Spectacolul-lectură (FITPT 2013)

În diversitatea tipurilor de spectacol cu impact deosebit asupra publicului (teatru-dans, teatru filmic, teatru socio-politic, performance-uri interactive), spectacolul-lectură devine din ce în ce mai prezent în programele teatrelor racordate la cerințele actuale (spre exemplu, Teatrul Odeon din București) ori pe afișele festivalurilor cu aceleași pretenții (de exemplu, Undercloud). Nu este mai puțin cazul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, organizat de Teatrul Luceafărul din Iași (5-11 octombrie), unde s-au prezentat cu exactitate patru spectacole-lectură: ”Unu+Unu” (scenariu și regie Lucian Dan Teodorovici), ”Străini cu abilități extraordinare” (scenariu: Saviana Stănescu, regie: Ion Ciubotaru), ”Prima dată” (scenariu: Michal Walczak, regie: Ion Ciubotaru) și ”Soldata lu’ buni” (scenariu: Mihaela Michailov, regie: Ion Ciubotaru). Dintre acestea, majoritatea sunt premiere absolute, bazându-se pe texte aflate la prima (video)-audiție (excepție facând textul polonezului Michal Walczak ”Prima dată”, care a fost montat de Radu Dragomirescu în București).

Prin ceea ce FITPT a oferit publicului ieșean, în cadrul intim din librăria Cărturești Palas, s-au dovedit câteva lucruri: Teatrul Luceafărul este mai mult decât apt să facă lucruri extraordinare nu numai pentru copii, ci și pentru tineri sau adulți; actorii Teatrului Luceafărul, deși în cea mai mare parte deghizați prin machiaj și ascunși sub costumele menite să fascineze minți de copil, pot susține mai mult decât decent roluri de teatru în piese pentru cei mari; Teatrul Luceafărul s-a dovedit capabil să ofere spectacole de ”teatru mare”. Acest ultim aspect constituie o concluzie ceva mai generală, cu privire la întreg Festivalul, luând în considerare nu doar spectacolele-lectură, ci, în primul rând, spectacolele de nișă invitate, a căror evoluție a interesat atât prin calitatea acestora, cât și prin condițiile tehnice care au făcut posibilă desfășurarea scenică. În al doilea rând, am în vedere și premiera Teatrului Luceafărul din deschiderea ediției de anul acesta, ”Prințul fericit”, după Oscar Wilde, purtând parcă însemnele unei montări după Shakespeare (regia: Radu Nica), cu soluții regizorale interactive, viabile, uneori atractiv-copilărești (rubinul din inel – un trandafir, folosirea povestitorilor interschimbabili, globul argintiu/auriu), alteori moderne, nonconformiste (aspiratoarele de frunze pentru a marca schimbarea de anotimp sau safirele - ochii prințului - o lentilă-lanternă și un dispozitiv caleidoscopic nefolosit, toate având rolul creării unei detașări dramatice), cu o scenografie demnă de ”Visul unei nopți de vară” – de exemplu, decorul viu, folosirea frunzelor naturale (Ioana Popescu), cu o coregrafie actuală, impecabilă, având și funcția de a lega scenele între ele – printre altele, human puppetry dance (Florin Fieroiu), cu o distribuție constituită din actori tineri, aflați la începutul acumulării experiențelor scenice de tot felul, al căror stil este în formare, al căror potențial vizibil se va actualiza, după caz, și în măsura în care li se vor acorda cât mai multe șanse de a se realiza prin rol și spectacol (Dumitru Georgescu, Alex Iurașcu, George Cocoș ș.a.m.d), dar cu final neizbutit (minirecitalul din finalul poveștii, spre clarificare, care îmi dă senzația de  mimesis al unui no ending movie - care nu-i decât un sharp ending).

 

 Revenind, modalitățile regizorale de realizare a unui spectacol-lectură pot fi foarte diferite (uneori depind, alteori nu de tipul de scenariu care stă la baza acestora) și acest lucru a reieșit din reprezentațiile de la Cărturești din cadrul FITPT. Mai întâi, scriitorul și regizorul Lucian Dan Teodorovici vine cu o comedie complicată (un text nuanțat, cu profunzime de replică – are și filosofie și ceva poezie, de un umor rafinat, în special mizând pe comicul de limbaj și jocuri de cuvinte iscusite). Scenariul este actual în special prin tema manipulării exercitate de mass-media, reușește să creeze suspans în privința finalului și se citește pe nerăsuflate. Între conflictele interioare ale protagonistului (potențialul sinucigaș) și comedia care domină dramaturgic se instalează un paradox (de altfel, chiar punctul forte al întregului script). Plecând de la acest paradox, interpretarea lui Sorin  Cimbru încearcă să puncteze (nu întotdeauna suficient de convingător) anumite treceri de nivel dinspre dramă aproape viscerală (râs nervos) înspre comic și din nou înspre momentele grave ale personajului (în general, asistăm, la o abordare lejeră a rolului încredințat). Este, de asemenea, de bun augur faptul că distribuția este formată exclusiv din actori tineri (Andreea Spătaru, Adrian Marele, Delu Lucaci, Victor Bitiușcă, Alexandru Petrila, Theodor Ivan), al căror joc este, însă, inegal și în unele situații anticipabil. Regizoral, economia de mijloace (mapa cu textul actorilor primește utilizări multiple, e și cameră de filmat și altele), folosirea unui povestitor scenic pentru didascalii, lentoarea cu care acestea sunt executate de actori post dictum, spontaneitatea și improvizația, decorul mai mult sugerat (diferit de indicațiile scenice, stâlpii-scaune) sunt doar câteva dintre elementele care fac deliciul acestui spectacol-lectură ușor neconvențional (deoarece actorii și-au făcut temele în ceea ce privește textul, care a fost nu doar citit în prealabil, ci și învățat). Ideatic, perspectivismul speculat (”Lumea e suma perspectivelor noastre: unu+unu+...”), care l-a cam lăsat nedumerit pe interpretul rolului principal (și nu numai) este raportat la tema sensului vieții în două moduri diferite: 1. Lumea e o sumă de perspective individuale unice și dacă cineva se sinucide/dispare etc., lumea - așa cum era - dispare și ea,  ”lumea se schimbă” – solipsism în forma laxă a perspectivismului realist; 2. Privită ”de sus”/în ansamblu, fie lumea și o sumă de perspective individuale unice și de neînlocuit, aceasta ”arată exact la fel”. De la o oarecare distanță, chiar scăzând un unu din ”unu plus unu”, acest lucru poate trece neobservat (egoism uman). Și atunci întrebarea de ordin poetic - Care mai poate fi astăzi suma lui ”unu plus unu”? -  rămâne deschisă.

În al doilea rând, spectacolele-lectură regizate de Ion Ciubotaru sunt diferit realizate, în sensul că în ”Străini cu abilități extraordinare” el mizează pe mijloace scenice și costumație împrumutate din teatrul pentru copii, dar și pe interpretare actoricească subsumată esteticii expresiei (Ionela Arvinte, Mariana Teleman, Paul Sobolevschi, Adrian Zavloschi), în timp ce în ”Prima dată” ori în ”Soldata lu’ buni” prima miză cade, punând accent pe actor (Cristina Anca Ciubotaru, Ion Agachi etc.) și pe text. Tema emigrării abordată de Saviana Stănescu este destul de actuală, iar spectacolul aduce în discuție posibilitatea unei montări la Iași. În ceea ce privește textul deja pus în scenă al lui Michal Walczak, spectacolul-lectură vibrează prin intersectarea celor două cupluri de interpreți ai acelorași roluri, atât de divergent polarizate (cei doi actori mai sus menționați sunt amuzanți și dau savoare textului lecturat și, în același timp, mimat, ceilalți doi mult mai puțin reușesc acest lucru). Monologul scris de Mihaela Michailov prefigurează o montare de sală studio și introduce un text profund, solid prin problematică și interogații asumate.

Scopul abordării spectacolului-lectură ca gen teatral în cadrul FITPT pare a fi în special acela de a familiariza publicul cu texte contemporane valoroase, atrăgând atenția asupra acestora și prefigurând ulterioare mizanscene. Dar acestea sunt mai mult sau mai puțin vizibile. Nu-mi e la îndemână să-mi imaginez ce va face mai departe Lucian Dan Teodorovici cu textul său, deși chiar și acum avem de-a face cu o reprezentație-lectură, mai mult decât cu ceea ce ne-am obișnuit să numim spectacol-lectură. În timp ce textele regizate de Ion Ciubotaru par convertibile în show-uri pentru copii sau, odată supuse audierii (chiar și vizionării, în special scenariul Savianei Stănescu), pot fi revendicate pentru spectacole de ”scenă mare”.

 

Dana Tabrea

 http://dyntabu.blogspot.ro/2013/10/spectacolul-lectura-fitpt-2013.html

 

 

Hic et nunc

Atelierul meșteșugarilor romi, Romano Butiq, organizat de Romano Cher – Casa Romilor, și-a închis porțile vineri, 1 iulie, cu o piesă de teatru jucată de copiii de la Școala ”Alexandru Ioan Cuza” din Podu Iloaiei, antrenați de cunoscutul regizor și actor ieșean Radu Ghilaș. A fost pus în scenă spectacolul ”Prințul fericit”, o adaptare după Oscar Wilde. Trecînd peste emoțiile și stîngăciile inevitabile ale copiilor, evenimentul nu are cum să rămînă fără ecou, dat fiind implicațiile politice comportate de mesajul reprezentației: conducătorii sînt niște snobi, inculți, care, în schimb, ar face orice să pară rafinați; trecutul e o ”statuie de aur”, etalînd rubine și safire, informație refulată; nu ne aducem aminte de acest trecut. Trecutul devine prezent atunci cînd intră în joc planul sacru. În acest sens, spectacolul reușește să creeze și atmosfera idilizată de care avem nevoie, pentru a putea supraviețui implicațiilor deja numite din peisajul socio-politic în care, de voie de nevoie, sîntem angrenați. Și, de ce nu, pentru a evada departe de acestea.
Foarte pe scurt, să identificăm povestea lui Oscar Wilde în actualul scenariu: Prințul fericit, în timpul vieții sale, nu a cunoscut tristețea, sărăcia, amărăciunea, moartea, pentru că a fost ținut departe de acest spectacol al nenorocirilor. După moarte, însă, statuia sa a fost înălțată atît de sus că toată mizeria din regat i-a devenit deodată vizibilă. Atunci lacrimi scaldă obrajii de aur ai prințului și înmoaie inima indestructibilă de plumb. Cu ajutorul unei rîndunici, întîrziate în drumul său spre Egipt de dragostea imposibilă pentru o trestie, face mult bine oamenilor sărmani din regat, renunțînd, rînd pe rînd, la rubinul din spadă, la ochii de safir, la poleială. Guvernatorii decid în cele din urmă să topească statuia care și-a pierdut strălucirea, iar prințul și rîndunica moartă de frig cîștigă paradisul, adevărata fericire.
Deși a lucrat cu copii fără experiență în teatru, Radu Ghilaș și-a făcut foarte serios temele. El contrapune în adaptarea sa după Wilde două ”tabere”: tabăra guvernatorului și a slehtei sale, reprezentați în stil V.I.P. și tabără prințului fericit și a rîndunicii. Trecutul și prezentul. Numai că distanța dintre cele două instanțe temporale este mărită atît de mult, încît guvernatorii sînt aduși în contemporaneitate, iar prințul este lăsat în vremuri imemoriale. Cu siguranță, un spectator moldovean ar fi identificat figura acestuia cu cea a lui Ștefan cel Mare. Asta ca să exemplificăm o posibilă contextualizare pentru spectator, dar eu consider că acestea (prințul, rîndunica) sînt, de fapt, simboluri. Simboluri pentru candoarea pe care o regăsești în cel mai defăimat dintre oameni, pentru bunătate, pentru credință. Pentru acea stare pe care unii o numesc fericire sau mîntuire sau altfel, dar la care nu toți, doar unii avem acces; începînd de aici și acum (hic et nunc).
În permanență în spectacol, cele două tabere se succed, jocurile alternînd, spre a sugera contrastul dintre trecut și prezent. Ori contrastul nu e nici măcar evident, e strigător, realizat în alb și negru, în tonurile poveștilor și-n modul nenuanțat în care doar copiii pot privi: bine (atunci) – rău (acum). Toată lumea știe povestea pe care se clădește nostalgia: trecutul e ”de platină”, prezentul ”de tinichea”. Niciodată tinicheaua nu va avea nimic în comun cu platina, nu va fi atrasă de ea, nu se vor confunda decît pentru o minte neavizată. Însă tinicheaua va tînji mereu după platină, ca după un bun pe care l-a posedat cîndva, deși toată lumea își poate da seama că, în realitate, tinicheaua nu a fost nicicînd platină.
Cu atît mai interesant spectacolul, cu cît interpretările ce se pot da sînt infinite. Cred că există acolo sens cît poate oricine duce și ar trebui și oamenii mari să mai joace din cînd în cînd Prințul fericit. Și anume. Dacă ceea ce sacrifici nu valorează prea mult pentru tine, atunci cu atît mai puțin durabil va fi rezultatul. Dar dacă se poate întîmpla să renunți la tot și să te alegi cu nimic? Pînă n-ai murit măcar o dată nu poți ști care e prețul fericirii tale. Descoperi cu stupoare că moartea seamănă leit cu dragostea în această privință: nu ai garanții și nici certitudini; doar risc și beție. Însă cel puțin acest lucru e sigur: sîntem datori cu măcar o moarte pentru a putea trăi cu adevărat.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/07/hic-et-nunc.html