Zona G-B (Bizoni. Fabula urbană # 2)

 

Subintitulată ”fabula urbană # 2”, montarea piesei Bizoni complică intriga din Girafe, numai că tonul regizoral se modifică din narativ în liric, din nostalgic în melancolic, din ironic în meditativ; de la efeminarea unui actor în rol principal se trece la scoaterea în evidență a masculinității acestuia prin teatru fizic (Ioan Paraschiv). Valorificând cu succes storytellingul, proiecția, dansul, acrobațiile, efectele speciale, continuarea fabulelor urbane respectă în mai mare măsură atmosfera generată de text, mai curând spaniolă (un indiciu ar putea fi și trăsăturile chipului actriței din rolul mamei), decât adaptată la realități autohtone.

E de bun augur că Afrim nu a încercat două spectacole gemene, ci, dimpotrivă, le-a distanțat prin decor, atmosferă, durată, mijloace și discurs regizoral. Dacă în Girafe își purta auditoriul printr-un tragicomic care evolua în spirală, de la un moment la altul, Bizoni este un spectacol trist.  Făcând unele trimiteri la satira din Girafe, Bizoni este un spectacol despre moarte. Despre moarte ca dispariția unui anume tip de om și supraviețuirea prin violență (”infernul sunt ceilalți”), ca timp care ne devoră, ca dizolvare a sistemelor (impotența religiei instituționalizate), ca văl autoprotector ascunzând chipul real al cuiva, ca ignoranță, ca viol, ca infanticid, ca schimbare a identității (de orice fel), chiar moarte brută sau, în cele din urmă, ca retragere din rândul celorlalți pentru a nu-i contamina de propria moarte (poți muri doar o singură dată și nu poți fi decât singur în acest tête à tête cu moartea ta).

 În acest ultim sens, cei patru frați (bizoni) rămași se țin de mână, iar capetele lor de bizon mari, crem sunt iluminate din interior. Familia în sensul de acasă (loc al armoniei și securității) s-a destrămat: mai întâi, prin moartea suspectă a lui Max, (aflăm că un leu l-a răpus, pentru ca apoi să înțelegem că tatăl era direct implicat), în al doilea rând, prin rătăcirile și, în cele din urmă, uciderea cu brutalitate a mamei, prin transformarea celor patru în ”bizoni” (oameni violenți, fără scrupule) apoi prin risipirea în lume fraților, la care se adaugă schimbarea de gen a unuia dintre ei. Cronologia este în permanență afișată, însă, dincolo de continuarea poveștii prin explicitări (chiriașul travestit din Girafe câștigase la loto; or, de la început aflăm că tatăl a revenit acasă, aducând vestea bună că a câștigat biletul norocos, ceea ce i-a permis deschiderea unei afaceri cu mașini de spălat automate), Bizoni e un spectacol de perspectivă, în care imaginile vizual-coregrafice, dar și cele audiovideo (pentru că la Afrim și sunetul are un chip) primează.

Regizorul construiește imagini scenice incredibile: desenele lui Max, proiectate de la un capăt la altul al scenei, candele aprinse în cuvele orizontale ale mașinilor de spălat automatic, dansul suprarealist al trupurilor fără cap, capetele desenate din geamul mașinii de spălat, imaginea fratelui dispărut, contrapartea celui din Girafe – ambii aleseseră un mod de expresie intuitiv, în defavoarea comunicării directe, dar vedeau mai mult decât ceilalți, motivul mașinii de spălat și al rufelor atârnate folosit până la refuz, sângele/vopseaua țâșnind roșu și naturalist din cuve sau uscat(ă) pe trupul mamei, atârnat pe un stativ pentru rufe, despuiată, învelită în plastic, capul de păpușă utilizat expresionist ca minge, slalom cu mașinile de spălat printre statuete, rearanjarea statuetelor cristice pentru un scurt moment reflexiv, cu efecte speciale de fum.

Ca să nu mai vorbesc de compozițiile de mișcare scenică (dansul bizonului în decorul sinistru al mașinilor de spălat automatice suprapuse și iluminate din interior, pe fondul proiecțiilor, dansul fizic al lui Ioan Paraschiv, echilibristica din stativele cu umerașele pentru rufe, momentul coregrafic al anilor ’70, când spălătoria revine la normal, poate singurul moment hazliu, ceea ce accentuează și mai mult gravitatea celei de-a doua ”fabule urbane”) ori de cele din fotografii, proiecții, filmări (bizonii au capetele incredibil de albe pe peliculă și sunt mereu cinci), apoi de alternarea proiecțiilor cu și suprapunerea proiecțiilor peste ceea ce se petrece efectiv în spațiul scenic. Radu Afrim face apel în spectacol la toate modalitățile prin care se manifestă ca artist vizual și creator de ”univers sonor”, asistat de coregrafia de invidiat a Andreei Gavriliu.

 

(Bizoni, după Pau Miró, traducere de Luminița Voina-Răuț, regia: Radu Afrim, distribuția: Vlad Bîrzanu/Cristian Timbuș, Iustinian Turcu, Ali Deac, Cendana Trifan/Maria Soilică, Ioan Paraschiv, Raluca Iani, Dana Maria Lăzărescu, scenografia: Dragoș Buhagiar, coregrafia: Andrea Gavriliu, Teatrul Național ”Radu Stanca”, Sibiu, avanpremiera: 21 decembrie 2014)




Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2015/01/zona-g-b-bizoni-fabula-urbana-2.html

 

Zona G-B (Girafe. Fabula urbană # 1)

 

Radu Afrim a pus în scenă la Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu două spectacole, adaptări a două piese de teatru aparținând dramaturgului catalan contemporan Pau Miró, primele două părți ale trilogiei despre zona gri a familiei, formată din Girafe, Bizoni și Lei.

Girafe, subintitulată ”fabula urbană # 1” explorează tema cuplului fără copii, complicând intriga prin adaptarea criticii epocii de dictatură a anilor ’50 din Barcelona la realitățile autoritare din România anilor ’68. Tonul regizoral este ironic, poznaș, amuzant. Spectatorul este întâmpinat într-o atmosferă de colecție în prim-planul scenei, un decor static, amintind intens de trecutul comunist al românilor: un bufet de bucătărie ca pe vremuri, ticsit cu accesorii de porțelan la fel de vetuste, masă cu scaune, taburet; în dormitor – pat, un covor cu duelul cerbilor pe perete, un aparat de radio la fel de antic pe o comodă, o statuetă catolică și o candelă, o sticlă de parfum. Fundalul și lateralul scenei sunt tapetate cu mașini de spălat de nouă generație, suprapuse, iar chiar în față trei covoare persane cu ciucuri albi; mașina de spălat automată și covorul persan – simboluri de bază pentru cele două perioade considerate prin opoziție: anii ’70, pe de o parte, și anii ’90, pe de altă parte.

Spectacolul are un caracter preponderent narativ, exceptând momentele tipic afrimiene de inserție a unor imagini scenice inedite (o băbătie cocoșată, îmbrăcată în negru, cu două coroane mortuare în formă de aripi, în loc de brațe, prevăzută cu un cilindru dorsal de eșapament, străbătând scena de două ori în zbor; de după mașinile de spălat un cap de girafă se mișcă ritmic la cântecele interpretate de travestit). Problemele de cuplu au în vedere situația grea a femeii dinainte de apariția mașinii de spălat semiautomate sau automate. În unele momente, se ajunge la o parodiere a promovării brandurilor astăzi, exersându-se comic pe marca Albalux, o amintire. Cu aceeași ironie este tratată însă și emanciparea femeii, consecință a apariției mașinii de spălat automate.

Mașina de spălat devine laitmotivul fabulelor urbane: oamenii își fixează mereu un scop exterior, sperând că bunăstarea și schimbarea le vor aduce și pacea și echilibrul interior mult dorite. De cele mai multe ori nu este însă așa: armonia interioară nu se instalează într-un climat de satisfacție menținut superficial. În acest sens, vorbele Marianei clarifică foarte multe: ”Poate că de aceea copilul nostru nu vrea să se nască într-o lume în care totul dispare”. Progresul tehnologic nu înseamnă și evoluție spirituală, dimpotrivă unele schimbări pot aduce cu sine scăderi ale nivelului calității umane. Naturalețea uneori hilară, alteori grotescă, iar alteori candidă a unui cuplu care s-a cunoscut pe scara incendiilor, el tâmplar, ea casnică, ea neasemuită în capot și cu scufie, el un vrăjitor ce scoate mereu câte o nucă din buzunar și face să-i crească două degete uriașe (în fapt, două penisuri) în locul celor pierdute într-un accident de muncă. Raportul tradiționalist dintre bărbat și femeie nu este privit cu asprime de ochiul regizoral, sunt reliefate aspecte nostime, cu nostalgie, dar și cu ironie. Un dulce amărui însoțește stările create prin acest spectacol, amintirile de coșmar fiind salvate prin ingeniozitate și comic.

Familia se compune din soție, soț și cumnat (un tânăr care scria tot ce vedea, în rest destul de necomunicativ, visând cu ochii deschiși la posibilitatea accesării altor dimensiuni), alături de chiriașul căruia i se potrivește cel mai mult porecla din titlul spectacolului: girafa care vede tot și posedă un limbaj secret, își ascunde identitatea și duce o viață dublă (pretinzând că lucrează la o fabrică, în fapt travestit, cântând în cluburi de noapte și la o emisiune obscură). În interiorul său, el este un om foarte sensibil, câștigând la loto cu biletul primit de la un client generos, va cumpăra o mașină de spălat pentru doamnă casei unde stătea. Între Mariana și chiriaș există o simpatie, numai că, de această dată, regizorul urmează firul tradiționalist al poveștii și ea îi refuză invitația la Paris. Fratele moare, chiriașul pleacă, cuplul renaște, cel puțin aparent. Momentul de final cu protagoniștii poziționați față în față la o distanță considerabilă, privindu-se ca și când ar fi fost prima oară e cadențat și atenuat de momentul artistic final al travestitului. Roșul e culoarea forței pe care acesta nu o posedă (atacat de bizoni, amenințat, timorat), dar pe care îi place să o exhibe.

Textul este actualizat foarte mult, nimic spaniol, totul trimite la România în Girafe: timpurile sunt amestecate (anii 60‘ și ’80-’90 sunt prezenți în egală măsură, uneori prin contrast, alteori fără nicio diferență): în afară de mașina de spălat automatic, există elemente esențiale prin care să ne considerăm real mai împliniți, mai liberi? Agresivitatea, impulsivitatea, spiritul grosier (bizon) sunt caracteristicile lumii în care trăim: competiția de la job, certurile de acasă ori cu vecinii, violurile stradale, spargerile, crimele, violența fizică ori verbală din familie, dintre oameni, în general. Ce rost mai au girafele (sensibilitate, gentilețe, grație, diplomație) într-o asemenea lume, care e soarta lor, să dispară iremediabil (imaginea de neuitat a girafelor din schelet metalic arzând)? Girafe e un spectacol despre o categorie de oameni pe cale de dispariție, așa cum uneori unele specii sunt amenințate de altele mai puternice. Supraviețuiește cel mai rău, cel mai bârfitor, mai dominator, cel ce se impune prin forță și prin crimă morală.

Regizoral, se practică mult contrastul (dintre vechi și nou, dintre animalitate și omenie, dintre girafe și bizoni), se folosesc black-out-uri pentru schimbări în scenă, întreruperea firului narativ și regăsirea acestuia pe parcurs, intercalând momente diverse, dar cu rol major în transmiterea ideilor de mai sus (vizita babelor, cohorta lui Marius sfântul, vizitele vânzătorului de mașini de spălat, turele pe bicicletă, întâmplarea travestitului abuzat de bizoni, scriind cu ruj roșu pe mașina de spălat ”libertate”), acțiunea se petrece simultan în mai multe planuri, iar cele două ore de spectacol sunt foarte bine dozate, intercalând momentele extranarative (de show) în pasajele din povestea propriu-zisă.

 

(Girafe, regia, traducere și adaptare Radu Afrim, scenografia: Dragoș Buhagiar, coregrafia: Andrea Gavriliu, distribuția: Marius Turdeanu, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Ioan Savu, Ioan Paraschiv, cu participarea: Danei Maria Lăzărescu, Teatrul Național ”Radu Stanca”, Sibiu, avanpremiera: 20 decembrie 2014)


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/12/zona-g-b-girafe-fabula-urbana-1.html