Mult se pierd scrisori, puțini le găsesc

Regizorul Ovidiu Lazăr se lasă purtat de fantezie, dincolo de litera textului, într-un miraj al literelor scrise în răvașe sau pe costumația actorilor, proiectate pe panouri, mimate prin mișcare scenică. Nu mai interesează scrisoarea pierdută, ci găsirea sensului literelor sau alăturarea acestora de așa manieră încât să constituie un mesaj actual.

Grefierul (Daniel Ciobanu) are un moment de sine stătător în spectacol, dislocând continuitatea tramei, un monolog plin de haz despre ”românii verzi”. E un extras despre ”Statutele Societății «Românii Verzi» din articolul publicat de Caragiale în 1901 în revista Moftul român. Astăzi, discuțiile au devenit tot mai aprinse în jurul tradiționaliștilor, a antiprogresiștilor, a celor ce se împotrivesc față de orice fel de corectitudine politică întrucât ar fi impusă de Bruxelles, cu alte cuvinte și pe scurt – naționaliștii. Nu poate fi mesaj mai actual pentru societatea românească decât faptul că a început să fie caracterizată de o dezbinare teribilă, fiecare tabără frizând extremismul, într-un sens sau în celălalt al centrului.

Pentru interpretarea rolului Zoe Trahanache, Ovidiu Lazăr a găsit nici mai mult nici mai puțin decât două actrițe ale Ateneului, pe care le distribuie alternativ în cele două premiere, Cezara Fantu și Erica Moldovan, care reprezintă tipologii diferite, dar se pliază fiecare în mod aparte pe rol. Aș tinde să spun că Cezara Fantu e pe contre emploi, iar Erica Moldovan mai aproape de o distribuire corectă, dar din nuanțările jocului celor două actrițe această delimitare nu mai e chiar atât de strictă; amândouă merită văzute, fiecare încărcând cu altceva personajul feminin central caragialian din O scrisoare pierdută. Personajul Cezarei Fantu se construiește aproape mereu prin raportare la partenerii scenici, fără a fi unul domol și lin deoarece are explozii de neimaginat. Iar personajul Ericăi Moldovan pare că își revendică aproape mereu o independență de leoaică, iar alteori, având nevoie de partenerii scenici, îi strânge în jurul ei cu aceeași sălbăticie de felină, modulată prin construcție de rol și minuțiozitate regizorală. Oricum, îți dorești parcă să e vezi pe amândouă simultan pe scenă, în O noapte furtunoasă, ca să nu ne abatem de la repertoriul caragialesc, pe una în Veta, pe cealaltă în Zița. Deși Erica a jucat-o deja pe Veta în ultimul spectacol al regretatului Bogdan Ulmu, în care a făcut un rol chiar memorabil.

Tot la dublă interpretare se apelează acum și în cazul rolului secundar al lui Agamiță Dandanache (Ștefan Molnar, Iustin Căuneac), caz în care Iustin Căuneac e mai alert, iar Ștefan Molnar mai languros, jucând mai ceva decât ca la carte demența aproape proverbială a lui Agamemnon Dandanache. Căciula lui de blană cu urechi, cu specific rusesc adaugă noi sensuri interpretării actuale a piesei. La fel și modul în care își folosește vocea sau temperanța actoricească de care dă dovadă.

În rest, Codrin Dănilă (Ștefan Tipătescu) încheie în mod cert un parteneriat scenic mai potrivit cu Cezara Fantu decât cu Erica Moldovan și e mai stăpân pe sine în prima situație, Ionuț Gînju (Ghiță Pristanda) e ”curat” hazos, la fel și Liviu Smântânică (Tache Farfuridi) ce smulge la final multe aplauze, Gelu Ciobotaru (Iordache Brânzovenescu) a mai evoluat, dar se ”alintă” scenic și șarjează intenționat, Daniel Onoae (Zaharia Trahanache) are un rol de compoziție clasic, dar nu lipsit de dificultăți, Dumitru Florescu (Nae Cațavencu) are experiența rolului lui Alexandru Ioan Cuza din spectacolul semnat tot de Ovidiu Lazăr, rol pe care îl folosește cumva, dar la cote mult mai joase și pe contrasens, evident. Anei Hegyi îi revine rolul de a ne ”deștepta” periodic din ”somnul cel de moarte”, cântând la fluier și legând astfel unele scene, făcându-și de fiecare dată o apariție foarte simpatică, cu șosetele colorate, pantofi desperecheați sau aripi de înger.

În ceea ce o privește pe Alexandra Paftală, rolul cetățeanului turmentat e atât de bun că îți vine să spui că suntem cu toții o nație de cetățeni turmentați. Alexandru Dabija a făcut uz de un travesti greu de uitat (Dorina Chiriac) în O scrisoare pierdută, rol de care Alexandra Paftală se detașează complet, necăutând să-l imite, creându-și propriul ei hornar, foarte reușit. Pe alocuri, se face în spectacol uz de naturalism și nu-l consider neapărat necesar (nasurile sângerânde din adunare) și devine redundantă proiectarea răvașelor, odată ce conținutul acestora e prezent simultan în replicile actorilor, dar chiar și fizic prin tot felul de bilete, scrisori și răvașe.

Cert e că persoana care a găsit scrisoarea în plicul cu programul spectacolului, distribuit spectatorilor la intrarea în sală, a primit un free pass la toate spectacolele din cadrul FIT (Festivalul Teatrelor Independente, 9-12 mai).

(O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, regia: Ovidiu Lazăr, distribuția: Daniel Onoae, Codrin Dănilă, Dumitru Florescu, Cezara Fantu, Erica Moldovan, Alexandra Paftală, Liviu Smântânică, Ionuț Gînju, Ana Hegyi, Andrei Ciobanu, Ștefan Molnar, Iustin Căuneac, Gelu Ciobotaru, Florin Pascariu, Daniel Popa, Alexandra Macovei ș.a., decor: Mihai Codreanu, costume: Alina Dincă-Pușcașu, mișcare scenică: Oana Sandu, premiera: 20-21 aprilie 2019, Ateneul Național din Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/05/mult-se-pierd-scrisori-putini-le-gasesc.html

O ”scrisorică” pierdută

Reflectam cu alte prilejuri teatrale că măsura unui spectacol de regie o dă evitarea căilor bătătorite în materie de interpretare a piesei și a locurilor comune în privința soluțiilor adoptate. Fără îndoială, nu avem de a face cu un spectacol de regie, ci cu unul de actor, ba chiar mai mult, al actorilor. Nu numai că trupa ieșeană iese în evidență prin performanțe artistice remarcabile, dar cumva actorul preia comanda, lansând ziceri pertinente înspre public, cum ar fi cele despre orașul provincial care trăiește din mici bârfe, întărind actualizarea. ”Cât de actuale sunt toate acestea!”, rostește o tânără din public, chiar în spatele meu; deși, la rigoare, disputele politico-electorale dintre Antena 3 și B1 TV sunt deja răsuflate; oare cum ar fi fost dacă, folosind condeiul atât de invocat, s-ar fi modificat una-două propoziții din dramatizare?

Esteticile moderne la care se face apel de cele mai multe ori nu concordă cu sau depășesc modalitatea în care sunt puse în practică efectiv. Filmările ce însoțesc/completează acțiunea (marcând intrările/ieșirile în/din scenă) nu sunt tocmai indispensabile și nici prea artistice; ce-i drept, însă, spațiul scenic este invadat de mișcare și e plin, lucru care pare uneori greu de realizat, spectacole cu potențial mai bun nereușind, totuși, să-și depășească inhibiția față de scena Sălii Mari. În cea mai mare parte (exceptând unele inadvertențe), se optează pentru actualizarea punerii în scenă, însă limbajul rămâne cel caragialian, ceea ce creează o contradicție serioasă, poate hiba majoră a acestei montări.

Mai exact, un univers străin de caragialesc – chiar dacă se mizează mult pe ”Caragiale, contemporanul nostru” – în limbaj caragialesc e o contradicție în termeni pentru că limba reprezintă una dintre componentele de bază în configurarea unui orizont comun al înțelegerii, comunicării și conviețuirii. Atunci când datele psihologice ale personajelor suferă modificări față de universul de discurs de la care se pleacă, când schema de lucru este reînnoită (politizare la zi, decor și costume adaptate), se impune și un refresh lingvistic. Nu e suficient să se schimbe doar în punctele considerate de regizor esențiale.

Mai mult, folosirea camerei de filmat pentru a proiecta pe fundalul scenei imagini din sală, alături de jucarea spectacolului cu luminile aprinse sau folosirea actorilor infiltrați printre spectatori, tehnici care apar cu precădere în teatrul documentar, plusează pe ”și noi suntem ca voi și facem parte din lumea jocului”. Sunt modalități valabile, motiv pentru care aș mai menționa o trăsătură a ceea ce numesc spectacol de regie – alegerea corespunzătoare și dozarea optimă a soluțiilor. Or, aceste lucruri în cazul de față nu se realizează. Se decide asupra unor soluții regizorale de calibre diferite, în dezordine. Și lipsind coerența și justificările pe verticală, spiritul de finețe.

Două aspecte sunt notabile în cazul reprezentației de față (ar mai fi și un al treilea, costumele Rodicăi Arghir, dar nu insist): fructificarea cu brio a monologului și aportul artiștilor. Nu mă pot pronunța deloc pozitiv referitor la decor. În general, învechit și previzibil, e un amestec (scaun ergonomic, laptop, rozete de lustră, plante decorative din plastic, prea mult drapel la întrunire etc.). Numai grilajul din final, de după care actorii se țin ca de niște gratii ne reprezintă.

Intră în scenă actori de teatru clasic din trupa TNI, interpreți de vârste diferite, de la Dionisie Vitcu și Petru Ciubotaru, la Ionuț Cornilă. Castingul este realizat atât scolastic, formal, cât și ținând cont de reușite anterioare ori de cuplete scenice carismatice. Lui Petru Ciubotaru îi iese un Zaharia Trahanache ca la carte, un rol deloc neglijabil, prin care își poate îmbogăți cu demnitate palmaresul; Teodor Corban și Constantin Pușcașu asezonează zona politicului actualizat prin picanterii, simetrii scenice și aruncări de minge dinspre unul înspre celălalt, sprijinindu-se reciproc în ceea ce privește caracterele asumate (Farfuridi, Brânzovenescu); Dinisie Vitcu e apariția târzie, dar aici exotică (foarte colorată și în scaun cu rotile, însoțit de bodyguard, figura în negru care comunică mai mult gestual, Andreea Spătaru) a lui Agamiță Dandanache. Doru Aftanasiu își pune în evidență calitățile de actor de comedie (Ghiță Pristanda). Călin Chirilă (Cetățeanul turmentat), debordând de har actoricesc, și meșteșugit, și natural (fără efort), joacă atât în spațiul scenic, cât și în cel extrascenic și promite mult mai mult decât i s-a oferit până în prezent. Tripletul din Femeia mării (Irina Răduțu Codreanu/Zoe, Cosmin Maxim/Fănică Tipătescu, Ionuț Cornilă/Nae Cațavencu) este valorificat aidoma, de aceea tind să apreciez înainte de toate nivelul calitativ pe care trupa dă dovadă că l-a atins, iar nu atât susținerea regizorală a jocului actorilor. De la leșinul ușor parodic de la început, la coana Joițica, așa cum o știm din nenumăratele montări ale piesei, mai nestăpânită și mult prea ”simțitoare”, se interpun momente dintre cele mai disperate ori de șantaj emoțional, actrița păstrându-și o detașare numai a ei, care o face recognoscibilă în roluri; bine că nu s-a ales o actriță care să joace isteric. Cosmin Maxim e de partea actualizării, fresh și la obiect. Ionuț Cornilă, altfel decât Marcel Iureș în celebra montare a lui Dabija, fără a plânge ori a se tăvăli pe jos, redă sensul monologului clasic, punând patos în discursul chiar dacă demagogic, și are scurte pasaje de compoziție într-adevăr lucrate. ”Corul” de vârste diverse își are rolul său, pe care și-l ia foarte în serios (Gelu Zaharia, Constantin Avădanei, Radu Homiceanu). Și să nu uităm de Horia Veriveș – o pată de culoare actoricească, fără de care peisajul întreg nu ar mai fi fost același.

Chiar înainte ca acest spectacol să fie importat de către Naționalul ieșean, a izbucnit un scandal destul de neplăcut, anumite voci din presă sau pe Facebook încercând să împiedice remakeul; o asemenea procedură de a veni cu o nouă versiune a unui produs cultural se practică și în industria filmului. Eu nu am văzut varianta realizată de Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova. Personal, ajunsesem să cred că reprezentațiile de la Iași nu vor mai avea loc, chiar pierdusem din vedere chestiunea și nu îmi displăcea ideea, deoarece sunt de felul meu o pacifistă, mă oripilează scandalurile și scandalagiii. Cu toate acestea, cred că teatrele ar trebui să fie mai atente ce spectacol propun pentru început de an. În același timp, nu se poate neglija nici vocea publicului și, din ceea ce am observat, dincolo de subtilitățile spectacologice aduse în discuție, oamenii (mult public tânăr, printre care și elevi de liceu) l-au gustat pe acest Caragiale al nimănui, între discurs clasic, joc actoricesc admirabil și actualizare inegală.

 

(O scrisoare pierdută, după I.L. Caragiale, regie și decor: Mircea Cornișteanu, distribuția: Petru Ciubotaru, Dionisie Vitcu, Irina Răduțu Codreanu, Cosmin Maxim, Teodor Corban, Constantin Pușcașu, Doru Aftanasiu, Călin Chirilă, Ionuț Cornilă, Constantin Avădanei, Gelu Zaharia, Radu Homiceanu, Horia Veriveș, Andreea Spătaru, costume: Rodica Arghir, TNI, Sala Mare, data reprezentației: 9 ianuarie 2015)

 

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/01/o-scrisorica-pierduta.html

 

Despre cenusiul care striga in noi

Un citat celebru al lui Malraux emitea următoarea sentință despre secolul nostru: ”Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Acum, privind retrospectiv la zicere, încercând să surprind în scriitură prezentul pe care îl trăiesc și, prospectiv, ridicând cortina înspre plina derulare de secol XXI, aș putea, pe de o parte, observa că secolul acesta pare, mai curând unul licențios, iar pe de altă parte mi-aș putea permite o nouă sentință: Secolul XXI s-ar putea salva doar prin estetică.

A început să mă preocupe filosofia istoriei, pe mine care nu am iubit niciodată istoria. Tocmai pentru că am simțit imboldul de a discuta despre sfârșitul istoriei ca încercare științifică de a recupera un fapt în sine, ceea ce s-a petrecut cândva cu adevărat. Mai degrabă, mă simt atrasă de teoriile constructiviste, care susțin că trecutul reprezintă un mod de a citi un fapt la care nu am putea avea acces ca atare. În acest sens, spunem că istoria se scrie, se face, se rescrie cu fiecare demers istoriografic și conștiință iscoditoare. Nivelul pe care îl am în vedere nu este, însă, cel al literaturii; nu mi se pare optim să rescriem istoria ca pe o nuvelă ori ca pe un roman, deși ideea de ficțiune este destul de bine încorporată într-o asemenea idee. Mai curând, aș opta pentru o (re)construcție a istoriei de ordin estetic. Iar arta pe care am ales-o pentru a-mi pune în practică teoriile nu-i alta decât teatrul.
Pretext pentru prezentul articol am ales o piesă de teatru de I.-L. Caragiale, O scrisoare pierdută, în regia lui Alexandru Dabija, având premiera undeva anul trecut, dar pe care Iașul a găzduit-o chiar anul acesta (9 octombrie) la Casa Studenților din Iași. De această dată, drumul făcut de renumitul regizor român la Iași poate fi explicat prin considerente mai mult decât grandioase ori pecuniare. Pe scurt, poate fi justificat. Din distribuția excepțională a spectacolului fac parte: Marcel Iureș (Nae Cațavencu), Marius Florea Vizante (Ștefan Tipătescu), George Mihăiță (Agamemnon Dandanache), Valentin Teodosiu (Zaharia Trahanache), Dorina Chiriac (Cetățeanul turmentat), Mihaela Teleoacă (Zoe), Florin Dobrovici (Tache Farfuridi), Eugen Racoți (Iordache Brânzovenescu), Dragoș Huluba (Ghiță Pristanda). Lumea lui Caragiale nu constituie pentru Alexandru Dabija un fapt în sine, la care ar trebui să avem acces ca atare și cu reverență. Dimpotrivă, aproape orice este permis: să întorci respectiva lume cu susul în jos ori s-o dezvălui pe dos, să-i muți cursul, să-i schimbi accentele. De la un singur lucru nu ar face regizorul rabat: lumea textului. Chiar dacă textul nu este păstrat intact, scoțându-se unele replici (de ex. faimoasa ”Fii bărbată, Zoe”) sau adaugându-se pasaje întregi spre o mai bună racordare la prezent, universul textual caragialesc nu numai că nu este măcelărit, dar își păstrează demnitatea pe care o avea în montările clasice.

Lumea lui Caragiale cu amantlâcurile ei, cu parșiva de politică și critica demagogiei din ea cu tot își avea rigorile ei. Tocmai de o asemenea scumpătate caută Dabija să se descotorosească atunci când alege să prezinte isprava altfel, în tonuri cenușii ionesciano-cehoviene, apelând la fum, la iluminări neașteptate în decorul gri, la ritmuri demențiale (Ada Milea), la generoase gesturi licențioase din partea actorilor, ori la combinarea frapantă a stilurilor (costumele sunt cenușii, uneori albe, destul de scorțoase și office, chiar elegante, însă apar ca din senin damigeana străveche, țolul strămoșesc și superstiții de nuntă de baștină). Gesturile lui Trahanache, creionat asemeni unui piedestal de masivitate, somnolență și bonomie, se regăsesc în aiureala întregului construct dramatic: își ciupește favoritul, pe Tipătescu, și-i potrivește frizura creață în vârful capului cu dichis. Delirant devine comportamentul lui Zoe, care, în ciuda unei lucidități dincolo de isteria damelor caragialești, nu se poate abține să nu creeze o ambuscadă generală, aruncând cu ciuperci în toată lumea, în special în cei ce nu pricep gravitatea întâmplării cu scrisoarea. Tipătescu, față palidă, își pierde și el cumpătul pe alocuri, dar mai ales vocea, glăsuind voit regizoral ca o cocotă. Nae Cațavencu cuvântează trântindu-se pe jos, devenind cu atât mai (ne)convingător cu cât mai plânge și cu sughițuri. Iar Farfuridi și Brânzovenescu se intrigă la unison, completând peisajul în aceleași tonuri. Spărgând tipare, rupând-o cu uzanțele abordării lui Caragiale, remodelând din temelii caracterele, construind estetic istoria sub ochii privitorului, așa se derulează proiectul lui Dabija.

Dintre toate personajele ce mi-au trecut prin față, nu-mi pot scoate din minte figura cetățeanului turmentat, Dorina Chiriac, îmbrăcată în costum bărbătesc, intonând ”Îngerașii de pahar”, aruncând cu grâu și întorcându-și buzunarele pe dos. Am avut acut senzația că realitatea istorică se construiește acolo, în cenușiul scenei lui Dabija și nu mi-a plăcut ce-am văzut. O Românie sumbră, aberantă, un secol licențios până la destrămare, în timp ce noi, revoluționarii de ieri, cetățenii de azi, (există și un mâine?) agonizăm inchizitorial: ”Eu cu cine votez?”.
Dacă secolul XXI nu poate fi estetic, mai bine n-ar mai fi deloc; am zis.

 
Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/10/despre-cenusiul-care-striga-in-noi.html