Ar mai putea frumusețea mântui lumea?

Într-una dintre secțiunile volumului Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri, Ion Vianu discută explicit pe marginea acestei teme dostoievskiene. El sintetizează o sumă de comentarii la expresia dostoievskiană (”frumusețea va mântui lumea”), sugerând că aceasta poate primi sensuri dintre cele variate. Consider că orice eseu care și-ar propune să dezbată problema care dă titlul prezentului articol ar trebui să înceapă cu clarificarea conceptelor de ”frumusețe”, de ”mântuire” și, de ce nu, chiar de ”lume”. Ion Vianu are în vedere interpretarea teologică a propoziției, fără a neglija posibilitatea ca și alte sensuri să merite luate în considerare.

Propoziția ca atare apare în romanul Idiotul și e rostită de personajul Ipolit Terentiev, bolnav incurabil, la beție. Propoziția este rostită în sens negativ, ca pentru a-l contrazice pe prințul Mîșkin (ca și cum acesta ar fi utilizat sintagma) și, odată cu el, concepția creștină despre bine și rău, dar și pe cea despre mântuire. Discursul lui Ipolit este ambiguu. Pe de o parte, acesta deschide o discuție despre binefacere, ajungând la ideea mântuirii prin celălalt. Pe de altă parte, ceea ce susține binefacerea și binele este viața, iar ca om situat în iminența morții, Ipolit are viziunea diabolicului. În mod paradoxal, binele și răul coincid în concepțiile și percepțiile sale. Mai mult, în structura ființei lui. El este inspirat de două figuri simbolice (Mîșkin și Rogojin), la antipod, binele extrem și răul extrem, salvarea și pierzania, disperarea.

Frumusețea despre care se spune că va salva lumea este binele, conceptul nu e considerat în sens estetic, ci etic, pe filieră platoniciană și, ulterior, creștină. Omul cu adevărat frumos este omul ideal, reprezentat de figura cristică. Estetica romanului dostoievskian asociază însă frumosul cu ridicolul – sursă a umorului, grotescul cu sublimul. Ideea unui ”Crist clovn” însumează atât gloria divină, cât și batjocorirea omului.

Problema raportului dintre frumos și mântuire mai apare în Frații Karamazov. Dar nu sintagma ca atare. Ca și-n Idiotul, ”câmpul de bătălie” unde ”se dă lupta între diavol și Dumnezeu” (dintre bine și rău) ”este însuși sufletul omului”. Extremele, contrastele, abjectul, sublimul și elanul mistic coexistă în personajul Dmitri Karamazov. Este schițată ideea mântuirii prin iubire, dar ideea nu prinde contur, impunându-se mai curând opoziția dintre iubirea salvatoare și amorul abject.

”Acolo unde mintea vede numai rușine, inima descoperă frumosul” e fraza ce apare într-unul din discursurile lui Dmitri Karamazov. Rațional, omul judecă lucrurile și pe semeni, afectiv, empatic, cu simpatie și compasiune, justifică, tolerează, acceptă, iartă etc. Încă ne situăm în zona eticii, mai exact a moralei creștine, iar nu a esteticii încercând să descifrăm propoziția ”frumusețea va mântui lumea”. Numai că etica și estetica nu pot fi disociate în acest caz. Un sens estetic al propoziției de la care am plecat (”Frumusețea va mântui lumea”) ar putea să se configureze odată ce am adăuga la judecățile estetice – judecățile transfigurărilor empatice. Astfel, o nouă estetică, a transfigurărilor empatice, a inimii, și nu a rațiunii ar putea rezolva conflictele dintre bine și rău. Privirea devine cu adevărat salvatoare și mântuitoare. Mai mult decât simplă îngăduință, compasiune, milă, simpatie, privirea salvatoare înseamnă empatizare cu celălalt până la transfigurarea defectelor în calități.

Frumusețea este iubirea, mântuirea e spiritualizarea lumii, iar lumea e chiar umanitatea, omenirea. Spiritualizarea lumii nu mai e posibilă ca act de binefacere interpretat ca mântuire prin celălalt, ci ca act estetic de transfigurare a celuilalt, interpretat ca mântuire prin iubire. Iubirea nu are sens romantic, nu e vorba nici de mântuirea prin taina căsătoriei, ci iubirea primește un sens generalizat. A iubi lumea înseamnă a fi capabil să schimbi ceva în tine, drept urmare în ceilalți și, prin consecință, cu privire la realitatea obiectivă a umanității, în omenire. Răul echivalează cu respingerea ființei umane de către lume (ca omenire) și e opusul iubirii. Lumea respinge ființa umană atunci când aceasta din urmă se află în imposibilitatea de a mai schimba ceva cu privire la umanitate, la ceilalți, la sine. Când se vede obligată să facă răul pentru ca viața, la care se face referire în Idiotul, să nu intre în amorțire. Mai exact, când e pusă-n fața faptului împlinit, iar comiterea răului nu mai e o faptă individuală, ci devine una colectivă. Deoarece ființa umană individuală se dizolvă în omenirea care și-a pierdut frumusețea, sacralitatea, umanitatea (ceea ce înseamnă dezumanizare). 

Disocierea dintre omenire și umanitatea (din om) mi se pare cel mai periculos stadiu din evoluția unei comunități umane, a unei societăți, a unui individ (in)uman și dezumanizat.

Nu știu dacă frumusețea ar mai putea mântui lumea. Dar e clar că urâțenia (răutatea, nedreptatea) o pot distruge. Faptul că lumea se menține în continuare (adică faptul că umanitatea își continuă periplul întru urât, comițând fărădelegea) deschide un cerc vicios: urâțenia în sensurile menționate susține lumea, fiind mai puternică decât frumusețea în a produce efecte, în a se schimba pe sine. Omenirea continuă să fie urâtă, rea și nedreaptă deoarece este insuficient spiritualizată. Frumusețea reprezintă spiritualizarea umanității: ”Omul nu trăiește numai cu pâine”.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/07/ar-mai-putea-frumusetea-mantui-lumea.html

Secolul 22 va fi estetic sau nu va fi deloc

Răsfoiesc un roman science fiction cu intrigă polițistă. Deschid din întâmplare la următorul citat în italice: ”Ce se întâmplă aici, de fapt…? O întrebare foarte corectă. Trebuie, prin toate mijloacele, să încerci să îți păstrezi…!”.

Uneori, e ca în Kafka și îți dai seama și totuși te simți vinovat. Pentru ca absurdul să fie deplin. Lucrez într-o instituție publică și mi s-a călcat în picioare demnitatea umană. Parcă că e un micuț stat în stat, iar eu inculpatul principal. Și totuși mă simt. Aiurea. M-aș fi putut sustrage prin demisie, plecare inopinată, sinucidere. Asemenea soldatului din războiul despre care vorbea Sartre. Dar voiau prea mult să mă facă să plec. Marele manager a spus despre mine că sunt incompetentă. Eu știu că am făcut tot ceea ce mi s-a cerut și că am avut un comportament profesionist, în ciuda ”obstacolelor”. Pretinzând că îți testează rezistența la stres, orice manager te poate trece prin furcile caudine. Fără drept de apel.

Marelui manager nu îi place borseta mea în care îmi țin un pachet de șervețele, telefonul pe silent și banii de cafea. Știu că s-a pronunțat cu privire la faptul că nu îi place mersul meu în timp ce mă deplasez cu borseta. A numit-o ”poșetă” și a spus că mă ”plimb” sfidător cu ea pe umăr. Managerul mediu a afirmat despre mine în prima zi la muncă, după trei săptămâni de concediu, că nu am pus niciodată mâna pe un ”produs” ca să îl așez la locul lui, că am stat doar la birou. Managerii au capacități paranormale, văd de la distanță… Nu este adevărat. Am făcut tot ceea ce fac și colegii mei la locul de muncă. Dar nu are nicio importanță. Pentru că eu sunt vinovată, orice ar fi. Managerul mediu a recunoscut că m-a urmărit când ieșeam de la lucru cu colegii și a afirmat că râdeam cu ei, în sensul că părea că ne înțelegem (îmi amintesc că am întors capul, nu mi-a plăcut ”gestul”, nu mi se pare normal să fiu cobaiul nimănui, al nici unui șef, al nici unei instituții…). Iar managerul mare a adăugat că probabil băusem ceva. Vi se pare o glumă bună?

Am atitudine, mă apăr. Dar nu e indicat să îți contrazici șefii, nu-i așa? Sunt considerată recalcitrantă. Oamenii se mai ceartă uneori și se mai și împacă și totul trece și ne cunoaștem și învățăm unii de la ceilalți și creștem împreună (sau cel puțin așa ar trebui să fie – între egali). Dar absolut orice devine un pretext pentru ca șefii să dispună de tine cum vor. De exemplu, o colegă m-a făcut ”nebună”, ”nerușinată” și mi-a ordonat să tac. Iar eu am zis doar: ”Atenție la termeni”. Micul manager i-a luat ei apărarea, susținând că nu a auzit. Colega a negat, în loc să își ceară scuze (era atât de credibilă că aș fi putut să o cred până și eu). Colega mea se încadrează perfect ”tonului” dictat de marele manager. Scopul scuză mijloacele.

Într-o societate în care oamenii nu mai știu să spună ”îmi cer scuze” totul e pierdut. Pot fi și diplomată. Dar diplomația merge acolo unde mai există o fărâmă de conștiință. Și între egali. Dar eu nu am drepturi egale cu ale celorlalți, eu sunt ultimul venit. Marele manager și-a bătut joc de diplomele mele și de toți anii în care am studiat, încă de la început. De tot ceea ce sunt. Marele manager mă detestă. Pentru că nu sunt cineva în ochii lui. Societatea prețuiește doar banii și funcțiile. Iar prietena mea spune că sunt idealistă. Știu că în sinea ei mă consideră naivă. Poate că sunt. Dar îmi dau seama de multe. De prea multe. Am și intuiție, și empatie. Și am învățat să spun: ”îmi cer scuze”. Unii ar trebui să își ceară scuze că există. Ei, asta ar fi prea mult de acceptat pentru ei. Iar eu sunt o dură. Din ”tonul” a ceea ce scriu, simțiți cât de ”dură” sunt, nu-i așa?

                                        ***

Un actor a ajuns președintele Statelor Unite, politica mondială migrează din ce în ce mai mult spre sfera esteticului, evenimentele și mișcările sociale sunt interpretate din punct de vedere estetic pentru că a devenit singurul punct de vedere valabil din care le putem percepe ca atare. De ce nu am avea și noi, în țara noastră trasă la indigo, actorașii noștri? Să renunțăm deci la demnitate și să ne asumăm pe deplin faptul că va urma un secol care ar putea fi estetic sau deloc (http://www.calvertjournal.com/opinion/show/7841/romanian-anti-corruption-protests-spectacle).

Din ce în ce mai mult cred că secolul acesta nu e (autentic) deoarece a renunțat să fie spiritual. Iar pregătirile pentru un teatru la scară largă, la scena întregii omeniri au început să se vadă. Deja, nu mai putem camufla sub umbrela moralității faptul că nu ne (mai) permitem să fim oameni. A fi om presupunând recunoașterea calității de persoană a celuilalt (om), respectul de sine și respectarea celuilalt ca ființă morală, demnă și conștientă. Ne contaminăm unii de la alții de calitatea de a nu (mai) fi om și devenim din ce în ce mai dezumanizați. Dezumanizarea ne poartă noroc: jucăm din ce în ce mai bine pe scena vieții. Nu ați observat că atunci când ești rău își merge mai bine decât atunci când ești bun? Îmi place uneori să revin cu discuția la lucrurile esențiale, despre care s-a cugetat îndelung, dar insuficient. Despre care doar vorbim. Însă de acționat, acționăm tot prost. Pentru că deciziile noastre sunt pragmatice, influențate de interese, lașități, convingeri impuse de cadrul social și de mentalitatea ce subîntinde modul nostru de a gândi și acționa. Și chiar dacă știm că nu e bine ce facem, mergem înainte, alături de ceilalți. Pentru că nu ai suficientă putere, curaj, omenie să defrișezi o cărare nouă pentru tine și pentru ceilalți. Pentru că asta ar însemna să fii geniu sau nebun. În secolul 21 nu mai există nici genii și nici nebuni. Doar frânturi de genialitate și oameni pe scena lumii. A reinterpreta totul dintr-o perspectivă estetică ne-ar scoate de sub presiunea exercitată de timp și ne-ar elibera de constrângerile sociopolitice. Acolo unde morală nu mai poate fi, e nevoie de o schimbare de perspectivă. Perspectiva estetică asupra lumii, asupra evenimentelor sociopolitice și asupra micilor întâmplări cotidiene, grotești ori absurde, ar putea fi unica valabilă. Dar în ce sens am mai putea crede astăzi că această perspectivă ar fi totodată salvatoare? Pentru ca frumusețea să salveze lumea, ar trebui să învățăm să convertim urâtul, grotescul, defectele umane în urâțenia lor morală [urâte moral] și să le transfigurăm astfel încât să le percepem ca fiind frumoase. Ar însemna să iertăm. Și să iubim. Adică să înțelegem, să ne punem în locul celuilalt, să justificăm, să nu judecăm. Dar asta nu ar contrazice ”lecția” pe care semenul ne-o dă prin hidoșenia actelor sale ostentative? Nu sunt Iisus. Nu pot iubi umanitatea. Sunt om și pot iubi și ierta doar individual.

                                  ***

Am început să scriu despre teatru ca aplicație la teoriile de filosofia istoriei care m-au preocupat în cadrul unei cercetări. Am continuat prin cronică propriu-zisă, mai mult sau mai puțin șablonată. Și voi continua în ambele direcții. Întâmplările vieții m-au ajutat să îmi formulez mai bine ideile la nivel teoretic și de aceea ar trebui să le fiu recunoscătoare ”dușmanilor” mei. Sunt multe spectacolele despre care aș fi putut scrie acum, dar mă preocupă altceva. Și, cu acest prilej, mi-am pus ordine în idei. Cred în forța artei teatrale de a schimba oamenii. E o altfel de terapie prin teatru, pe care aș numi-o necanonică. Una dintre rarele mele postări publice pe Facebook e un citat din Sartre: ”Subiectul oricărei piese ar trebui să se refere la faptul că oamenii se [pot] schimba”. Dar, în același timp, nu le pot nega dreptul unor oameni de a fi tot mai urâți și mai răi, crescând valoarea estetică a spectacolului lumii. De aceea, e deopotrivă adevărat că oamenii nu se schimbă, ci se adâncesc tot mai mult în sinele lor meschin. Nimeni nu e perfect (condamnabil). Fiecare e liber să contribuie într-un fel sau altul la estetica lumii. Indiferent cum, secolul următor va fi estetic. Sau nu va fi. Deloc.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/09/secolul-22-va-fi-estetic-sau-nu-va-fi.html

Talitha Koumi...

Spectacolul - lectură Legenda Marelui Inchizitor, după capitolul omonim din Frații Karamazov de F. M. Dostoievski, în interpretarea lui Victor Rebengiuc, invitat pe scena ieșeană a Ateneului Tătărași, joi 21 octombrie, 2010.

Victor Rebengiuc a susținut un monolog de excepție, dînd glas pe rînd vocii narative, Marelui Inchizitor, tăcerii semnificative a Mîntuitorului.
Atenți, aproape crispați, suntem nu atît spectatorii, cît martorii înmărmuriți ai evenimentului unic, petrecut în Sevilla, Spania, în timpul inchiziției: Iisus Christos revine printre noi. Îl recunoaștem cu toții, e El, luminos, cald, îmbietor și simpla atingere a mîinii lui e tămăduitoare. Mulțimea se grăbește să-l adore. Un orb îl imploră să-i redea vederea. Orbul vede din nou. În fața catedralei din Sevilla o mamă îndurerată de pierderea fetiței de numai șapte ani se roagă să-i fie redată copila. Fetița se trezește din nou la viață.
Dar soarta Lui nu poate fi alta decît acum 2000 de ani. Marele Inchizitor, cardinalul, întunecat ca o furtună la vederea mulțimii entuziaste și a copilei cu surîs candid si un buchet de trandafiri albi în brațe, ridicată din morți , ordonă arestarea Lui și nimeni nu i se opune.
În tăcerea nopții, pe furiș, cardinalul îl vizitează pe Mîntuitor în închisoare. Ideile fundamentale ale textului dostoievskian sunt concentrate în monologul Marelui Inchizitor. Monolog pentru că Iisus nu vrea să-i răspundă ori nici măcar nu e lăsat să o facă. Dacă ar face-o, s-ar lăsa ispitit de jocul cardinalului. Ori tăcerea lui e cu atît mai semnificativă cu cît contrastează la maxim înverșunarea, agresivitatea, orgoliul, sfidarea, siguranța Marelui Inchizitor.
Atunci cînd s-a aflat în pustie, Iisus a fost ispitit de trei ori de diavol și de trei ori a rezistat. Să preschimbe pietrele în pîini pentru ca oamenii să-l urmeze supuși, să se arunce de pe templu, pentru ca astfel să-l ispitească pe Dumnezeu, să se închine diavolului în schimbul împărăției lumii. La toate acestea, răspunsul lui Iisus optează pentru pîinea cerească, pentru respectarea cuvîntului lui Dumnezeu și pentru împărăția de apoi. Dar încercările cărora inteligența prințului întunericului îl supun conturează trei întrebări esențiale, al căror răspuns pozitiv, concret și sigur îl reprezintă cele 15 veacuri pînă la cea de-a doua venire a sa despre care istorisim aici.
Creștinismul în forma canonică pe care a cunoscut-o în vremea inchiziției este atacat de Dostoievski. Accentul pus pe cele trei elemente recurente celor trei ispitiri (miracolul, taina și autoritatea) îndepărtează irevocabil instituția creată de creștinismul originar. În mod paradoxal și extrem, un secret este dezvăluit: de 8 secole socotite pînă în momentul celei de a doua veniri din Sevilla omenirea nu se mai închină lui Dumnezeu, ci celuilalt spirit. Omenirea este ținută în frîu asemeni unei turme pacificate prin minuni, hrană și forță. Căci omul, ne spune textul dostoievskian, nu îl caută pe Dumnezeu, ci minunile sale. Și poate fi supus de brațul care îl hrănește și care îi ridică povara de nesuportat a libertății conștiinței.
Monologul poate fi redeschis ca un text despre libertatea umană. Nimic nu poate fi mai greu de suportat pentru om decît povara propriei libertăți, a responsabilității de a alege, a responsabilității privind consecințele actelor sale. Eliberați de această povară, oamenii sărută mîna perfidă care le întinde mărul otrăvit. Li se promite viață veșnică în van. Deoarece ei trăiesc în întuneric și mor în întuneric și cum bine zise Dostoievski, în împielițarea Marelui Inchizitor, glăsuită de Rebengiuc, chiar dacă ar exista viață de apoi, rai, acestea nu ar putea fi pentru oameni ca ei!
Cei aleși, meniți împărăției cerești, din scenariul christic originar sunt puțini la număr. În schimb, singurii care dețin secretul tainic despre schimbarea sau corectarea ”lucrării” Mîntuitorului, o mînă de 100 de mii de nefericiți, în frunte cu Marele Inchizitor, promit fericirea unanimă a tuturor (dezideratul oricărui totalitarism). Cardinalul era pe punctul să facă parte și el cîndva dintre cei aleși, a urmat exemplul Mîntuitorului, a stat în pustie, dar s-a întors către cei umili care așteptau promisiunea de fericire, alăturîndu-se celor ce au îndreptat lucrarea Lui. Celor care dețin sabia Cezarului, puterea, autoritatea lumii de aici.
În impetuozitatea sa, Marele Inchizitor nu cere recunoașterea, nici măcar oprobiul celuilalt aflat în fața sa. Dar vine un moment în care se așteaptă un minim răspuns. Reacția este una autentic christică: Iisus îl sărută în tăcere pe buzele ofilite. Miracolul se produce. Adevăratul miracol, cel fără de martori. Cardinalul îl eliberează pe Mîntuitor în noapte, deschizîndu-i ușa și repetîndu-i să nu se mai întoarcă niciodată.
Nu am fost decît martora acestui eveniment reificat de vocea cutremurătoare a lui Victor Rebengiuc, de ochii săi plini, sticloși. Am fost acolo. Și îmi place să cred că glasu-i atît de pătrunzător, invocîndu-l pe cel mai viu era pentru noi toți, pentru mine – Talitha Koumi.

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/10/talitha-koumi-sau-despre-intuneric-si.html