Omul care trece, apoi dispare

Artă de Yasmina Reza a avut premiera în Londra, la Wyndhams Theatre, pe 15 octombrie 1996. Scriitura e simplă, dar tocmai prin aceasta ofertantă, valorificabilă prin alternarea rolurilor cu minimonologul, permițând atât o abordare curată, cât și una care să adauge un plus de valoare textului prin efecte teatrale (intrări neașteptate ale actorilor din sală, șarjare intenționată, transformarea actorilor în spectatori ai colegilor lor, mai mult sau mai puțin voită, implicare prin înțelegerea și trăirea rolului jucat, soluții regizorale realiste, dar haioase) sau chiar filmice (slow motion). Cum e cazul montării de la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani, în regia Teodorei Câmpineanu, prezentate într-un spațiu independent din zona industrială a Iașului, unde își desfășoară activitatea Asociația Addarta (al cărei director este Eduard Fiuciuc).

Textul, presărat cu replici concise, unele memorabile, are substrat psihologic. La baza operei de artă, a tabloului complet alb se află o filosofie, acesta reprezentând ”împlinirea unui parcurs”. Enunțul criptic al psihanalistului lui Yvan e relevant pentru punctul critic în care a ajuns relația celor trei prieteni – ”Dacă eu sunt cine sunt deoarece sunt cine sunt, iar tu ești cine ești pentru că ești cine ești, atunci eu sunt eu însumi, iar tu ești tu însuți. Dacă, pe de altă parte, eu sunt cine sunt pentru că tu ești cine ești, iar tu ești cine ești deoarece eu sunt cine sunt, atunci eu nu sunt eu însumi și nici tu nu ești tu însuți”. Modul în care ne raportăm la ceilalți și cel în care ceilalți se raportează la noi determină în mare măsură relațiile și atitudinile noastre; numai că imaginea de sine și imaginea de altul intervin în reglarea comportamentului față de ceilalți și în relațiile interumane.

Textul nu este dificil de transpus în reprezentație teatrală din cauza replicilor propriu-zise, ci a solicitărilor indirecte care pun presiune pe regizor, scriitura fiind pretențioasă. De exemplu, ”Serge se uită la tablou fascinat. Marc se uită la tablou. Serge îl privește pe Marc în timp ce acesta se uită la tablou. O tăcere lungă:  dinspre ambii, se revarsă o gamă variată de emoții fără cuvinte.”) Cum să exprimi regizoral, altfel decât alternând jocul actoricesc cu storytelling-ul, o asemenea replică de autor – ”dinspre ambii, se revarsă o gamă variată de emoții fără cuvinte”?

Dacă la început ai putea avea impresia că se ignoră semnificațiile adânc psihologice pe care le comportă piesa, ulterior remarci cum acestea ies la iveală treptat, cu aportul actorilor, dar și al micilor trucuri de rezolvare regizorală, textuale în genere, soluții regizoral-actoricești, adică la conceperea cărora contribuie și actorii (udarea plantei, căutarea nevrotică a capacului de la markerul cu care Marc va desena un schior pe tabloul alb, o piesă de colecție a artei contemporane etc.).

Sub aparența unei dispute despre artă abstractă versus artă figurativă, despre artă modernă versus artă contemporană, despre snobism, despre curajul de a-ți exprima opinia cu riscul de a răni sentimentele celuilalt, despre omul fără însușiri, fiecare dintre cei trei asumându-și, psihologic și social, mai mult decât o identitate ușor etichetabilă, se revelează datele care configurează relația lor de prietenie. Mai putem vorbi de prietenie dacă ne refuzăm dreptul la replică onestă de teama da a nu răni orgolii sau sentimente? În ce măsură schimbarea de statut social sau curajul afirmării mai dure a personalității poate distruge o prietenie? Apreciem mai mult sinceritatea celuilalt sau ținem mai mult la vanitatea noastră? Cât suntem dispuși să pierdem din cauza orgoliului? Merită să înlocuim încrederea, afecțiunea și loialitatea cu minciuna, indiferența și lașitatea?

Dincolo de relația de prietenie, răzbat din fundalul jocului și al replicilor date despre relațiile celor trei cu familiile lor și, în special, despre viața lor de cuplu. Alături de care survin părerile reale ale fiecăruia despre alegerile celuilalt. În spatele marilor termeni (”deconstrucție”) se ascund micile adevăruri ale vieții: cei trei se află într-un moment extrem de tensionat al prieteniei lor. Nefiind vorba de deconstrucție în sens filosofic ori estetic și nici despre tabloul alb al pictorului Antrios, pe care Serge a cheltuit o avere, pe care Marc îl respinge pentru că achiziția acestuia îi pare un act de extravaganță și snobism din partea lui Serge, dar și pentru a-și preveni prietenul că se îndreaptă într-o direcție greșită, iar mediatorul dintre primii doi, Yvan, acceptă inițial capodopera pentru a nu inflama și mai mult spiritele, după care își exprimă, renunțând la lașitate, adevărata opinie.

Pentru a reconstitui identitatea și diferențele dintre cei trei nu contează atât detaliile privind statutul lor social diferit, nici gusturile lor artistice (de altfel, vestimentația neutră, exceptând pitorescul conferit de converșii lui Yvan, indică această direcție de interpretare), cât tipologia artei disputate. Cele trei tipuri de tablou menționate (tabloul abstract, tabloul flamand și mâzgălitura) și cele trei tipuri diferite de artă adiacente (contemporană, modernă și kitsch sau modernă, clasică și de duzină, depinde unde te situezi în ceea ce privește orizontul estetic) nu evocă tipologii social-umane, ci modurile în care traumele răzbat atunci când sunt atinse puncte sensibile. Același lucru se întâmplă atunci când cei trei își atacă alegerile în materie de artă și când își atacă alegerea partenerelor de cuplu, deoarece ambele tipuri de alegere stau de fapt pentru opțiunile lor de viață în general și în particular. În ce măsură se poate vorbi de prietenie autentică și durabilă între oameni având moduri de viață complet diferite?

Finalul este exemplar. Ironia e salvatoare: Serge îl lasă pe Marc să deseneze cu carioca albastră un schior pe tabloul alb, după care prietenii se chinuie să spele tabloul, pentru a-l readuce la valoarea inițială, folosind o rețetă de curățare oferită chiar de Paula, soția lui Marc, pe care Serge o criticase aspru. Momentul scurt de poezie urmând desenării schiorului e surprinzător, fiind vorba de cinicul Marc. Iar tabloul abstract chiar ascunde o filosofie, așa cum sugerase Yvan la început. Semnifică un om care traversează un spațiu și apoi dispare.

În fața certitudinii că, mai mult sau mai puțin faimoși, mai mult sau mai puțin prosperi, mai mult sau mai puțin influenți etc., niciunul dintre noi nu va muri mai puțin, nu ne rămâne decât să tăcem îndelung și să resimțim o gamă variată de emoții revărsându-se, fără cuvinte.  

 (Artă de Yasmina Reza, cu Alexandru Dobynciuc/Serge, Răzvan Ilie/Marc, Ionuț Iftimiciuc/Yvan, regia: Teodora Câmpineanu, scenografia: Gelu Râșca, un spectacol al Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani, prezentat pe 7.04.2019 la Addarta, Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/04/omul-care-trece-apoi-dispare.html

foto: Li Yuan-Chia, Monochrome white painting

Zeul macelului

Piesa Zeul măcelului de Yasmina Reza, în regia lui Cristian Hadji-Culea, reunind actorii Haruna Condurache, Oana Sandu, Călin Chirilă, Constantin Pușcașu, se joacă la sala studio a Teatrului Național din Iași.
Scenariul realist curge cît se poate de firesc: în sufrageria cuplului - victimă, părinții a doi băieți implicați într-o altercație, se întîlnesc pentru a discuta incidentul în urma căruia unul dintre băieți, atacat cu un băț de celălalt, și-a pierdut doi dinți. Normalitatea este însă treptat destabilizată, pe măsură ce discuțiile dintre cei patru se învolburează, iar spiritele se încing. Reacțiile tuturor sînt brutale: injurii, îmbrînceli, multe gesturi și vorbe regretabile. Evenimentul petrecut între cei doi băieți, care-i aduce pe cei patru împreună, nu-i decît pretextul de a dezvălui violența de zi cu zi.
Nu se dau înapoi din fața melodramei de familie nici avocatul spilcuit, insuficient implicat în problemele domestice, dependent de telefonul mobil, nici soția sa, consilier, manierată, costumată în deux-piece, în aparență fără cusur, dar atacînd prin ipocrizie și nici gazdele, comis – voiajorul, ”deghizat în bărbat de bine” (chiar el se autopersiflează) pentru întîlnirea ce s-a vrut ”civilizată” și soția sa, pasionată de artă și scriitoare, plănuind o carte despre Darfur. Complexele, frustrările, dorințele înnăbușite, eșecurile, speranțele ucise, temerile, ies la iveală oricît de mult ar încerca oamenii să și le ascundă. E suficient un moment tensionat pentru ca acesta să declanșeze descărcarea agresiunii psihice în avalanșe. Fiecare dintre cele patru personaje din piesă, în felul său, își varsă paharul umplut pînă la refuz.
În ciuda a tot ceea ce se întîmplă pe scenă (avocatul își împinge soția pe jos, indiferent, eliminînd-o din spațiul său, prins la telefon într-o convorbire urgentă de afaceri; soția comis - voiajorului își lovește soțul fără nicio jenă; soția avocatului îi înneacă acestuia mobilul în vasul cu flori, tot ea rupe și aruncă cu lalele prin sufragerie; comis - voiajorul și soția lui rîd pe seama celuilalt cuplu pe la spate etc.) rămîi cu sentimentul că nu s-a spus încă tot. Într-adevăr, mesajul pe care acest spectacol ni-l transmite trebuie surprins printre rînduri: relațiile dintre oameni, emoțiile, vorbele, gesturile, atitudinile, speranțele, gîndurile au devenit tot mai violente. Trăim într-o lume desfigurată ca într-un tablou semnat Francis Bacon, în plină ”cruzime și splendoare” (cum a exclamat admirativ soția avocatului la vederea albumului din sufrageria cuplului - victimă). Și culmea, deși ne simțim datori să blamăm ”brutalitatea realității”, în sinea noastră cineva surîde sardonic, plătind tribut unui ”zeu al războiului” victorios.
Nu aș compara universul acestei piese cu niciun univers dramatic cunoscut. Adevărul acestei reprezentații este unul extrem de simplu: oamenii sînt violenți în diverse moduri într-o lume violentă. Agresiunea poate lua forma unei minciuni, a unei vorbe, a unui țipăt, a unei palme ori a unei mîngîieri. Mai degrabă, m-ar interesa modul arhaic în care este interpretată violența din om. Deoarece nici discursurile demagogice cu veleități pedagogice privind responsabilizarea celor ce comit în mod intenționat fapte reprobabile (scriitoarea), nici încercările de a ”șlefui asperități”, bănuite de fățărnicie și impostură (consiliera), nici evadarea prin ironii și mucalitlîcuri (comis-voiajorul) și nici retragerea din fața problemelor ori justificarea violenței - în Africa de la 8 ani copiii învață să ucidă - (avocatul), nu rezolvă nimic. Nici măcar tentativa de a găsi adevărații vinovați, atît de ispititoare, nu e o soluție reală: E vina comis-voiajorului, asasinul hamsterului, făcut uitat în plină stradă, ori a temperamentului coleric moștenit de la părinți de băiatul lui? A scriitoarei depășită de situație, căutînd refugiu din fața propriului ”zeu al războiului” într-o poveste despre conflictul din Sudan? A avocatului pentru că nu se dedică mai mult educației fiului ori a consilierei, mamă prea zeloasă?
Plecînd de aici, vom înțelege că nimeni nu poate fi mai vinovat decît ”zeul măcelului” din fiecare din noi.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/02/zeul-macelului.html