Trei surori in premiera la Iasi

Pe 14 ianuarie la Teatrul Național, sala Teatru la Cub, a avut loc premiera spectacolului Trei surori de A. P. Cehov, în regia lui Cristian Hadji-Culea. Scenografia: Rodica Arghir și Cristian Hadji-Culea. Din distribuție fac parte actorii: Livia Iorga (Olga), Haruna Condurache (Mașa), Andreea Boboc (Irina), Constantin Pușcașu (Verșinin Alexandr Ignatievici), Cosmin Maxim (Prozorov Andrei Sergheevici), Diana Chirilă (Natalia Ivanovna), Tatiana Ionesi (Anfisa), Radu Ghilaș (baronul Tuzenbah Nikolai Lvovici), Brândușa Aciobăniței (Jupîneasa), Călin Chirilă (Kulîghin Feodor Ilici), Teodor Corban (doctorul, Cebutîkin Feodor Romanovici), Doru Aftanasiu (Solionîi Vasili Vasilievici), Constantin Avădanei (Ferapont), Dumitru Năstrușnicu (Rode Vladimir Karlovici), Horia Veriveș (Fedotik Alexei Petrovici) și studenții: Dumitru Florescu, Radu Vasiliu, Doru Călin, George Grădinariu, Lucian Valacu, Emilian Andrei, Sorin Cimbru (soldații). Spectacolul se va mai juca pe 21 și 22 ianuarie.
Dintotdeauna oamenii obișnuiți și-au acordat ritmurile existenței unei ordini exterioare, cum ar fi schimbarea anotimpurilor, alternanța perioadelor agrare ori marile sărbători religioase. Construindu-și un calendar al evenimentelor esențiale, omul a resemnificat ideea de durată, raportîndu-se la ceva superior, independent de voința sa. În cazul protagoniștilor piesei lui Cehov venirea (și plecarea) unui regiment militar într-un (dintr-un) oraș de provincie rus imprimă un anumit tempo existenței, de altfel destul de anoste, a personajelor. Pentru o ilustrare artistică a acestei idei, uniformele militarilor prezenți în piesă sînt acordate cu anotimpul în care se petrece acțiunea, astfel că le regăsim împodobite cu floarea miresei albă (vara) ori cu frunze ruginii (toamna) sau militarii sînt îmbrăcați în pelerine albe (iarna). Succesiunea actelor, cu alte cuvinte a anotimpurilor existențiale, este marcată de cadența marșurilor militare.
Unul dintre neajunsurile vieții omului, decurgînd din subordonarea față de un ritm temporal exterior omului și situat deasupra sa, îl reprezintă incapacitatea de a trăi în prezent, agonizînd mereu în trecut sau în viitor. Piesa începe cu rememorarea vremurilor cînd generalul, tatăl celor trei surori încă nu murise și ziua onomastică a Irinei era prilej de bucurie. Doliul este ridicat de pe mobile (scena inițială este învăluită în voaluri negre, care sînt treptat închise în cufere). Însă despărțirea de trecut nu-i decît prilejul pentru a trăi în viitor. Surorile visează că vor pleca la Moscova. Andrei aspiră să devină profesor universitar. Verșinin perorează despre umanitate, așa cum va fi peste o sută, două sute de ani.
Aprope în întregime, personajele lui Cehov sînt lipsite de simțul realității și se dedică unor iluzii, trezindu-se într-o existență mediocră, meschină, fără speranță. Andrei implică într-o poveste de dragoste romantică o femeie vulgară, ipocrită, parvenită. Mașa evadează dintr-o căsnicie nefericită într-o idilă sortită utopiei. Irina se oferă visului de a pleca la Moscova, sacrificîndu-i atît viața cît și dragostea. Pentru a sugera izolarea, zădărnicia, renunțarea, Cristian Hadji-Culea își închide personajele în spații rectangulare: debarale construite din schele și piese de mobilier ori cufere, un salon străjuit de o imagine de fundal, reflectînd un anotimp din viața protagoniștilor, ecrane enorme mobile, prin care ninge impasibil și în spatele cărora cele trei surori își ascund disperarea. Unică, afrimiană, agonia mascaților, proiectați undeva în fundal, identificîndu-se la un moment dat cu cei de pe scenă (personajele își pun măști colorate și delirează indescifrabil) constituie o imagine inedită în spectacol.
De altfel, în piesă se regăsesc multiple inserții de artă teatrală modernă, incitînd spectatorul contemporan să intre în sala de spectacol. Prin distribuția aleasă, personajele sînt interpretate la limită (entuziasm juvenil – Irina, isterie – Mașa, împăcare – Olga), fără subtilități de penel regizoral, un aspect care lărgește considerabil spectrul publicului-țintă.
O montare care se împotrivește prin regie și decor atmosferei tern provinciale, spectacolul Trei surori, își așteaptă confruntarea cu festivalurile de teatru.



Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2012/01/trei-surori-in-premiera-la-iasi.html

Duelul

Teatrul Ludic aduce în Clubul Presei spectacolul de teatru Ursul, după A. P. Cehov, în regia lui Aurel Luca. Interpretează actorii: Ana Sescu (Elena Ivanovna Popova), Radu Mihoc (Grigory Stepanovitch Smirnov), Cristian Popovici (Luka).
Scenariul lui Cehov interesează chiar și astăzi prin interesul acordat psihologiei personajelor masculin, feminin. În fond, duelul dintre un bărbat și o femeie, despre care e vorba și în piesă, într-un sens metaforic, nu-i decît lupta dintre idealul femeii și misoginismul bărbatului. Idealul oricărei femei este de a-și adora bărbatul (oricare bărbat, printr-o întîmplare devenit al ei) chiar dincolo de mormînt și alimentînd o iluzie în pofida oricărei evidențe. În timp ce misoginismul bărbatului mizează pe incapacitatea unei femei de a fi „sinceră, credincioasă, statornică”. De aceea, el își propune să nu se mai lase „dus de nas” de trucurile femeiești.
Pretențiile de amară întristare ale Elenei Ivanovna Popova frizează ridicolul. Aceasta s-a închis de vie între patru pereți, captivă companioană umbrei soțului ei mort de șapte luni. Neprimind să vadă pe nimeni, dovedește, astfel, cum numai o femeie poate iubi, jeli și, mai ales, ierta. Deoarece în timpul vieții soțul ei a tratat-o de multe ori în mod nedrept, lasînd-o singură săptămîni în șir ori chiar înșelînd-o. Un intrus intervine în liniștea aparentă în care protagonista s-a învăluit. În persoana lui Grigory Stepanovitch Smirnov, intentează la prefacerea cadrului convențional, furios și nerăbdător a-și primi datoria de o mie două sute de ruble, neplătită de răposat.
Pentru a puncta regizoral idila dintre văduvă și creditor se recurge la un artificiu demn de remarcat: dansul de împerechere. De fapt, sînt introduse în spectacol nici mai mult nici mai puțin decît două dansuri. Pentru a-și putea spune și într-un alt mod povestea, fiecare dintre cei doi protagoniști execută un dans tradițional rusesc. Cele două dansuri, foarte bine integrate în economia piesei, definesc, pe de o parte, atitudinea misogină a bărbatului, iar pe de altă parte, intrigarea femeii, care își afirmă idealul de dragoste. Ambele sînt însă trădate. Întîi, cînd cel care părăsise douăsprezece femei, fiind părăsit la rîndul lui de alte nouă, jurînd de cinci ani că nu se va mai amoreza, dintr-o dată se îndrăgostește. Apoi, cînd cea care jurase că se va autoclaustra pînă la moarte în memoria soțului, acum se îndrăgostește.
Sînt răsturnate la final atît idealul femeii cît și misoginismul bărbatului, făcîndu-se, totodată, dreptate de ambele tabere: poate că pentru Grigory Stepanovitch Smirnov există o femeie care să contrazică ceea ce chiar el susține cu privire la firea cameleonică a femeilor și poate că Elenei Ivanovna Popova îi e dat să iubească din nou, aceasta însemnînd că e absurd să faci legăminte ideale, pentru eternitate.
Dacă în cea mai mare parte astăzi, rolurile feminine atît în piesele clasice cît și în cele mai noi sînt de o expresivitate isterizantă, această interpretare ne propune o prezență feminină discretă, arzînd mocnit. În schimb, rolul bărbatului concentrează întreaga forță, atragînd asupra sa energia declanșată de situația personajelor. Aprig, brutal, un ”urs”, acesta se acordează perfect cu spiritul stepei rusești.
Piesa este realistă și, prin cîteva aspecte ce țin de abordarea regizorală, actuală. Prin ideea de a introduce actori mai tineri în rolurile stabilite de dramaturg (bătrînul valet al văduvei, Luka, este jucat de un tînăr). Prin faptul că spectatorii, în același timp clienți la mesele din Clubul Presei, intră în joc pasiv, ținînd loc de adresant în monologurile personajelor. Chiar prin aceea că dialogurile sînt valorificate în forma succesiunii unor mici monologuri, jocul scenic desfășurîndu-se pe două planuri, prim și secund, facînd ca spațiul dedicat teatrului să devină din aproape suficient, cuprinzător. În acest mod, textul lui Cehov este mai bine exploatat, cu fidelitate și fără fisuri.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/01/duelul.html