Teatru naiv, dar grav

La o privire de ansamblu, Teatru Fix domină spațiul teatral independent din Iași, de aceea apariția unor locații noi pentru teatrul de bar nu poate fi decât bine-venită, cu condiția să-și configureze un profil, să nu facă rabat de la calitate, să găzduiască spectacole cu potențial. Despre prima premieră din Friend’s Pub aș putea spune că nu diferă de ceea ce mi-a fost dat să tot văd în ultima vreme: spectacole de text (de autor dramatic), eventual și de actor (salvate de jocul artistic), dar din ce în ce mai puțin – spectacole de regie.

Textul lui Theo Herghelegiu este scris astfel încât să solicite o montare interactivă, dialogul cu cititorul/publicul fiind deja prezent. Participarea este însă fracturată de migrația clienților și a chelnerițelor în timpul derulării spectacolului, ceea ce creează confuzie atât în rândul spectatorilor, cât și pentru actori, aceștia reușind prin efort să își mențină concentrarea. Astfel că organizarea lasă de dorit, scena fiind amplasată într-un colț al spațiului cu terasă (cortul de dincoace de ușile care duc înspre scaunele din barul propriu-zis). Noroc că actorii sunt flexibili în mișcare, manipulează întreg perimetrul barului și al anexei, transformându-l în spațiu de joc extins.

Decorul este minimalist, scena necesară doar în anumite momente și pentru etalarea luminilor reușit concepute de Laura Georgiana Dîmbu (orgă de lumini, jocuri de lumini, proiectarea siluetelor actorilor pe fundalul cortului, cadrați circular). În loc de heblu între scene (spațiul luminat de la sine) se percep niște pauze enorme, la fel atunci când acțiunea scenică e așteptată dintr-o parte în alta a pubului; pentru 45 de minute de spectacol și un text caracterizat prin densitatea replicilor și seriozitatea subiectelor atinse, senzația de final este de insuficient. Fără pauze, nu știu care ar fi durata reală a acestei montări.

Încă din prezentarea piesei, autoarea de text dramatic, actriță și regizor la Teatrul Arca din La Scena, București (unde în prezent se poate vedea o altă punere în scenă a textului în cauză) semnalează paradoxul dintre formă și conținut: formal, avem de a face cu un ”teatru naiv”, însă tematica este una gravă, subiectele abordate fiind ”dragostea, moartea, identitatea”. La aceste subiecte adăugându-se multe alte subteme și aluzii tematice: ce este important pentru noi/pentru viața noastră, sănătate și patologie mentală, fobii, traumă, carențe afective, crize de identitate, inversări/schimbări/reversiuni/conversii de identitate, feminitate, respectiv masculinitate, reîncarnare, umanitate versus animalitate, complicare versus simplitate existențială, ironie, ridicol, întâlnire cu celălalt, sinucidere, despărțire definitivă, decepție, prietenie, sexualitate, căsătorie, moarte, absurd.

Pe scurt, Gloria încearcă să se sinucidă, dar de fiecare dată sfârșește într-un ridicol lamentabil. Ea îl întâlnește pe Thor (de fapt, John, câinele FCG) și de la agresivitate (ca semn al fricii) și teamă de câini ajunge să dezvolte o pasiune nefirească pentru animalul înțelept și înzestrat cu darul vorbirii. El îi picură arsenicul logicii peste toate afirmațiile nefondate pe care ea le face, în același timp iritând-o și incitând-o. Motivul încercărilor ei suicidare repetate e căutarea infinitului, a lui ”niciodată” din ”nu ne vom mai revedea niciodată”, presupunând că acesta ar putea fi găsit abia după moarte. În schimb, Thor (în mitologia scandinavă numele ales de Gloria pentru câine semnifică zeitate a tunetului, a fulgerului, protector și fertilizator) îi demontează argumentul, făcând-o fără să vrea să înlocuiască o probabilitate printr-o alta: poate că ”mereu” e de căutat într-un mariaj mixt (își face apariția cu un șervețel alb și cu un buchet de margarete sălbatice, voal, respectiv buchet de mireasă). Cert e că singura certitudine este aceea că nu există certitudini. Și nici alternative valabile, fiecare având dreptul să aleagă, în mod egal, absolut orice: să trăiască, să moară, să se căsătorească etc.

Personajul câinelui e un înțelept cinic și amoral, aproape un sofist, jonglând cu relativitatea ideilor întoarse pe toate fețele. Însă când vine vorba de un lucru serios, cum e cererea în căsătorie, ar vrea să știe (ca orice individ normal) ”motivul”: pentru că la fel cum a trăi are un sens, a muri ori a te căsători ar trebui să se facă potrivit unei rațiuni oarecare. Numai că, așa cum majoritatea indivizilor nu pot răspunde care e motivul care i-a făcut să se îndrăgostească, nici Gloria nu știe de ce vrea să se mărite, doar că vrea să facă acest lucru și i se pare firesc și în ordinea lucrurilor. Sexul poate fi intelectual atunci când îl faci cu o femeie (respectiv bărbat) și nu doar cu o femelă (mascul); umanizarea gesturilor celor mai elementare prin simbolistică (dragoste, planuri, speranțe, visuri, recunoașteri fundamentale) depășește abordarea bestialo-primară.

Thor a înțeles că o femeie te poate face să îți pui probleme, îți poate ”trezi eul” și ”zdruncina conștiința”, îți poate ”tulbura chakrele” și uneori îți poate ”devia chiar și karma”. Câinele e personificarea unui tip de om și a unui mod de viață, a unui set de idei. Gloria e dispusă să încerce o existență în care nu dorești mai mult decât ai, tandră și responsabilă, acceptându-l pe celălalt în mod egal în diferența sa, în locul uneia în care te trezești mereu cu dorința de altceva, nou, mai complicat. Numai posesivitatea ucide. Orice poate reprezenta o crimă, de la omorul propriu-zis până la o insultă, o vorbă spusă greșit ori un gest nepotrivit. Așa-zisa neînțelegere dintre cei doi în privința mariajului face loc unei apariții neașteptate: FCG își găsește câinele pierdut. Tocmai când Gloria și Thor identificaseră fiecare în celălalt pe cineva care să-i accepte așa cum sunt. Și pentru că el ezită să-și recunoască stăpâna inițială, aceasta îl ucide cu cărămida. FCG e tocmai omul care vorbește, fără să comunice. În timp ce câinele e cel de gândește chiar dacă nu se exprimă întotdeauna, înțelegând mai mult decât lasă să se vadă. La final, Gloria o întreabă pe FCG cine este, iar aceasta admite că acum (misiunea cărămizii fiind îndeplinită) nu mai știe. Viața e o ironie, moartea – absurdă.

E un spectacol de autor dramatic, replicile mustesc și stimulează meditația, sunt pline de lecții, chiar dacă uneori hazlii: cum să trăim simplu, fără complicații inutile, regăsindu-ne pe noi înșine și, astfel, reușind să nu ratăm întâlnirea cu celălalt; binele și răul depind de perspectiva din care alegem să privim o situație; nu întotdeauna e nevoie de un motiv dacă e în firea lucrurilor să se petreacă într-un anume fel; cum să facem să nu ne mai punem singuri piedici. Dumitru Florescu face un rol bun, dedicat, e stăpân pe micromonologurile sale, redând și cinismul și nonșalanța și sofistica câinelui fără excese, Alexandra Cantemir se vede că stă departe de scenă de ceva timp, joacă oarecum natural, dar nespecial și nici nu pare să se poată concentra oricum, așa cum reușește partenerul ei de scenă. FCG se evidențiază mai mult prin excesul de costumație decât prin joc efectiv. Cele trei personaje sunt anticomplementare prin vestimentație și mod de a juca, de parcă nici nu ar fi din același spectacol. Numai modul în care este concepută cărămida (un soi de mâner, prevăzut cu un os înfășurat în pânză, cu papion) este disproporționat față de ascuțimea curată a textului ales spre a fi montat.

(Fata cu cărămida-n gură de Theo Herghelegiu, distribuția: Dumitru Florescu/Cîinele/John/Thor, Alexandra Cantemir/Sinucigașa/Gloria, Cosmina Rusu/Fata cu carămida-n gură/FCG, regia: Anca Șerbănuță, lumini: Laura Dîmbu, Friend’s Pub, premiera: 30 ianuarie 2015)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/02/teatru-naiv-dar-grav.html

Feromonii

În cafeneaua Maideyi din Iași se joacă spectacolul Feromonii, de Theo Herghelegiu, regia Vlad Volf, distribuția: Alexandru Dobinciuc, Bogdan Palie, Alexandra Acalfone, Anca Pascu, Cosmina Rusu. Cei care aleg Brașovul pentru petrecerea sărbătorilor de iarnă, pot regăsi acest spectacol în cafeneaua Maideyi din Brașov pe 8 ianuarie, urmînd să fie reluat ulterior și la Iași. Un spectacol care prinde la public, bazat pe intuiții regizorale valabile și pe un oximoron interesant. Cu toate că pare per ansamblu o reuniune ad-hoc de personaje care și-au învățat foarte bine rolurile.
Denumiți ”hormoni exteriori”, feromonii sînt substanțe chimice, receptate de sistemul nervos, responsabile de transmiterea mesajelor de împerechere către sexul opus. Teoria chimică asupra atracției pune sub semnul îndoielii dragostea romantică. În scenariul actualei reprezentații, feromonii sînt personificați. Viața unui feromon durează cît intervalul dintre două împerecheri. Scopul existenței lor îl reprezintă întîlnirea dintre ”feromonii - gazdă” și ”feromonii - oaspete”. Această întîlnire declanșează ”focul de artificii”, în beția căruia ”viața” unui feromon se stinge.
Metapovestea aceasta, o explicație deloc științifică asupra fenomenului amoros, anulează miturile celebre asupra dragostei: întîlnirea destinală a ursitului sau a sufletului pereche, cuplul fericit, căsătoria care durează toată viața. La o privire mai atentă, însă, nu se produce decît înlocuirea unor mituri cu un mit nou: mitul feromonilor. Individualizați, aceștia dobîndesc un sex, o vîrstă, o identitate, analog oamenilor. Poartă discuții în așteptarea marelui eveniment, citesc, manîncă și se combină atunci cînd întîlnirea dintre doi indivizi umani de sex opus ce se atrag reciproc are loc.
Mai mult, industria cosmetică propune astăzi parfumurile pe bază de feromoni cu reușită garantată. Științific, chestiunea nu stă în picioare foarte mult. Ceea ce nu împiedică prosperitatea unei afaceri noi, cea cu feromoni. În ce mai poate crede omul astăzi? Răspunsul, de-a dreptul hilar, e simplu: în feromoni. Pentru a reuși să atragi persoane de sex opus sau pentru a-ți împlini scopurile reproductive sau pentru a avea iluzia că ai evoluat pe scara speciilor sau pentru a te amăgi că există un scop al vieții ai nevoie, culmea, de feromoni, de feromoni naturali ori de cei care să păcălească natura, din parfumurile pe bază de feromoni.
Parcursul scenic și discusurilor celor cinci ”feromoni” din spectacol, în interpretarea unor tineri actori ieșeni, ajutați de cinci voluntari din public, care sînt aduși în față, pun sub semnul îndoielii faptul că scopul omului a fost realmente găsit. Feromonii își dau răspunsuri precise și-și pledează cauza în mod convingător. Cine ne anunțăm însă noi oamenii în tot acest discurs al feromonilor? Ce rol ne revine în dansul lor? Cine sîntem noi atunci cînd ei explodează și mor?
Piesa creează o imagine plastică și bogată de justificare a existenței feromonilor, dar nu încearcă în niciun fel să-l justifice și pe om. Inițial, înainte de începerea spectacolului, decorul apare format din cinci scaune pe care stau așezate păpuși Barbie. Să fie aceia oamenii? Spectatorii? Feromonii vin și-și ocupă locurile pe scaune, peste păpușile - oameni. O disproporție mai mult decît interesantă. Un oximoron reușit: feromonii apar în prim plan perfect vizibili (deși în realitate sînt componente chimice insesizabile în mod conștient), în timp ce oamenii sînt reduși la figurine inerte.
Un mod straniu de punere a omului între paranteze, discursul scenic vizîndu-i exclusiv pe feromoni. De altfel, montarea debutează cu un dans mecanic între două personaje de sex opus, presupușii miri ai unei nunți, lucru care ilustrează tocmai neantul interior al oamenilor. Confruntați cu fenomenul atracției, nimeni nu mai e nici prinț, nici cerșetor. Doar păpușa mecanică căreia îi dau viață feromonii.



Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/feromonii.html

Mama Mia

O nouă premieră teatrală în cafeneaua Maideyi a avut loc joi, 7 iulie. Vor mai urma încă trei premiere mi s-a șoptit, cu actuala și Teatru la bar, se vor juca vara asta nu mai puțin de cinci piese de teatru în cafeneaua sus numită. E o alternativă viabilă la teatrul instituțional, de Național sau de Ateneu, cu toate că, evident, nu poate atrage același gen de public. Trăsături comune atît publicului de cafenea, cît și celui de teatru oficios există, de exemplu se rîde din ce în ce mai ușor și mai mult, semn că oamenii vin la teatru pentru a se elibera de tensiunea acumulată și cum altfel te poți defula mai eficient decît printr-un rîs sincer, care să te zgîlțiie nițel?
Premiera la care urmează să mă refer este la la piesa de teatru intitulată Mama Mia, după textul lui Theo Herghelegiu, în regia lui Vlad Volf. Din distribuție fac parte: Alexandru Dobinciuc, Alina Mîndru, Cosmina Rusu și Vlad Volf. O comedie sinistră, ”neagră” cum o numesc organizatorii, deoarece personajul principal, Filomena suferă de două boli, prima medicală, incurabilă, cea de a doua de un alt ordin – e virgină și nu vrea să moară înainte de a-și vedea visul împlinit: să facă amor cu un bărbat. Însă mama Mia are o cu totul altă părere. Deși fiicei ei nu-i mai e dată decît o săptămână de viață, nici un pretendent la patul acesteia nu pare să fie suficient de bun, pentru a o face fericită în puținul timp pe care îl mai are de trăit. Prin urmare, mama Mia îi ucide pe rînd pe toți cei care îi trec pragul casei, pretinzînd mîna fiicei ei (de la Jordan, un tip sexy, la Bobby, băiat de cartier, la Daniel, un ziarist cam ciudățel, la Donald, actor, la Jack, avocat și Duncan, dirijor).
Virgină și martiră, Sfînta Filomena este celebrată de Biserica Catolică pe 5 iulie. Semnificația numelui Filomena (de origine greacă, Philomena) este aceea de mult iubită. Într-adevăr personajul Filomena, redat de Cosmina Rusu, este foarte mult iubit de mama sa, dar nu în ultimul rînd de pretendenții care își dau duhul la propriu din dragoste pentru ea. Și asta tot din cauza iubirii materne excesive, care nu înțelege ce gînduri necuviincioase nu-i dau pace copilei, de vrea să se arunce în brațele unor bărbați atît de nepotriviți. Atît disperarea personajului, cît și calmul și determinarea cu care mama Mia (jucată de Alina Mîndru, așa cum o știm și ne-am obișnuit, fără să depună, parcă, niciun fel de efort) își urmează planurile constituie motive ale comicului din piesă. Cei șase pretendenți sînt interpretați pe rînd de Alexandru Dobinciuc și Vlad Volf. Cei doi tineri actori sînt deja afirmați în spațiul teatral ieșean și uimesc prin disponibilitățile de a aborda fără sfială personaje diferite, chiar contradictorii. Ar trebui să fie una dintre provocările oricărui actor, de a trece prin trăsături caracteriale diferite, de la dezinvoltură la timiditate, de la onestitate la perversiune morală, de la temperamentul excentric la cel introvertit (Vlad Volf și cele trei personaje ale sale, Bobby, Jack și Duncan). Personajele jucate de Alexandru Dobinciuc, nu numai că sînt diferite între ele, dar actorul reușește să redea dublul fiecăruia dintre ele, în sensul că, ceva mai elaborate, acestea nu se reduc la trăsăturile personajelor respective, ci ne rezervă și surprize (Jordan, mai puțin, dar mai mult Donald și Daniel). Deși ideea macabră de la baza acestei piese de teatru în sine nu știu în ce măsură are șanse să convingă, în schimb, jocul actorilor reușește acest lucru. Umorul, deși negru, prinde destul de bine la publicul de cafenea, amator poate de bancuri mai mioritice.
Dincolo de comedie, moartea, ea însăși personaj în actualul scenariu, are ultimul cuvînt. Dacă nu am observat încă tabloul, piesă de decor decisivă pentru acest spectacol, poate că ar fi timpul să o facem: o tînără femeie, cu spatele, sprijinită cu umărul de o mască închisă la culoare, valsînd cu moartea, pe spate are o hartă, iar pe obrazul stîng se poate regăsi imaginea aceleiași hărți, în fundal alte șase măști, asemănătoare celei cu care dansează și pe care se sprijină. Șase măști, șase pretendenți, al șaptelea e chiar moartea. Moartea pretendenților descrie, de fapt, cum că zarurile au fost aruncate.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/07/mama-mia.html