Gunoierul

Maideyi vine cu o alernativă la sejurul estival all inclusive pe litoralurile învecinate: teatru de cafenea. Dintre ofertele acestei veri, se joacă Gunoierul, într-o adaptare realizată de Cătălin Cucu după un text de Mimi Brănescu. Aspectul cel mai favorabil al acestei reprezentații ar fi acela că oferă unor tineri actori oportunitatea de a-și etala aptitudinile, în același timp formal - se lucrează pe compoziție, în special folosind vocea, dar și corpul - și informal (folosirea improvizației light, pe alocuri accentuată). Tinerilor prezenți în spectacol le face realmente plăcere să evolueze: Daniel Chirilă (rol titular), Alex Iurașcu, Claudia Chiras, George Cocoș.

Ador și mă amuz când cineva îmi spune: ”Am două vești – una bună și alta proastă. Cu care să încep?”. În privința acestui spectacol, am adjective pozitive, niciun superlativ și, ca de obicei, nu îmi stă în caracter să fac comparații cu alte spectacole ale aceluiași regizor. Cea dintâi veste ar fi că tinerii actori sunt bine puși în valoare, iar cea de-a doua - că decorul care ar vrea sa marcheze un spațiu dezordonat ocupă în mod inutil aproximativ jumătate de scenă, ceea ce este în detrimentul manifestării actorilor. Se pierde astfel din dinamism, spațiul ar trebui ușor debarasat, pentru a crea posibilitatea unui spectacol cu mișcare scenică reală; desigur, există câteva momente de acest gen în reprezentația în discuție, dar insuficient lucrate, lăsate în voia flerului și entuziasmului tinerilor (George Cocoș, Claudia Chiras).

Nu știu în ce măsură textul lui Mimi Brănescu (chiar și retușat) mai poate constitui o opțiune fericită la ora actuală. Atunci când alegi un text, ca regizor, trebuie să iei în considerare mai multe aspecte, nu doar faptul că dispui de o mână de tineri actori însetați de scenă. Dacă schimbi mai apoi textul trebuie să o faci cu sens, mai cu miez decât scopul mai sus menționat. Nu poți face teatru pentru a exersa meseria de  regizor și nici doar pentru entertainment. Trebuie să-ți fixezi un mesaj de transmis înspre public, cu alte cuvinte o semnificație care să legitimeze existența spectacolului. Sigur, mie îmi este ușor să găsesc justificările în cazul oricărui spectacol, ceea ce nu înseamnă că acest lucru e menit să stea în picioare. Orice text contemporan dispune de unele fragmente ori replici remarcabile, care, jonglate cu bună știință, conduc la ceea ce tocmai am menționat. În cazul de față, replicile memorabile cad în sarcina lui Daniel Chirilă (ex. ”Gunoiul este oglinda sufletului omului”), numai că acestea sunt declamate și nu li se acordă nicio interpretare regizorală. Scenariul este lăsat în granițele concretului: un bărbat scormone la propriu în gunoi și-și găsește victime pentru a le convinge că li se pun coarne și pentru a le face să ducă la bun sfârșit ceea ce el însuși, pradă unei povești similare, nu are curaj (uciderea prin tortură a soției infidele). Structural, Cătălin Cucu nu are încă experiența necesară unei montări, scenele nu sunt legate în mod corespunzător (se creează senzația că spectacolul se termină de două ori, înainte și după scena de final).

Ceea ce apreciez la spectacolele de cafenea e modul în care actorii își permit să arunce mici ”nestemate”, să facă aluzii la alte montări, la ”personaje” ori personalități din lumea teatrală. Se poartă acest tip de mică parodie, care uneori scapă regizorului însuși (improvizație de moment), alteori reprezintă rodul unor jocuri din timpul repetițiilor, între toți cei implicați în respectiva montare, un joc ce ajunge chiar în varianta finală. Pe lângă aceste aspecte, sunt inevitabile modificările forțate de caracter, folosirea unor graiuri accentuate sau glumele uneori facile: altfel oamenii nu se mai amuză; iar funcția de bază a teatrului de cafenea din Iași o reprezintă divertismentul. Bineînțeles că sunt posibile și producții executate cu ceva mai multă migală, cum ar fi, ca să dau un singur exemplu, cele de la Godot Cafe-Teatru. Acum, că Maideyi are o scenă la propriu, aștept să apară aici proiecte valabile care să propună texte originale și percutante prin tematică, fie clasice, fie contemporane, care au ceva de spus, dincolo de agreabil, publicului actual.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/07/gunoierul.html

Reality Show

În cafeneaua Maideyi se joacă Flori, filme, fete sau băieți, după un text de Mimi Brănescu, un spectacol regizat de Florin Caracala, în interpretarea unor tineri actori și studenți la teatru: Mirona Gîdei (Beth), Florin Caracala (Tom), Alexandru Dobinciuc (Bill), Ioana Lefter (Anne).
Publicul-țintă al acestui spectacol sînt fără îndoială adolescenții zilelor noastre, tinerii între 15 și 23 de ani, cu un CV impresionant: ”dornici de popularitate”, avizi după captarea atenției celorlalți, autoproiectîndu-se în centrul universului, copii de bani gata, cu ”studii la școli particulare, plătite de mami și de tati”, posedînd locuință, mașină, ”un Iphone”, cu ”preocupări: facebook, hi5, călătorii în țări străine...”, ale căror aspirații se referă la ”prelungirea pe cît se poate a adolescenței tîrzii, găsirea iubirii absolute...vacanțe și iar vacanțe, cumpărături”. Am generalizat ușor CV-ul lui Beth, a cărei ultimă realizare - ”proaspătă inițiată în arta erotică” – și al cărei țel în viață - ”atingerea unei sume fabuloase de bărbați satisfăcuți pe deplin” – sînt făcute publice spectatorilor din Maideyi în forma unor fluturași răspîndiți la mese.
Tema acestei piese de teatru: divorțul, o realitate cotidiană, cu cele două alternative: ”Divorțul este o soluție!” (dacă ați făcut greșeala să vă căsătoriți) și ”Evitați divorțul, rămîneți burlaci!” (sau paza bună trece primejdia rea), care ajung în același mod la spectatori în forma unor fluturați la finalul spectacolului. De fapt, opțiunile ar fi fost, divorțul nu este o soluție – reîncălziți ciorba pînă (nu) dă în foc și salvați-vă căsnicia, care, după cum se observă nu sînt două alternative, deoarece închid orice posibilitate de a alege, într-un punct. Mesajul transmis parodiază acestă unică soluție și o răstoarnă.
De oriunde privești, realitatea e aceeași: fie că băiatul de gașcă, care ”manîncă dimineața unt cu gem, la prînz cartofi prăjiți și seara o cană cu apă” ia pe fata de bani gata, care ”dimineața ia micul dejun, la prînz dejunul și seara cina”, făcînd o partidă pe cinste cînd nici nu se gîndea vreodată la posibilitatea însurătorii (Tom, Beth), fie că doi tineri inocenți și stîngaci își trăiesc prima poveste de dragoste, care debutează în parc și ajunge la statrea civilă (Bill, Anne), rezultatul e același: degradarea relației în urma căsătoriei, plictisul cotidian, gelozia inutilă, atingerea stării de sațietate, cînd vederea celuilalt ți-a fost de-ajuns. Fie că ești adeptul formulei ”Te plac, mă placi, hai să ne contopim plăcerile”, ca replică de agățat (Tom), fie că ești genul care își face datoria și ia o fată nu neapărat frumoasă de soție, inițial poate chiar entuziasmat, ulterior dezabuzat (Bill), chiar dacă îți încalci principiile de a nu te îndrăgosti (Tom) sau de a fi veșnic îndrăgostit de aceeași primă fată (Bill), răspunsul pe care îl primești de la soartă nu diferă deloc. Cît despre Beth și Anne, sînt victimele propriilor iluzii pe care, fiecare în felul ei, și le-au făcut cu privire la bărbați și la dragoste văzută ca pasiune continuă (Beth) și, respectiv, ca romanță eternă (Anne). Bărbatul dezamăgit de viață este surprins în postura egoistului (Tom) ori a infidelului (Bill). Ar putea fi o simplă problemă de percepție tipic feminină. Tot astfel cum și femeia respinsă este încadrată de mentalitatea masculină uneia dintre următoarele două situații: alunecoasă sau rea.
Intențiile autorului piesei cît și cele ale regizorului converg: ambii pun mare preț pe capacitatea actorilor de a crea spectacolul din exerciții, improvizații, pe funcția radicală a spontaneității într-un show realist credibil. Ceea ce se întîmplă pe scena improvizată în Maideyi s-ar putea chiar numi reality show, cu precizările de rigoare: este bine jucat, este bine regizat și în loc de oameni obișnuiți care se joacă pe sine, avem actori talentați care se joacă pe sine și, în plus, chiar și pe noi, oamenii obișnuiți. Florin Caracala este un regizor tînăr care folosește cu succes modalități regizorale en vogue (jocul umbrelor, proiecțiile, limbajul de ghetto autohton, simulările etc.).
Reprezentația scenică este construită circular, astfel că la final personajele, costumate exact ca la început, se reîntorc la existența lor adolescentină, de parcă tot ceea ce am văzut timp de două ore acolo nu a fost decît un vis urît. Au visat oare Bill, Tom, Beth și Ann sau e chiar propriul nostru coșmar?


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/03/reality-show.html