duminică, 23 mai 2010

Paradoxuri in noapte


Insomniacii, de Mimi Brănescu, Teatru – 74, Tîrgu Mures, regia Sorin Militaru, o producţie a Teatrului de Artă Bucureşti, distribuţia completă: Liviu Cheloiu / în Un om, George Constantinescu / în Alt om şi Marin Grigore/ în Nenorocitul, în scenă la Casa de Cultură a Studenţilor pe 22 mai, orele 20



Re(marcant) pentru piesa de teatru Insomniacii e jocul celor trei actori, mai mult decît orice altceva: regia, fără îndoială ireproşabilă, scenariul, de altfel savuros în replică, nu atît original, cît surprinzător, paradoxal şi de un comic deopotrivă picant şi usturător, decorul – o bancă, o funie ce apare mai tîrziu (dar la momentul oportun, ce altceva ne mai trebuie?!) şi luna plină imaginată, dar nu imaginară - extrem de simplu, pentru că piesa se complică deja prin celelalte aspecte…
Cînd un om nu are somn începe sa scrie…Cînd doi oameni nu au somn încep să discute, eventual privind la lună, la luna plină…Unul se crede extraterestru, nemuritor şi aşteaptă un semn de la un altfel de Mesia ce-va-să vină, intrînd într-un scenariu paranoid, dar, ca orice paranoic, uimindu-te prin seriozitatea de replică, coerenţa argumentării şi conştiinciozitatea în a-şi urmări propriul scenariu, celălalt ar putea fi un tăntălău care telefonează necunoscuţilor la 4 AM ori mută mobilierul vecinilor, deoarece are cheia de la toate apartamentele din blocul său (chiar el şi-a făcut cheile – nu se ştie niciodată cînd se poate întîmpla ceva, o inundaţie, un incendiu …). “Nebunul” îi ţine “tăntălăului” prelegeri de logică: nu e totuna calul lui Harap Alb cu El Zorab, apoi oamenii sunt oameni şi caii cai, că doar de asta sunt diferit numite, lucru pe care tăntălăul îl află abia acum cu stupoare…,“nebunul” descoperă că se cunoşteau dinainte din telefoanele nocturne (sau să fie matinale mai degrabă…). Şi ca scenariul să fie complet, mai apare un “nefericit” căruia i-a fugit soţia cu tata, dar nu atît de asta îi pasă lui, ci de a doua soţie a bunicului, ori mai curînd de verişoara primară Florenţa…ori nici el nu mai ştie exact din cauza cărei iubiri imposibile se simte dator sa-si pună ştreangul de gît şi are nevoie de ajutorul primilor doi. Că se răzgîndeşte ulterior, ori că victima auto-victimizatoare încearcă să devină, dintr-o confuzie atotcuprinzătoare victimizator, fără ca măcar să poată repera “vinovaţii” nu-i decît a doua parte…Să fie acesta “semnul” pe care îl aşteaptă primul – “un om”, doar aventura zborului unui ratat îi mai poate confirma “fîl-fîl, …, t(p)ac-t(p)ac”…
Trei personaje în căutarea unei “lumi” s-au întînit pe o scenă “lunatic” de selenară şi, fără orice urmă de melodramă, au redenumit “rîsu’ - plînsu’” stănescian - o stare de maximă perplexitate în care te regăseşti întru totul şi care, totuşi, te depăşeşte într-un anume mod, astfel că după – rămîi fără cuvinte…Ceea ce înseamnă că nu am scris despre piesa pe care am vazut-o ieri seară…

Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2010/05/paradoxuri-in-noapte.html

miercuri, 19 mai 2010

Nu cred ca viata e o scena, vad ca scena palpita...

Piesa de teatru Sufletul. Puncte de veghere, regizată de Radu Afrim, a fost jucată la Casa de Cultură a Studenţilor pe 18 mai 2010 în cadrul festivalului de teatru Euroart, aflat la a IV-a ediţie. Din distribuţie fac parte actorii Teatrului “Maria Filotti” din Brăila: Liliana Ghiţă, Alin Florea, Liviu Pintileasa, Emilian Oprea, Mihaela Trofimov, Dan Moldoveanu, Monica Zugravu Ivaşcu, Claudiu Urse, Adrian Ştefan, George Crinta şi Ionel Spalatu. Stilul regizoral inconfundabil promovat de Radu Afrim m-a frapat încă de la ediţia de anul trecut a festivalului de comedie Euroart şi cred că aş recunoaşte o piesă semnată de acesta chiar dacă aş intra în sală cu ochii închişi. Îmbinarea cu succes a tehnicilor regizorale clasice şi moderne (folosirea simbolurilor, modalitatea dialogică, gen conversaţie la masă, dar şi introducerea unei coregrafii inedited în piesă, muzica particulară, utilizarea măştilor pentru efecte speciale, jocul de lumini etc.) coroborează la realizarea atmosferei care se proiectează într-o stare de spirit care se vrea deopotrivă delicată şi hilară. Radu Afrim reuşeşte să aducă în scenă ceea ce restul au posibilitatea să trăiască, mai puţin să exprime: faptul că uneori duritatea şi tandreţea îşi fac depotrivă loc într-o situaţie de viaţă dintre cele mai comune. Ce poate fi mai comun decît un priveghi? Însă aici priveghiul lui Nikodim devine locul cel mai fascinant cu putinţă - se petrec lucruri pe care cu greu ni le-am putea reprezenta: bocitoarea “autentică” recită versuri de o naivitate copleşitoare care te fac să rîzi pînă la lacrimi, prietenii decedatului aduc o stripteuză ucraineancă pentru a-i conferi acestuia o veritabilă “petrecere a burlacilor” înainte de “marea trecere”, lucru care o fac pe săraca Nadia să-şi încheie rîndul cu un leşin, un ţipăt îngrozit atunci cînd, trecînd de la unul la altul, dă de mustaţa rece a împietritului Nikodim, adus de prieteni din patul mortuar la masă. Protagoniştii, rînd pe rînd, încearcă patul destinat mortului, sexualitatea dezlănţuită, muzica orgiastică aproape la un anumit moment, nealungînd moartea cum am putea crede, ci aducînd-o şi mai aproape: eros şi thanatos torc de o parte şi de alta a scenei firul incredibil al “petrecerii” de neimaginat, care debutează cu apariţia “marii mume” şi sfîrşeşte cu simbolul angelic. Între timp, pericolul de a fi înghiţiţi cu toţi în neant vine şi trece pe neobservate: bocitoarea, “lucrul dracului”, deschide şi închide de cîteva ori uşa, poartă între moarte şi viaţă. Moartea e aici un fenomen absolut banal, egalînd prin mediocritate viaţa de care a avut parte personajul în cauză. Nu e minciună poate că fiecare purtăm cu noi propria moarte, în sensul că e imposibil să mori de moartea altcuiva, cum s-ar zice, şi că aceasta din urmă nu poate fi mai demnă, mai cu greutate ori mai pitorescă decît ceea ce am trăit efectiv în timpul vieţii. Şi, totuşi, în ciuda acestui adevăr, piesa lui Afrim ne taie respiraţia în toate sensurile posibile, ceea ce mă face să mă întreb: prin ce o existenţă atît de ştearsă ori o moarte ridicolă (de exemplu, la serviciu, pe schele, i-a căzut un sac de mortar în cap) pot scoate pe cineva din limitele normalului, al cotidianului, al banalităţii înspre inedit? Pe scenă moartea lui Nikodim e trăită ca şi cum restul personajelor ar lua în rîs posibilitatea propriei lor morţi. Acesta e, cred, motivul pentru care comedia are mai mult ca niciodată aspecte groteşti: atunci cînd cineva se luptă cu propria limită (fie că aceasta e de ordin intelectual, politic, moral, ori în ultimă instanţă e reprezentată de chiar fenomenul morţii) e inevitabil ca, ori să se acopere ca-ntr-o mantie în ridicol, ori să se “îmbuibe” de grotesc, ambele categorii estetice fiind prezente din plin în piesă: cu gura plină şi capul îmbibat de alcool personajele scot atîtea perle că le-am putea culege într-o săptămână de pe scenă dacă am fi siguri că le-am găsi pe toate, după ce “ta-ra-ra” nu se mai aude şi iluştrii “nebuni” au părăsit “arena”. Dacă într-adevăr a fost vorba despre suflet e cazul să ne întrebăm abia la final: modalităţile de a-l veghea nu sunt decît feluri diferite de a concepe viaţa, moartea, de aici - cred - jocul de cuvinte care admirabil s-a creat între “puncte de veghere” şi “puncte de vedere”. Oricît de diferite perspectivele, împărţim aceeaşi lume, acelaşi “pat”, aceeaşi moarte…Aplaudăm natural, relaxat, surîzînd şi părăsim sala de spectacol, ignorînd pentru moment implicaţiile socio-politice ale piesei despre care au scris, poate, alţii. Pentru o clipă vreau să uit că trăiesc, deşi am intrat în Europa, într-o Românie situată în hăurile balcanilor, împestriţată de mizerii atribuite atît de pe nedrept “occidentului”. Să fim orientali şi să minţim că nu suntem doar morţii vii în “libertate”…


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/05/nu-cred-ca-viata-e-o-scena-vad-ca-scena.html

marți, 18 mai 2010

Despre noi



Tango în fum de ţigare (o piesă a argentinianului Salvador Amore, regizată de Bogdan Ulmu, din distribuţie fac parte actorii: Nucu Ionescu, Erica Ioana Moldovan, Emanuel Florentin, Denisa Pirtac)

Tragi-comedia a devenit, poate, genul dramatic ce se pliază cel mai bine pe profilul omului contemporan, de aceea cred că textul lui Salvador Amore nu poate fi decît binevenit pe scena Ateneului ieşean.
Replicile savuroase conturează patru caractere fundamental diferite, pe fundalul unor situaţii de viaţă realiste: cuceritorul incurabil narcotizat de ideea de femeie, “femeiuşca de treabă” dependentă de gelozie pentru a reuşi să simtă autenticitatea inautenticului (!), încarnarea senzualităţii feminine, agăţată ca de un fir de o dragoste imposibilă şi paradoxală faţă de soţul ei, care nu-i decît cel de-al patrulea caracter – îndrăgostitul care-şi înnăbuşă sentimentele în spatele îndatoririlor aşa numit conjugale (plătite şi neplătite) şi al dispreţului profund care-l desparte de soţia pe care o iubeşte la limita paroxistică a imposibilului şi a nebuniei.
Piesa e surprinzător de realistă în joc şi trăire (ceea ce în genere ar putea constitui un defect, în acest caz poate fi cotat ca o reuşită) şi ne prinde, totuşi, în mrejele ei ca-n-tr-o poveste. Cu toate acestea, ce se petrece efectiv pe scenă în ritmuri de tango şi în fum de “ţigare” nu se poate relata mai mult decît am facut-o deja.
Nu contează atît de mult nici faptul că “Don Juan” îşi înşeală ultima iubire, nici că femeia dependentă de mitul cuceritorului înţelege într-un final să încerce să se desprindă de iluzia unui bărbat dorit de toate femeile, dar care se întoarce mereu la matcă, aducînd ofrandă în jerbe de spini orgoliului ei, nici că îndrăgostitul-soţ, în ciuda eficienţei de care dă dovadă în plan social, e neputincios în faţa unor sentimente contradictorii, care îl imobilizează în faţa perisabilului unui trup care-i aparţine şi pe care, totuşi, nu–l poate profana din cel puţin două motive: e dezamăgit de dorinţa fără obiect a soţiei lui, simţindu-se, în acest mod, dispensabil, apoi pasiunea dusă la extrem îl conduce la imobilizarea şi înnăbuşirea propriei dorinţe, iar în cele din urmă la uciderea celei pe care, în fapt, n-o mai poate iubi. Nu contează nici că “Don Juan” se sinucide aici pentru că a fost părăsit, schimbînd în mod paradoxal rolurile cu soţul, pentru ca Don Juan în sfîrşit s-a îndragostit, aşa cum însuşi mărturiseşte la începutul piesei.
Piesa aduce în prim plan prin replici cu măiestrie construite teme clasice, moderne şi contemporane: datoria, virtutea, viciul, banii, căsnicia, sexul, dragostea, fidelitatea, trădarea etc. Dar cel mai mult mi-a plăcut cum trăirile sunt duse la limită şi cum contrariile se ating pas cu pas: virtutea nu-i decît neputinţa viciului (soţul aşa cum e văzut de amicul său), dragostea nu-i decît imposibilitatea de a iubi o femeie în carne şi oase (“Don Juan”) sau dependenţă de cuceririle aleatorii ale “partenerului”, menite mai mult să infirme decît să confirme ceva (Laura), pasiunea nu-i decît contrapartea nebuniei atunci cînd realitatea nu poate fi acceptată (din nou soţul), iar “Maria Magdalena” devine prezentă mai mult decît oricînd atunci cînd înţelegem că sufletul Mariei şi trupul Magdalenei merg împreună, deşi adesea ni se spune contrariul (“soţia”).
Niciun personaj al acestei piese nu e autentic şi aici intervine, cred, ironia: “Don Juan” e o caricatură ce trădează mitul, soţia e o femeie isterică, care-şi revarsă instinctele materne asupra soţului, soţul e puternic doar atunci cînd îi ameninţă cu puşca pe ceilalţi într-un moment de altfel incomod, iubita lui “Don Juan” e patetică prin dependenţa ei de o iluzie, de altfel destul de “fumată” în societatea actuală. Şi astfel pe scenă se întîlnesc eşecuri de personaje mai actuale ca niciodată şi rîdem în hohote la replicile inteligente din piesă fără să conştientizăm faptul că la fel ca ei sîntem poate şi noi…

Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2010/05/despre-noi.html