Tipografic majuscul în FNT 2014

 

Tipografic majuscul în regia Gianinei Cărbunariu, coproducție dramAcum și Festivalul Internațional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon, produs de diseminare a rezultatelor unui proiect european intitulat ”Vieți paralele – secolul 20 văzut prin ochii Poliției Secrete”, rămâne un spectacol de referință pentru teatrul documentar. Producțiile teatrale, special realizate pentru Festivalul Internațional de Teatru Divadelná de la Nitra, au reunit șase țări foste comuniste și au avut ca punct central lucrul pe cazuri din dosarele Securității. Festivalul a avut loc în toamna lui 2013, însă spectacolul Gianinei Cărbunariu se joacă încă la Odeon și a fost inclus în Festivalul Național de Teatru de la București de anul acesta.

Regizoare alege să discute, la fel ca în X mm din Y km (unde a lucrat pe o stenogramă din dosarul scriitorului Dorin Tudoran), un caz și mai puțin cunoscut opiniei publice (dosarul de securitate ”Elevul” al lui Mugur Călinescu), având un final tragic. Spre deosebire de X mm…, unde caracterul de document sociopolitic al spectacolului era adus în prim-plan, neglijându-se latura estetică, de această dată același mesaj al colaborării directe ori tacite prin neimplicare (culpa comună a românilor) este îmbrăcat coregrafic și audiovideo. Actorii, aleși după calitățile de a se mula pe rol, au aptitudini dramatice excelente. Impactul energetic al spectacolului este extrem, în special în momentele din care reies teama și furia securiștilor la confruntarea cu acțiunile subversive ale tânărului de 17 ani la adresa statului de atunci – încercarea de trezire a conștiinței semenilor, prin înscrierea cu cretă albă, în litere ”tipografice”, ”majuscule” a unor mesaje de genul ”libertate”, ”vrem sindicate libere” sau privitor la absența alimentelor din România. Asemenea momente sunt construite prin proiectarea pe un panou de fundal a feței securiștilor, a ochilor acestora și, mai ales, prin proiectarea mesajelor de jur împrejurul sălii de spectacol, dar, mai ales, pe corpul acestora. Lupta cu literele proiectate ”tipografic majuscul” pe propriul corp este în măsură să redea agitația stârnită în rândul membrilor Securității de actele tânărului. Sub masca asumării unei întreprinderi de reeducare, acesta este monitorizat împreună cu membrii familiei, brutalizat și, în cele din urmă, moare în condiții suspecte (oficial, se îmbolnăvește de leucemie, fiindu-i fatal la numai 20 de ani). Anchetarea membrilor familiei și chemarea în mod repetat la sediul Securității dezvăluie o stare de fapt cumplită din comunism: membrii propriei familii se tem să spună adevărul, colegii, prietenii (deși niște copii) ajung colaboratori fără voie și surse-martor, tensiunea, teama, suspiciunea sunt stările de spirit dominante.

Spectacolul se împarte în mai multe momente, trei fiind coordonatele de bază. Prezentarea cât mai dramatică a faptelor, mijloacele de detașare (prezența camerelor pe scenă) devin la Gianina Cărbunariu modalități de exagerare a dramatismului situației, cu implicarea spectatorului (trecerea camerei prin sală) și multiple schimbări de perspectivă narativă (”povestitorul” este, pe rând, Securitatea, membrii staffului profesoral, părinții, însuși Mugur Călinescu), de fiecare dată punctul de vedere fiind filtrat de o cameră mai mult sau mai puțin vizibilă. O schimbare majoră de decor, panoul de proiecție convertit într-o saltea uriașă, determină o altă secvență în crescendo de tensiune dramatică: moartea lui Mugur Călinescu este ambiguizată, acesta sărind până la epuizare pe saltea, încheind prin a spune că acum nu mai e nimic de reproșat; nici un om nu poate trăi împotriva propriilor convingeri morale, forțat să afirme credințe pe care nu le asumă. Încălcarea dreptului la opinie a făcut multe victime în comunism. Cei ce au jurat cândva fidelitate țării pe ”ființa statului”, astăzi deplin nonșalanți, nu se simt vinovați cu nimic și oferă cu ipocrizie propria versiune asupra faptelor. În fața spectatorului, cadrați de prezența fantomatică a lui M.C. (o alegere regizorală discutabilă) și de mama acestuia, foști securiști mimează sentimente umane și ascund fapte reprobabile.

Finalul spectacolului este o întrebare fără răspuns despre un anume înscris din dosar, ca și prezentul pe care îl trăim. Accentul pus pe trecutul recent nu trebuie să neglijeze incertitudinile prezentului. Un mixaj de sunet străpunge aerul cu fragmente din Queen (printre care Under pressure), mai lipsește numai We are the champions, în acord cu destul de controversabilul Champion de pe treningul protagonistului (nu existau produse de firmă pe vremea lui M.C.): nu, nu suntem niște campioni. Decât ai traumei și colaboraționismului.

 

(Tipografic majuscul, regia: Gianina Cărbunariu, distribuția: Cătălina Mustaţă, Alexandru Potocean,Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache, Silvian Vâlcu, coregrafia: Florin Fieroiu, muzica: Bobo Burlăcianu, light design: Andu Dumitrescu, scenografia: Andrei Dinu, Teatrul Odeon, Sala Studio)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/11/tipografic-majuscul-in-fnt-2014.html

Stop the Tempo

Piesa de teatru Stop the Tempo, scrisă de tînăra regizoare Gianina Cărbunariu în 2003, a fost jucată pentru prima dată în București, la Teatrul Luni de la Green Hours, în distribuția următoare: Maria Obretin, Paula Gheorghe și Rolando Matsangos, cei trei dînd numele personajelor din textul publicat pe internet de editura Liternet. De fapt, cele trei personaje nu au niciun nume, iar asocierea lor este una pur întîmplătoare. Spectacolul a participat la festivaluri de teatru (Festivalul dramaturgiei românești, Timișoara, 2010, Festivalul Interetnic de teatru de la Arad, 2010) și a fost pus în scenă și în străinătate (Bratislava, Carouge). Teatrul studențesc Ludic montează această piesă la Iași, în Clubul Presei, în regia lui Aurel Luca. Coregrafia este semnată: Alexandru Ignat. Piesa a fost jucată în premieră pe 6 aprilie, 2011, avînd următoarea distribuție: Diana Finkelstein, Nicoleta Petrișor, Radu Mihoc.
Ritmul de bază al societății contemporane din România, preluat după revoluția din 1989 din Occident, este unul alert, al vieții de consum, al oamenilor care aleargă să facă bani de dimineață pînă seara (”push the tempo”). Împotriva unui asemenea ritm al vitezei, trei tineri, al căror obiectiv devine decuplarea panoului de comandă, a sursei de lumină din cluburi, supermarket-uri, teatre, propun oprirea ritmului ce ne ține conectați la o viață superficială, anostă, lipsită de consistență (”stop the tempo”). Cum ziceam mai sus, cei trei fără nume, sunt aduși împreună de accidentul în care sunt implicați toți trei, în urma căruia au un fel de revelare a faptului că trebuie să se reîntîlnească, pentru a împlini ceva, o misiune, o menire. Ca alternativă la orbirea produsă de conectare (reclame, joburi non stop, cumpărături peste cumpărături), cei trei anarhiști aduc deconectarea. Faptul că unul dintre personaje își pierde auzul semnifică, poate, că ei toți devin surzi la ritmul impus de societate, căutînd un altul, pe măsura ritmului respirației lor.
Utopia de a deconecta absolut totul, de la cluburi, supermarketuri și pînă la televiziuni, ia sfîrșit atunci cînd doi dintre cei trei sînt prinși în timpul unei operațiuni, cu mîna pe tabloul de comandă, electrocutîndu-se. Mai rămîne unul singur (cel care dădea startul panicii, țipînd în mijlocul mulțimii), condamnat să aștepte în continuare ca ceilalți doi să reapară, pentru a-și relua tentativele și a-și urma visul de deconectare absolută a României: ”Dacă România ar fi conectată la un tablou mare de comandă, i-aș da pur și simplu foc”.
Limbajul piesei este destul de dur, în special datorită versurilor. Autorul poeziilor care apar în text este poetul Marius Ianuș (volumele Manifestul anarhist și Ursul din container). Dintr-odată îți dai seama cu tristețe că personajele nu poartă un nume, pentru că unicul personaj, transformat din apelant în apelat, este chiar România: ”Astăzi nimeni vorbește la televizor/Despre nimic (...) Nici o diplomă nu mai poate certifica/ Nici un fel de inteligență./ În diplome se înfășoară nimeni/ Cînd vorbește despre nimic (...) La sfîrșit o să știi să cîștigi, România/ Ai învățat să faci bani?/ Mai poți să răspunzi, ROMÂNIA?/ Președinții sunt niște cretini, ROMÂNIA/ Guvenul e o adunătură de cretini (...) Există oameni care înnebunesc pentru banii tăi de jucărie/ Ce-ai făcut cu mama/ O să-mi faci și mie/ Nici nu pot să mă uit în ochii tăi/ (...) Nu cred că știi să plîngi, România”.
Dacă nu ar fi existat modelul primei montări în regia Gianinei Cărbunariu, i-aș fi felicitat pe cei care au pus în scenă piesa de la Iași pentru inventivitatea de care au dat dovadă în ceea ce privește tehnicile de lucru (stop cadru, derularea cu încetinitorul, folosirea lanternelor pentru a lumina chipurile personajelor în întuneric-beznă, la rostirea anumitor replici), dar chiar și așa ei pot fi evidențiați pentru că au făcut posibilă această piesă de teatru la Iași, folosind tehnicile regizorale deja enumerate, pentru jocul impecabil, pentru buna sincronizare dintre actori și pentru coregrafie.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/04/stop-tempo.html