Exeunt: ieșirea din claustrare, în solidaritate

https://www.facebook.com/watch/?v=685422495579691

De la spectacolele filmate și  prezentate în regim livestream, s-a trecut la realizarea de spectacol online. Exeunt, care tocmai a avut premiera, este reprezentativ pentru producția de spectacol online. Bobi Pricop este un regizor care experimentează foarte mult și integrează în spectacolele sale tehnici inovative, multimedia, silent disco, proiecții caleidoscopice, reinventând spațiul de joc și raportul actor-public-spectator, de aceea realizarea unui spectacol pentru a fi distribuit special în mediul online îl recomandă.

Prin spectacolul Exeunt, producătorii își propun să sondeze limitele teatralității, în condițiile în care realizarea unui spectacol de teatru este condiționată de mediul online. Este vorba de un spectacol experiment, un hibrid între teatral și filmic. Interesează atât o radiografiere a lumii contemporane ultratehnologizate, cât și implicațiile evoluției tehnologice asupra noastră și a lumii în care trăim. Acest mesaj este evident din modalitățile folosite. În mod normal, un spectacol pentru scenă nu ar fi putut arăta în felul acesta decât dacă s-ar fi proiectat conținutul pe un ecran. Spectacolul se compune din imagine și muzică, iar vocea actorilor este preînregistrată, astfel că storytelling-ul vine cumva în paralel cu ceea ce se petrece pe ecran, la nivel de imagine, nefiind vorba de replică; imaginea surclasează sunetul vocii umane, iar spectacolul ar putea fi înțeles chiar dacă s-ar opri înregistrarea cu vocile actorilor.

Fiecare dintre cele șase personaje are propria poveste despre însingurarea sa, iar poveștile alternează. Până într-un final când actorii de întâlnesc în față la Reactor de creație și experiment, înafara spațiului unde se face teatru, purtând măști și îndreptând unul spre celălalt camera de la telefonul mobil; întâlnirea lor, chiar dacă mijlocită de imagine, se petrece simultan în realitate și echivalează cu o ieșire din scenă (exeunt), cu o ieșire din claustrare, fiecare renunțând la spațiul personal, construit din emoțiile, amintirile și gândurile fiecăruia, pentru a fi solidar cu ceilalți, într-o ultimă ipostază, umanizată, foarte actuală, în acord cu timpurile pe care le traversăm, cu vremurile pe care le trăim.

Traume (nevoia de a-și reîntâlni fratele chiar dacă din copilărie nu i-au rămas chiar cele mai plăcute amintiri, nu a avut niciodată haine noi, purtând mereu hainele fratelui mai mare etc.), levitație cu ideea de cuplu în minte și poate amintirea unei seri în club, anxietate produsă de gândul că va îmbătrâni și va avea soarta bunicii, repetitivitate în activitățile cotidiene, prietenie și speranță, teamă, explorare a realității parcurgând spațiul pe marginea prăpastiei, a trăi la limită sunt doar câteva dintre stările mentale ale protagoniștilor, fără a deveni emoții sau stări sufletești. Spectacolul este glacial, toate trăirile personajelor sunt filtrate de reflecție, machiaj, coloristică, lumini, video, natură lipsită de prezența umană vizibilă.

Sunt prezentate imagini prelucrate pe calculator, dominate de incandescențe, imponderabilități, de senzația că radiații infraroșii străbat corpurile. Cel mai paradoxal mi se pare faptul că trebuie să vorbesc despre aceste imagini redate la limita umanului, extrem de tehnologizate, făcând referire la o eră tehnologizată, în perfect acord cu subiectul, în ciudat poeziei care infuzează textul, deși nu e genul de spectacol despre care să se poată vorbi. Imaginile nu își propun să formeze un construct omogen. Dimpotrivă, e cultivată eterogenitatea, diversitatea, disonanța. Spectacolul oglindește foarte bine era postmodernă, post-umană, după cum reiese din titulatura proiectului, astfel că între mesaj și mijloace tehnice acordul este deplin.

S-ar putea totuși spune, în ciuda faptului că virtualul și lumea construită prin imagine preluată din realitate sau prelucrată cu ajutorul tehnologiei sub formă video predomină, că spectacolul are nu doar o dimensiune filmică, ci o dimensiune teatrală, o alta virtuală și o alta reală, trecută prin filtrul camerei de filmat. Dimensiunea teatrală iese cel mai bine în evidență odată cu machierea în direct a Luciei Marneanu, care trece de la figura tânără, la cea îmbătrânită, a nepoatei care se teme să (nu) devină asemenea bunicii ei, dar și prin construirea în miniatură a unei camere de carton și derularea ritualului unei zile obișnuite din viața oricărui om. Textul creează un contrast pentru că pune probleme umane, se referă la trăiri, frustrări, temeri, anxietăți, traume, dar e liric în cea mai mare parte. Acest oximoron nu e o contradicție în termenii spectacolului.

Imaginea, virtualul, construcția asistată de calculator au, fără îndoială, cea mai mare pondere în spectacol. Filmarea naturii este foarte realistă, dar și de efect. Iar uneori se folosesc imaginile duble, actorul filmat, de pe ecran, iar nu din scenă, intră în interacțiune cu un video, astfel că lumea imaginii își dezvăluie potențialul tehnic, dar și limitarea, atunci când se pune problema unei comparări cu scena sau cu realitatea. Oricât de satisfăcătoare din punct de vedere tehnic și tehnologic, în absența umanului, o lume este inevitabil săracă. Tocmai acesta e sensul paradoxului realizat între poezia textului și muțenia imaginii, în ciuda unei varietăți de sunete care survin din realitate, cel puțin în filmarea cu natura.

Sunt redate mai multe grade de îndepărtare de realitate, primul păstrând realitatea ca imagine, în defavoarea trăirii directe, ba chiar trăirea directă e înlocuită de una indirectă – nu mai trăim clipa, ci prin intermediul tehnologiei, trăim fotografieri sau filmări ale clipei care trece, iar următorul nivel ne îndepărtează tot mai mult de realitate, devenind asemenea unor cosmonauți în spațiu, imponderabili, transparenți, robotizați, echipați sufletește și mintal pentru o lume tehnică. Imponderabili, transparenți, absenți, reduși la tăcere afectivă, blocați cu propriile imagini interioare, claustrați. Finalul are rolul unei izbăviri de toate aceste solitudini, prin redescoperirea solidarității umane.

(Exeunt, regia: Bobi Pricop, texte: Lavinia Braniște, cu: Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Hodade, Lucia Marneanu, Lucian Teodor Rus, Adonis Tanța, video: Dan Basu, muzică: Eduard Gabia, programare și suport tehnic: Mizdan, Spectacol produs în cadrul programului cultural „Postuman. Abordări performative”, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Reactor de creație și experiment, premiera: 22 mai 2020, spectacol online)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/05/exeunt-iesirea-din-claustrare-in.html

Fetița din bolul peștelui auriu

Pictura din anii ’60 cu un om contemplând o piscină în care altul înoată ca un pește, aparținând lui David Hockney, e piesa de rezistență a decorului retro-realist care cadrează acțiunea scenică absurdă, excentrică, energizată de compozițiile actoricești și de coregrafie. Construit cu un rost, spațiul din fundal unește marea de casă și totodată o separă prin melancolia ce nu încape în replici, nerostitul, oniricul, suprafirescul.

La numai zece ani, Iris (Silvia Török) trăiește ultimele momente ale copilăriei ei, observând lumea adulților și notând în jurnal diverse anecdote despre dificultatea de a fi om, din viața celor care o înconjoară. În mod normal, fetița frecventează o școală catolică de maici, dar în ultimul timp lipsește, pentru a putea fi în mijlocul familiei pe care și-o dorește fericită și reunită. Moartea peștișorului auriu și faptul că a găsit un naufragiat pe țărmul mării au făcut-o să devină budistă și să creadă cu fermitate în reîncarnarea peștișorului în persoana bizară a noului locatar, Mr. Lawrence (Horia Săvescu). În total, cinci personaje jucate impecabil de actori se străduiesc să împlinească o dorință aparent irealizabilă. Dorința lui Iris de a-și vedea părinții din nou fericiți împreună.

Triunghiul conjugal joacă un rol mai puțin ingrat decât ne-am aștepta deoarece se dovedește a fi soluția optimă pentru a sfârși povestea într-o cheie optimistă. Refugiat printre figuri geometrice, pilule și o pasiune nesăbuită față de chiriașul travestit, Miss Rose (Rareș Hontzu), tatăl, Owen (Alex Halca) ajunge să trăiască din nou ca-n momentele de pure bliss de la începutul copilăriei micuței, împreună cu soția sa, Sylvia (Olga Török). Datorită lui Mr. Lawrence și a imaginii amantului din tinerețe pe care chipul acestuia o evocă în memoria ei, Sylvia ajunge să-și iubească din nou soțul. Această restituire pe care ”fetița din bolul peștelui auriu” ajunge să o realizeze echivalează cu o reparare a trecutului cu ajutorul și prin intermediul imaginației. Nu arareori imaginația ei este adusă-n discuție, deoarece perspectiva asupra personajelor e atât de lucidă și cinică încât devine deranjantă pentru derapajele din lumea adulților pe care le radiografiază. Pentru ea, timpul de aur al copilăriei reprezintă un moment la care întreaga lume se raportează, de aceea simte nevoia să-l aducă la perfecțiune. O perfecțiune incredibilă pe care ulterior o va evoca cu ochii în lacrimi, din postura de tânără a anilor ’70.

Moartea mediatorului reîntâlnirii dintre cei doi însingurați sub același acoperiș poartă însemnele scenariului bizar de la început și până la sfârșit, fiind notată cu migală în jurnalul buclucaș. Apariția Silviei Török, în rolul Iris la o vârstă din prima tinerețe, pentru a reedita și încheia povestea creează perplexitate: fetița locvace, cu un acut simț al observației și o percepție limpede, pătrunzătoare, aproape acidă asupra evenimentelor, în același timp cu o gestică și un râset frizând anormalitatea,  care nu-i decât anormalitatea propriei familii disfuncționale, a fost în tot acest timp interpretată cu abilitate, nu de o micuță actriță, ci de o tânără extrem de talentată, care era în momentul premierei proaspătă absolventă a facultății de teatru.

Actorii de la teatrul german au un mod aparte de a juca formidabil punctând anumite secvențe, având anumite circumscrieri clar delimitate, ieșirile lor fiind în același timp deplasate și controlate, de la lovirea repetată cu capul de masă a unui personaj, la căderea în inconștiență a altuia; niciodată rujul unuia dintre personaje nu e prea întins pe față atâta timp cât e contrapunctat de gestica filigranată a altuia, mersul unuia voit șlampăt, nuditatea altuia sunt iarăși contrapunctate de faptul că mișcarea scenică e coordonată atent, nu doar în partea opusă a scenei, ci și în ceea ce privește înseși gesturile aduse-n atenție, spre exemplificare. O concavitate intrascenică adăpostește multe asemenea ieșiri, rostogoliri mai mult sau mai puțin firești ale personajelor din lumea spectacolului, uneori un stand by al revenirilor mai mult sau mai puțin bruște la momentele cu replică.

La fel de temperate ca manifestările personajelor sunt și emoțiile în acest spectacol-lume. Personajele sunt construcții en detail foarte bine reliefate în raport cu decorul. Cu tot cu momentele coregrafico-filmice (omul invizibil) sau cu cele în mod natural comice (zen), și sunt destul de multe asemenea momente în spectacol, nu e loc pentru melodramă, cum nu e loc nici pentru emotional. Corpurile personajelor zvâcnesc controlat, corzile sensibile ale spectatorilor palpită anonim, în spatele ecranelor, întreaga construcție scenică având ca scop edificarea asupra propriului trecut, integrarea acestuia în prezent, din final.

(Fetița din bolul peștelui auriu de Morris Panych, regia: Radu Afrim, distribuția: Silvia Török, Alex Halka, Olga Török, Horia Săvescu, Rareș Hontzu, Iosif Csorba și Raul Bastean, scenografia: Dragoș Buhagiar, light design: Botond Nosz, Emeric Nagy, sound design: Alex Halca, ilustrația muzicală: Radu Afrim, Teatrul German de Stat Timișoara, premiera: 3.04.2012, prezentat livesteam pe 14 mai 2020)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/05/fetita-din-bolul-pestelui-auriu.html

Educația online, prilejul unei reîntâlniri cu educația altfel

Cred că mi-am exprimat deja în multiple rânduri concepția, dar și atitudinea cu privire la faptul că școala trebuie să învețe elevii/studenții cum să gândească, nu ce să gândească și, mai ales, trebui să-i învețe cum să gândească pe cont propriu, independent de mentalitatea părinților ori de prejudecățile profesorilor. Se cere o implicare detașată din partea dascălului și voi reveni asupra acestei idei.

Tot ceea ce se petrece astăzi în mediul educațional, care-a trecut peste noapte de la offline la online, întreaga digitalizare care s-a răsfrânt asupra rosturilor sistemului de învățământ tradițional pot fi percepute într-un sens cât se poate de pozitiv, și anume e loc de inovație și schimbare în educație. Iar modul în care perioada de izolare, când școala e posibilă doar în varianta online, ne va schimba modul de viață și mentalitatea va avea repercusiuni inevitabile ulterioare, schimbând și modul în care vom preda, respectiv relaționa cu elevii, atunci când situația actuală va reveni la normal.

Citatul ”Mai curând concep ca o școală să creeze un măturător fericit, decât un savant nevrotic” (A.S. Neill) este punctul de la care trebuie să plecăm atunci când adresăm problema educației altfel. Reperele le-am regăsit în câteva sesiuni de formare continuă, propuneri de webinarii, dintre care cea mai recentă a fost Conferința SuperTeach (urmată de ateliere) online, din 9 mai 2020. Extrem de inspiratoare a fost intervenția lui Robert Brindley, consultant în leadership educațional, care a mărturisit încă de la început, cu dezinvoltura specifică occidentalului, că nu e profesor și nici măcar nu îi plac școlile. Însă totul dintr-un motiv cât se poate de întemeiat: școala nu este așa cum ar trebui, profesorii nu sunt nici ei așa cum ar trebui; iar modelul pe care îl propune spre examinare este Summerhill School, fondată de A.S. Neill, un model controversat de școală democrată postmodernă unde elevul era încurajat să-și exprime rebelul interior, în loc să fie obligat să și-l reprime, dincolo de tutelajul autoritar al adultului. Interesul, libertatea și fericirea elevului sunt aduse în prim plan, iar profesorul carismatic îl înlocuiește pe cel autoritar, canibal și moralizator din școlile obișnuite.

Prin educație altfel înțeleg o școală liberală versus conservatoare, modernă versus tradițională, democrată versus autoritară. În același timp, umană versus antropofagă. Educația online are, fără îndoială, avantaje și dezavantaje: se pierde contactul direct, nemijlocit cu clasa (de elevi), dar se câștigă, în schimb, un plus de empatie și comunicare și ar trebui să conducă la o relaționare atașată între profesor și elev, de vreme ce lucrul diferențiat, pe grupe sau chiar cu fiecare elev în parte devine imperios (chiar și așa). Elevii și profesorii ar trebui să formeze o comunitate ale cărei baze să fie puse pe stări și emoții, iar nu pe transmiterea și stocarea mecanică de cunoștințe. Într-un mediu cu care elevul era familiarizat și înainte, tehnologizat, acesta se va putea manifesta liber, va putea alege între activități de lucru diferite, comunicând cu profesorul așa cum odinioară nu era posibil, înțelegând că predarea ex cathedra nu e deloc propice evoluției sale reale.

Profesorul ar trebui să știe că un feedback pozitiv, acolo unde e cazul, o bună motivare, stabilirea unor așteptări înalte fac parte nu doar dintr-un mod științific dovedit de eficientizare a învățării (foarte util am regăsit și atelierul dlui Costin Sorici, cadru didactic la Universitatea Ovidius din Constanța, despre strategiile de învățare bazate pe neuroștiințe), ci din metodologia de care ar trebui să țină cont atunci când se adresează elevului ca om, partener la actul de învățare, nu subaltern, ca egal (ar trebui să învățăm de la fiecare elev al nostru, pentru că fiecare om are ceva unic, iar nu simplu să-l dirijăm în direcția dorită de noi, ci să-i lăsăm să-și aleagă liber, sub atenta noastră îndrumare, propria cale).

Aplicabilitatea acestor idei e de multe ori încețoșată de prejudecăți, de derute, de orgolii. În ciuda faptului că în foarte multe contexte nu poate fi vorba decât de o aplicabilitate limitată (și am în vedere aici în special învățământul defavorizat), un lucru e sigur: elevul trebuie ajutat să-și rescrie povestea vieții, prin intermediul unor tehnici care țin de educația altfel (abordarea diferențiată ținând cont de teoria inteligențelor multiple, prin joc, quiz-uri, kahoot sau storytelling). Și mai e cert că profesorul nu e atoateștiutor, stăpânul jocului, creatorul, moralizatorul etc.

Profesorul ar trebui să formeze cu elevii săi o comunitate bazată pe încredere reciprocă, securitate, atașament (pentru că doar astfel învățarea este realmente eficientă), să nu impună granițe de netrecut (între profesorul atotștiutor și învățăcelul neajutorat să se caște o prăpastie), să coordoneze, nu să ordone, să tolereze, nu să taie în carne vie, să modeleze și să devină împreună cu elevii săi. Pentru că nimeni nu e perfect, profesor sau elev, și nimeni nu e în măsură să spună anti-socratic cum că ar ști că știe tot. În plus, cu toții suntem perfectibili.

În ciuda acestui fapt ori în ceea ce privește calitatea actului de predare-evaluare ca act de comunicare sau că nu trebuie perceput un abis între profesor și elev, cumva respectul trebuie menținut. Odată câștigat. Însă nu cred că respectul este echivalent cu teama, constrângerea, ferocitatea care intervin uneori și bruiază actul de comunicare și parteneriat profesor-elev din cadrul actului educațional. Și în acest sens, ajustarea optimă la un raport de implicare detașată ar trebui să devină cheia unui învățământ de calitate. La care tind să cred că sperăm cu toții că vom accede într-o bună zi.

 Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/05/educatia-online-prilejul-unei.html

Veronika se hotărăște să moară

Tot din seria ce-a fost și mai ales ce-ar mai fi fost dacă: Diana Udrea, tânăra regizoare care umple sălile cu studenți la Iași, la Universitatea de Arte sau la Teatrul Național, la Uzina cu Teatru, a asistat-o regizoral pe foarte tânăra actriță Iuliana Budeanu să treacă cu brio examenul de disertație. După one-woman show-ul cu Iuliana Budeanu în Veronika se hotărăște să moară de Paulo Coelho, de la UNAGE, Diana Udrea urma să pregătească o nouă premieră, tot un monolog, de această dată după Pânza de păianjen de Cella Serghi, pentru începutul lui aprilie, la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi”, din ceea ce am înțeles de la gazde, dar evenimentele din ultimul timp au blocat respectivele planuri.

Pe Iuliana Budeanu am văzut-o pentru prima dată în Chirița în provinție, regia: Ion Sapdaru, la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri”, în 2017 (interpretând personajul Luluța) și îmi amintesc că am remarcat-o imediat (regizorul Ion Sapdaru se pricepe de minune să lanseze tineri actori), considerând despre ea la momentul respectiv că e argint viu (în ciuda unei pronunţii atipice, care îi conferă de altfel șarm, are voce şi ureche muzicală şi ia cu asalt scena) eclipsând-o până și pe Chiriţoaia, prin apariția plină de energie, dinamism și prospețime. Nu mă dezic de toate aceste aprecieri, ba chiar sunt încântată că a colaborat cu regizoarea Diana Udrea, care a reușit să-i valorifice la maxim potențialul, dinamismul, cameleonismul, candoarea, dar și vitalitatea.

 Veronika se hotărăște să moară e un tur de forță pentru tânăra actriță Iuliana Budeanu, puternic marcat de stilul regizoral al Dianei Udrea; Diana Udrea este extrem de ambițioasă în ceea ce privește light design-ul, folosirea stroboscopului, dar și, așa cum am mai apreciat și în alte rânduri, prin aceea că ea conferă actorilor șansa de a se evidenția în ipostaze pe care nu și le-au descoperit până în acel moment, prin sondarea profunzimilor, jocul cu propriile limite, realizând parteneriate scenice inegalabile între partituri și interpretare, între text și construcție a rolului, între actori și regizor, la care se adaugă toate celelalte elemente ale spectacolului, lumini, sunet, o tehnică impecabilă și alegeri inspirate, neașteptate, de fiecare dată.

Iuliana Budeanu se descurcă foarte bine și din punct de vedere coregrafic, pe lângă faptul că are ureche muzicală, o știm deja, dar și în ceea ce privește schimbările de registru actoricesc (și experiență, și ingenuitate), făcând trecerea cu ușurință între personaje diferite, nu doar între ipostazele diferite ale aceluiași personaj. Deși spectacolul are unele momente repetitive, până și în ceea ce privește mișcarea scenică, actrița cade de cam multe ori la pământ, iar respectiva mișcare rămâne întipărită în memoria spectatorului, deși nu ar trebui, Iuliana Budeanu surprinde și face un mare efort de a da totul pe scenă, fără ca acest lucru (efortul ei) să devină evident de la distanță. Abia în scurtul moment de interacțiune scenică, când intri în contact cu omul din spatele actorului și cu actorul care a schimbat atâtea măști pentru a alunga monotonia, copila candidă și fragilă exprimă chiar fragilitatea vieții despre care cele două autoare ale spectacolului, actrița și regizoarea, discută prin intermediul demersul lor artistic comun, într-un reușit parteneriat.

Din statement-ul actriței se vede că libertatea umană, dar și nebunia și luciditatea, de nedisociat uneori, în anumite situații cotidiene, autenticitatea, eliberarea de prejudecăți, sunt preocupările, subiectele la care se raportează în construcția rolului. În același timp, e vorba despre cuplu, singurătate, nefericire, depresie, alter-egouri, dedublări, măști (aroganța, ironia, excesul de feminitate sunt asemenea măști care camuflează fragilitatea personajului), iar autocontrolul e și el o mască ce camuflează manifestările firești, apoi mai e vorba despre spaima de ridicol, iluzie și deziluzie, teama de eșec sau de a nu dezamăgi, lașitate sau curaj, răbdare, despre ambivalența dragostei și a urii, îndreptate nu doar spre ceilalți, ci inclusiv îndreptate spre sine, despre voință sau renunțare, dorință, luptă, distanță psihică sau comunicare, evadare, a trăi având conștiința morții iminente.

În fine, ca să ne racordăm la prezentul pe care-l trăim, în contextul creat de pandemia de coronavirus, propun o meditație pe marginea următorului citat din carte: ”Când o colectivitate are de înfruntat o mare problemă, precum un război sau o hiperinflație sau o epidemie, se observă o ușoară creștere a numărului de sinucideri, dar o considerabilă scădere a cazurilor de depresie, paranoia, psihoze. Acestea revin la indicii lor normali de îndată ce problema este depășită, arătând (…) că ființa umană își permite luxul de a înnebuni doar când are condiții favorabile”.

(Veronika se hotărăște să moară de Paulo Coelho, cu Iuliana Budeanu, spectacol de disertație, regia: Diana Udrea, coregrafia: Cezara Hrușcă, compoziția universului sonor: Claudiu Murgulescu, light design: Andrei Emilian, afiș: Diana Butnaru, profesor coordonator: lector universitar doctor Laura Bilic, Sala Studio a Universității Naționale de Arte ”George Enescu” din Iași, premiera: 10 ianuarie 2020)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/05/veronika-se-hotaraste-sa-moara.html