răsfrânge asupra corporalității.

 

(What we are today will change tomorrow, cu: Beatrice Veronica Volbea, și Alexandra Vieru, compoziție și producție audio: Eduard Draude de la Avangarda, proiect dezvoltat de coregrafa Andreea Novac, aparținând programului de rezidențe Placebo, inițiat de Teatru FIX, vizionare găzduită de Art + Design, Iași, 27 septembrie 2020)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/10/cu-cat-mai-rau-cu-atat-mai-bine-watwct.html

Kajtus: despre alb si negru

Scriitorul și pedagogul evreu, de origine polonă, Jozef Goldszmit (sub pseudonimul Janus Korczak), victimă a Holocaustului, medic și apărător al drepturilor copiilor (a funcționat ca publicist și a avut propria emisiune radio pe respectiva temă), a înființat sub direcția sa la Varșovia un orfelinat pentru copii, inedit pentru că, asemeni unei ”republici a copiilor”, deținea propriul parlament, un tribunal și un ziar. În 1933, a scris romanul Kaytek the Wizard, una dintre cele mai cunoscute opere de ficțiune ale autorului, alături de King Matt the First. Abia în 2012, povestea lui Kajtus este tradusă în limba engleză, urmând să fie tradusă și în limba română (de traducerea fragmentelor din spectacol s-a ocupat doamna profesoară Elana Larco). Kajtus este un copil care dobândește puteri magice de unul singur, prin propria voință și perseverență (spre deosebire de Harry Potter, care urmează o școală de magie: comparația dintre cei doi eroi este una extrem de nefericită), văzându-se nevoit să-și controleze aceste puteri, să distingă între magie neagră și magie albă și să-și admită limitele.

Spectacolul omonim de la Teatrul Luceafărul, lucrat în parteneriat cu Institutul Polonez, resemnifică, într-o viziune regizorală actuală (absența narativității, folosirea voice-over-ului, a proiecțiilor video, dinamismul, fragmentaritatea, măștile, jocul de lumini și umbre, contre-jour-ul) situațiile centrale ale romanului (decesul bunicii, încercarea de a o readuce la viață, actele de magie, fuga în lume/ la New York, construcția edificiului pe o insulă pe Vistula, lupta interioară dintre bine și rău, pedepsirea ș.a.). Un spectacol în alb și negru la nivel scenografic: în cea mai comună interpretare, albul semnifică binele, iar negrul – răul. Costumul lui George Cocoș este alb, dar are marginile negre. Decorul schematic și sugestiv este însoțit de un machiaj adecvat (romburi negre desenate pe chipurile actorilor/ centrând ochii – simbol pentru legea corespondenței universale, formulată de Hermes Trismegistos, ori pentru unitatea dintre spirit și materie, un romb se compune din două triunghiuri, unul cu vârful în sus, celălalt cu vârful în jos; se mai folosește simbolul triunghiului – pentru cunoaștere/ vedere – Kajtus vrea să vadă/ să știe, apoi să experimenteze la rândul său; de asemenea, cel al pătratului – simbol al stabilității și al materiei, desenat pe chipul fetei ). Bazat pe mișcare scenică, un show de figurație, concentrând în aproximativ o oră simboluri și idei profunde, face uz - grație tocmai mijloacelor tehnice amintite  – de o anumită ambiguitate în ceea ce privește tocmai povestea asumată inițial. Proiecțiile sunt multiple, aproape că nu există element pe care să nu se proiecteze (pe pânză, pe cuburi de carton, pe geamantan, chiar și în aer – jocul de a prinde o bilă colorată/sfera – simbol al perfecțiunii/totalității etc.). Singurul contrast de luminozitate creat, pe lângă polii ce configurează dimensiunea mizanscenei în alb și negru, este cel dintre roșu și albastru (cea mai puternică asociere coloristică posibilă) la scindarea cubului cu fotografia copilului.

Pe scurt, Kajtus/George Cocoș (nume inexistent și care-a dat de furcă traducătorilor de limbă engleză) este o poreclă, pe care cel pe numele său Antosc/Antek – corespondentul lui Anthony sau al lui Anton/ însemnând ”neprețuit” -, o primește atunci când un soldat îl surprinde fumând și remarcă: ”Iată-l pe Kajtus cum pufăie ca un bătrân”. Ulterior, Kajtus profită de pe urma puterilor magice pe care le are, creându-și un dublu care să stea acasă ori să meargă la școală în locul său, iar el să poată fugi în lume, neobservat. E pedepsit de ”Marele vrăjitor”/ Dumitru Georgescu, transformat într-un câine (dar eliberat de Zosia, Beatrice Volbea) și decide, în urma unei lupte acerbe dintre bine și rău (personajul colectiv, de o parte purtând măști negre, de cealaltă măști albe), că urmează de acum încolo să facă doar bine.

Dintre secvențele din spectacol, memorabile rămân: 1. Scena din cimitir; oricât de vrăjitor, Kajtus nu poate învia un om/nu-și poate readuce la conștiință propria bunică, lucru care va conduce, iremediabil, la decizii și acte de magie necontrolate, declanșate de furie și neasumarea propriei limitări; 2. Momentul când protagoniștii sunt găsiți de către părinți căzuți unul peste celălalt, un altfel de ”moment de reculegere”, deoarece finalul îmi apare a fi extrem de ambiguu; mai mult, 3. Momentul când imaginea lui Kajtus este proiectată în contre jour pe pânza de fundal – confruntarea dintre ego și alter-ego-ul său; 4. Scindarea cubului pe care este proiectat portretul copilului, pe unul Ionela Arvinte cântă la vioară, pe celălalt Kajtus mimează. Pentru ca dublul său să existe, Kajtus ar trebui să dispară – lucru pe care nu-l prevăzuse la început. Sau invers: pentru ca alter-ego-ul să supraviețuiască, Kajtus trebuie să moară. De aici, disputa dintre cele două tabere, dintre ego și alter ego-ul său. Finalul romanul este radical modificat de viziunea regizorală: Kajtus descinde într-o călătorie cosmică (posibil moarte pământească) împreună cu Zosia. Plutind printre planete, cei doi par extrem de fericiți. Îmi amintește, mutatis mutandis, de finalul spectacolului Maestru și Margareta, în regia lui Mc Burney. Sau de cel mai mic membru al colecției mele de caleidoscoape.

Cât privește posibile observații critice, remarc dificultatea încercării de a crea un liant între voce – imagine (fotografie/proiecție) și personaj/redat de actor, întrucât toate aceste trei instanțe sunt diferite în spectacol, inovație asumată de către regie. Nu se face nicio referire la fenomenul Holocaustului, tematic se rămâne între granițele demarcate de romancier - rezolvarea conflictelor copiilor cu probleme, a căror lume interioară rămâne, de multe ori, un mister pentru adulți (părinți) și pledarea pentru recunoașterea superiorității copiilor față de adulți (cel puțin, în ceea ce privește imaginația, sensibilitatea și sinceritatea) și pentru nevoia de a-i înțelege. În rest, felicit echipa de lucru poloneză și distribuția românească și, de asemenea, Teatru Luceafărul pentru această oază meditativă.

 

(Kajtus, vrăjitorul, după romanul Kaytek the Wizard - Kajtus czarodziej - de Janus Korczak, traducere: Elena Larco, dramatizarea și regia: Konrad Dworakowski, distribuția: George Cocoș, Dumitru Georgescu Beatrice Volbea, Ionela Arvinte, Liliana Mavriș Vârlan, Aurelian Diaconu, Ionuț Gînju, Ioana Iordache, Carmen Mihalache, Cristina Ciubotaru în video, Ioan Trif în fotografie și Alexandru Arvinte – vocea înregistrată, scenografia: Marika Wojciechowska, coregrafia: Jacek Owczarek, proiecții video: Michal Zielony, muzica: Piotr Klimek, Teatrul Luceafărul, premiera 11 ianuarie 2014)

 

 

Dana Tabrea

 http://dyntabu.blogspot.ro/2014/01/kajtus-despre-alb-si-negru.html

 

 * Photo credits: Bogdan Pintilii