Studii despre iubire în EuroArt 2015

Nu e prima dată când Chris Simion pune în scenă un spectacol ce completează scriitura ei. La EuroArt 2012, regizoarea aducea la Iași Ce ne spunem când nu ne vorbim, o montare care venea în continuarea romanului apărut la Editura Trei în 2011. Pentru respectiva montare, o replică formată din trei componente, de la început, devenea nodală: „Suntem ceea ce facem, ceea ce alegem, ceea ce simțim”.

Anul acesta, trecând de la registrul lui „a fi” la cel al lui „a iubi”, construind o replică spectaculară la eseurile lui Ortega y Gasset (Studii despre iubire) și continuând jurnalul sau jocul celor 40 de zile (Editura Trei, 2015), Chris Simion rezervă pentru finalul spectacolului o replică centrală, formată din trei componente, definind „secretul unei iubiri durabile” prin cei trei de A: atracție (îndrăgostire), admirație (iubire), atenție (iubire adevărată).

Studii despre iubire nu reprezintă o dramatizare a analizei complexe pe care eseurile lui Ortega y Gasset le oferă fenomenului iubirii. Mai curând, eseurile sunt un pretext și un punct de plecare. La fel cum cartea regizoarei, intrată în spectacol (scurt moment de lectură din capitolul „Ziua 28”, într-una dintre scene), devine tot un pretext. Stilistic, forma de e-mail – ciornă, rămas netrimis (draft) sau de e-mail trimis către personajul masculin (zmeul_albastru@yahoo.com) de personajul feminin (floarea_soarelui@yahoo.com), pe care o primește 40 de zile este aceeași cu cea a romanului din 2011. Însă numai aparent. De data aceasta, mai intervine un personaj (Dumnezeu@Dumnezeu.ro) și ideea că în bărbatul alfa iubim însăși ideea de perfecțiune, de frumos, divinitatea. Odată minciuna și trădarea instalate, sufletul are nevoie de un periplu în sine (Chris Simion propune o călătorie inițiatică de 40 de zile) pentru a se regăsi și a-și redobândi independența, puterea de decizie, integritatea.

În timp ce cartea derulează cu stil și metaforizant drumul dinspre moartea iminentă a sufletului înspre regăsire de sine și ieșire din „mocirlă”, spectacolul de teatru-dans, cu proiecție video, care îi succedă tratează subiectul iubirii cu mai multă lejeritate, ducându-l în zona comediei. Fragmentaritatea decupează și reașază peste 10 scene, prezentând situații de cuplu parodic, amuzant, presărându-le cu aforisme despre tema iubirii, separându-le ori punctându-le prin light design – cromatică vie – și definindu-le prin videoproiecție (instrument de lucru, iar nu moft). Astfel că se ajunge la un spectacol-puzzle, în care își fac loc piesele celor de la Tiger Lillies, coregrafia compozită, de la balet modern la dansuri lăutărești, beat box-ul, jocul actoricesc în stil carnival, pantomima, parodierea sentimentalismului dulceag/fad din melodii de dragoste arhicunoscute, intervievarea publicului.

Remarcabilă rămâne dubla trecere pe care Chris Simion o face de la eseurile, care dau titlul spectacolului, la propria carte, și apoi la spectacolul propriu-zis. Mai întâi, din eseurile lui Ortega y Gasset, ce explorează fenomenul iubirii, regizoarea supune atenției unele afirmații minimale. În al doilea rând, din 40 de zile păstrează discuția de bază despre cuplu  – problematica alegerii; imposibilitatea despărțirii, deși s-a depășit momentul certitudinii și ai fost înșelat, momentul când celălalt rămâne înfipt în tine ca o cangrenă; de asemenea, regăsim la nivelul mizanscenei subiectele principale ale cărții – minciuna, durerea, semnificația iubirii adevărate, relația iubire-timp, posibilitatea salvării ori a mântuirii în doi.

Cu autenticitatea și candoarea ce-i definesc stilul, Chris Simion atinge chestiuni grave: dublul raport pe verticală om – celălalt om/partener – Dumnezeu, ce înseamnă a-ți vinde sufletul celuilalt/păcatului sau, la limită, diavolului, posibilitatea recuperării din „mocirla” unei vieți consumate prin acceptarea minciunii celuilalt, implicit ce consecințe are o viață trăită în minciună asupra sufletului. În același timp, raportul dintre inimă și minte, repercusiunile resimțite fizic, atunci când demonii și îngerii se luptă în/prin tine – metafora cactușilor crescuți pe trup. De asemenea, intervin problema schimbării partenerului în cadrul relației, cea a încrederii, conceptul de „suflet-insulă”. Autoarea insistă asupra păcatelor de moarte ale sufletului, subliniind pericolul maltratării sufletești prin ură sau dependență, în contextul unei vieți de cuplu inautentice. La celălalt pol, s-ar situa iubirea adevărată, semnificația lui a fi cu celălalt ca a simți împreună, împăcarea cu sine, asumarea, iertarea, canonul în sens creștin, vindecarea inimii.

 E un risc atunci când asemenea subiecte stau la baza unui spectacol și, tocmai de aceea, depășind patetismul și construind scenic prin intermediul esteticii comediei, ridicolului, parodiei, dar fără a se trăda pe sine, regizoarea vine cu un spectacol necomercial, dar care vorbește, stilistic și semantic, pe limba contemporanilor ei.

 

(Studii despre iubire, text și regie: Chris Simion, în EuroArt 2015, Casa de Cultură a Studenților, distribuția – actrița Carla Maria Teaha, alături de dansatorii: Irina Strungăreanu și Denis Bolborea, coregrafia: Irina Strungăreanu, un spectacol produs de Chris Simion Theatre & More)

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/07/studii-despre-iubire-in-euroart-2015.html

EuroArt 2015: Un conglomerat, ad hoc, cu paradox

Un festival de teatru devine o componentă centrală în definirea identității culturale a unui oraș, a unei regiuni, uneori chiar a unei țări. Drept dovadă, avem prestigioasele festivaluri naționale sau internaționale, din țară și din străinătate, și e inutil să le mai numesc, din teama de a nu omite vreunul.

Soarta festivalurilor de teatru din Iași pare să nu fie una tocmai fericită. În loc să evolueze, se pierd de la un an la altul, din motive necunoscute mie (nu îmi place să îmi bag nasul în treburi administrative, politice sau contabilicești). Deși uneori selecția de spectacole a fost una de excepție și chiar dacă exista potențial pentru continuitate. De amar de vreme, un asemenea deznodământ trist nu poate fi decât descurajant. Cu atât mai mult cu cât ți se aruncă în nas formule de genul ”Dacă voi la Iași ați rămas fără festival de teatru, ce să vă fac…”, și nu din partea reprezentanților vreunui festival pe care l-aș înscrie pe lista ilustrativă a primului paragraf de mai sus. Nu e că am rămas fără festival(uri), ci că nu avem un festival de teatru care să acorde o marcă acestui oraș, fără îndoială cultural, dar prea puțin competitiv în acest sens, ”aici, la porțile beznei”.

EuroArt avea inițial un profil bine conturat (festival de comedie) și umplea sălile de spectacol de tineri, timp de o săptămână, în luna mai. Ulterior, numărul montărilor cu renume, pe text clasic, dar care nu excelau neapărat ajunseseră să izoleze genul de spectacol care crease de la început caracterul festivalului. Astfel că, deopotrivă lăudabil și criticabil, s-a menținut din 2006 până în 2013 inclusiv, dispărând încet, dar sigur de pe firmament, până la extincție în 2014. Anul acesta revine, însă nu în forță, ad hoc (foarte multe modificări în program au loc chiar în timpul desfășurării) și ca un conglomerat de teatru profesionist (cum ar fi Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani sau Teatrul ”Nottara” din București)  și de amatori (în deschidere, trupa de teatru ”Republica Veche”, a Universității Tehnice ”Gheorghe Asachi” din Iași), de teatru instituțional (de exemplu, Teatrul ”Jean Bart” din Tulcea) ori independent (Chris Simion/Theatre and More, Andrei și Andreea Grosu/UnTeatru), de teatru propriu-zis și lectură dramatică (Octavian Jighirgiu) ori recital pe muzica folk (Andrei Maftei, Cezar Popescu, Adi Beznă), alături de manifestări conexe (conferință, lansare de carte, concert).

Să zicem că s-a încercat o formulă de integrare a unui festival de teatru în cadrul unui festival mai amplu (Festivalul Internațional al Educației). Motivele de apreciere a laturii de concert folk nu sunt doar subiective (alături de Emeric Imre, cu mimica-i expresiv-teatrală și măiestria într-ale chitarei, o sală întreagă intonează refrenul de la ”Nebun de alb” sau râde la piesele muzicale parodice). Deși mă bucur de fiecare dată când speciile teatrale se îmbogățesc (eu însămi am redenumit câteva și voi continua să o fac), spectacolul de teatru-folk nu-i decât o improvizație, însoțită de un recital folk, în cel mai bun caz potrivit pentru o scenă de teatru pentru copii, atunci când intră în joc tema din titlu (”Mai bine cântăm la pisici miau, miau!”) și costumația; în schimb, poemele sunt bine alese și recitate/interpretate vocal și instrumental.

În ceea ce privește latura strict teatrală a festivalului EuroArt 2015, aduc în atenție trei spectacole: Studii despre iubire (după eseurile cu același titlu de Ortega Y Gasset), în regia lui Chris Simion, Scrisoare către Casandra de Pedro Eiras, regia: Andrei și Andreea Grosu, și 20 de minute cu îngerul de Alexandr Vampilov, regia: Ion Sapdaru.

Toate cele trei montări, fiecare într-un fel aparte, constituie câte un paradox. Studii despre iubire renunță la latura reflexivă a autorului-pretext, lansând aforisme despre iubire (vorbind de aforism, ne referim deja la sentințe gata fabricate), în contextul unui spectacol de teatru-dans, cu scurte pauze recitative, în care regăsim cam tot ceea ce e în trend în mediul teatral occidental, dar în doze mici (beat box, dans de la balet modernizat la mișcări pe ritmuri lăutărești, pantomimă, light design competitiv, proiecții). Se începe cu redarea unor arhicunoscute defininiri ale iubirii, continuând cu un minisondaj în rândul publicului (tot înspre definirea dragostei), momente puțin legate de cele peste 10 scene scurte (demarcate prin modificări ale luminilor), construite din oximoroane artistice reușite (proiecție de secvență de film romance, Gone with the Wind, ca suport pentru momente de spectacol parodice; seriozitatea maximelor și comedia situațiilor sau invers, traducerea dramaticului unor situații de cuplu prin joc și mișcare care declanșează râsul).

Scrisoare către Casandra e un duet-duel între două personaje, între două stări de spirit (luciditate, ajungând la divinație, pe de o parte, la nebunie, pe de altă parte), cu un decor voit uzat, amintind cumva pe dos de bucătăria modulară ultrasofisticată tehnic din Femeia mării, susținut de jocul celor doi actori (Liviu Pintileasa, Cristina Casian), ale căror replici devin grimasă, clocot, crispare; repetițiile, prezența în absență în același spațiu a personajului masculin, circularitatea, evitarea pronunțării concluziei (finalul poate fi doar dedus) sunt doar câteva dintre calitățile acestui spectacol. Paradoxală e asocierea dintre interpretare accentuată și expresivitate interiorizată.

20 de minute cu îngerul reprezintă consecința primei colaborări a regizorului ieșean cu trupa Teatrului ”Jean Bart” din Tulcea, o bine-venită surpriză în festival, una dintre modificările ad hoc, anunțate în ultimul moment. O montare clasică se construiește pe acorduri muzicale rusești prin acumulare treptată (bulgărele de zăpadă), cu două descărcări la final, marcate de modificări ale luminilor (momentul cu vioara, dispariția străinului). În schimb, tema este pur și simplu actuală: mai putem crede astăzi în acte dezinteresate/cristice/din compasiune? În spatele unui dar/gest aparent gratuit și nevinovat nu se ascund crimele atroce pe care ni le putem imagina, însă un motiv trebuie să existe (să-l numim remușcare). Suntem oameni pentru că judecăm în acești termeni faptele noastre ori pe cele ale semenilor; în caz contrar, am fi fiare sau îngeri. De multe ori, aceste două categorii între care pendulăm nu ne sunt deloc străine (de exemplu, dragostea necondiționată invocată de Sf. Augustin sau homo homini lupus, explicitat de Hobbes). Paradoxală devine compoziția următoare: montare clasică, joc dinamic, epicizarea meditativului, comedie cu miez contemplativ, întrebări actuale.


Dana Tabrea

 

(Festivalul EuroArt, în cadrul FIE, director: Adi Afteni, 24-31 mai 2015, Iași)


http://dyntabu.blogspot.ro/2015/05/euroart-2015-un-conglomerat-ad-hoc-cu.html

 

DT in dialog (I): Chris Simion

Chris Simion este o tanara regizoare si scriitoare din Romania, fondatoarea Companiei de teatru D’Aya. A regizat: "Pescarusul Jonathan Livingstone" de Richard Bach (spectacol de teatru-dans), ”Copilul divin” de Pascal Bruckner (spectacol de teatru-film), ”In fiecare zi Dumnezeu se roaga la mine” de Chris Simion (spectacol de teatru interactiv) etc. A scris: "Disperarea de a fi" (1996), "De ce nu suntem ceea ce putem fi?" (1997), "Spovedania unui condamnat" (1998/2000), "In fiecare zi, Dumnezeu se roaga la mine" (2002) etc.
Anul acesta Chris Simion se prezinta la festivalul EuroArt, care are loc la Iasi intre 21 si 27 mai, cu spectacolul Ce ne spunem cand nu ne vorbim (simbata, 26 mai, Ateneul Tatarasi). In 2011 Chris Simion a publicat la Editura Trei romanul cu acelasi titlu. Spectacolul este realizat de Compania D’Aya din Bucuresti si are aceeasi distributie din Dragostea dureaza 3 ani, de asemenea prezent la EuroArt acum 4 ani: Cristi Iacob, Ilinca Goya, Vitalie Bichir, Gabriela Iacob. Cred ca acest spectacol poate fi considerat "cireasa de pe tort" din festival.



Dana Tabrea: Ce reprezinta acest spectacol? Pui in scena acel schimb de mailuri extrem de poetic din scriitura ta? Transpui un text interiorizat in concretul dezinhibat al scenei? Sau este vorba mAI curand de altceva?
Chris Simion: Spectacolul este volumul al doilea al cartii. Este o continuare. Spectacolul nu este realizat dupa dramatizarea primului volum. Primul volum este cartea tiparita. Al doilea volum este piesa pe care nu o sa o public niciodata, doar o sa o joc.

DT: Deci ca exista o continuitate. Dar si o diferenta. Intre carte si spectacol, intre cele doua volume ca sa spun asa. Dar de unde ti-a venit ideea acestui al doilea volum scenic ?

Chris Simion: Este cartea care mi-a cerut cel mAI mult timp, respectiv 8 ani. Si desi am crezut dupa tiparire ca am spus tot ce aveam de spus ca este inchisa... mi s-a aratat continuarea. Si pentru ca unele lucruri se spun mAI usor prin dramaturgie decat prin proza si pentru ca, daca ne luam dupa diplome, sunt mAI intAI regizor si apoi scriitor, am considerat necesar sa scriu volumul al doilea pentru scena.

DT: Crezi poate ca o receptare spectacologica ar depasi-o pe cea livresca ori ca ar fi mAI de dorit pentru publicul actual. Ce faci in acest sens ? Spre ce stil te indrepti?

C. S.: Spectacolul este construit pe situatii realiste, chiar hiperrealiste. Si este scris in cheie comica, absolut comica.

DT: Comedia ca gen foarte mult abordat in zilele noastre. Chiar Festivalul EuroArt a inceput ca un "festival de comedie", treptat spectrul largindu-se. Solutioneaza comedia dilemele existentiale cu care ne confruntam ?

C. S.: Comedia solutioneaza probleme daca este bine facuta. Ca oricare alt gen de teatru. Un spectacol bine facut isi atinge obiectivele si scopul dincolo de cheia in care este montat. Prin comedie reusesti sa pui oglinda spectatorului intr-un mod mult mAI siret decat prin drama sau tragedie. Sunt diferite moduri de a spune ceva, iar comedia ofera un mod mAI relaxat de a spune adevarul.

DT: Inteleg ca realismul este favorizat, iar registrul onirico-meditativ adumbrit, daca nu chiar eliminat din spectacol, spre deosebire de carte unde ponderea celor doua tipuri de abordare artistica era oarecum inversa. Tema spectacolului ne trimite la conflictul dintre ratiune si inima vechi de cand lumea. O chestiune care nu mai prezinta taine pentru omul contemporan, tocmAI pentru ca acesti termeni apar tot mAI rar in discutie. Constiinta contemporanilor e mAI curand anistorica, accentul cade pe actiune si pragmatism, mai degraba decat pe ratiune si raportare la trecut. Apoi o analiza a consecintelor actiunilor noastre nu stiu cat il mai intereseaza pe omul de astazi, accentul fiind pus pe interesul propriu in prezent. Poate ca de AIci, tendinta inspre egoism, imoralitate sau chiar amoralitate. De inima nici nu mai poate fi vorba. Termen complet desuet? Realitate esuata? Ce ne poti spune legat de tema spectacolului?

C. S.: Spectacolul debuteaza cu 3 replici : "Suntem ceea ce facem, ceea ce alegem, ceea ce simtim". Conflictul dintre ratiune si inima nu a fost, nu este si nu va fi rezolvat niciodata. Nici de omul preistoric, nici de cel contemporan. Si e firesc sa fie asa. Daca ar fi fost rezolvat, ne-am fi plictisit la culme si ne-am fi maniat. Faptul ca patinam in functie de secol, de la romantism la materialism, de la suprarealism la Renastere... nu schimba nimic la nivel de minte si cord, e un razboi al firii pe care nu il rezolva istoria. Chiar si in spatiul tribal regasesti acest conflict. Oricat de instalata e libertatea intr-o societate, raportarea noastra la alt individ, valorile dupa care trAIm, sistemul care ne defineste... Acest razboi intre ratiune si inima ne insoteste, face parte din natura noastra umana.

DT: Am sentimentul ca reprezentatia pe care ne-o pui in fata reuseste sa combata anumite tendinte ale lumii in care traim, folosindu-se de chiar armele acesteia. Ne poti da citeva detalii din spectacol cu referire la tema, joc actoricesc si arta regizorala, spre exemplificarea ideii acesteia?

C. S.: Spectacolul este creat din 6 tablori despre 6 variante de a insela in cuplu. Tema principala este MINCIUNA, utilizarea minciunii in cele 6 situatii si nevoia noastra de a minti, dependenta noastra de aceasta forma verbala de manifestare. Sunt 6 situatii de viata in care nu AI cum sa nu te regasesti pentru ca noua oameilor, ne este mai usor sa mintim, ne este mAI comod, mai la indemana. De prea putine ori am incercat adevarul in locul minciunii sa vedem ce da. Desi poate ar fi dat ceva mai rodnic si mai adevarat. Alegem sa mintim crezand ca astfel ne potejam cand de fapt ne sapam groapa singuri. Si cand spun minciuna plec de la cea zilnica, uzuala, meschina, ajungind pina la cea metafizica.

DT: Cum ai vrea sa plece spectatorul dupa ce a vazut spectacolul tau?

C. S.: Evident ca imi doresc ca spectatorul sa plece modificat, atins. Au fost cazuri in Bucuresti cand fie s-au ridicat in timpul spectacolului si au plecat certandu-se (el si ea), fie la final nu-si mAI vorbeau, fie se sarutau din cand in cand in timpul piesei ca un fel de incurajare, genul "la noi nu e asa, nu?". Nu e un spectacol comod, pentru ca de mintit, mintim toti. Iar cand te revezi in toata splendoarea nu poate sa-ti pice tocmAI bine. Cel putin o situatie din cele 6 a trAIt-o toata lumea. Am curajul sa pun pariu.

DT: AI mAI participat la EuroArt acum 4 ani cu spectacolul "Dragostea dureaza trei ani". Cum iti apare festivalul acum? A progresat sau regresat (sincer)?

C. S.: Festivalul creste de la an la an, asta se vede cu ochiul liber. Creste in primul rand prin selectie, prin participare. Eu organizez in Bucuresti Festivalul de Teatru Independent Undercloud, anul acesta suntem la a cincea editie si stiu exact ce inseamna sa cresti un festival, sa fii exigent, sa AI rigoare, sa conteze calitatea dincolo de prietenii, relatii personale, interese, sa fii dispus sa-ti pierzi prietenii pentru ca e mAI important sa nu faci compromisuri si sa fii vertical.

DT: Cum te-ai regasit in EuroArt? Cum ti se pare publicul iesean? Mai vii?

C. S.: EuroArt este o alternativa si e bine ca este asa. E loc sub soare pentru toata lumea, dar rezista cine este cu adevarat pasionat si determinat de ceea ce face. Daca faci o chestie la modul superficial, nu rezisti mult timp. EuroArt rezista pentru ca incearca sa mentina stacheta sus, sa aiba valoare. Si nu laud. Constat. O sa vin in acest festival ori de cate ori o sa fiu invitata si ori de cate ori productiile mele vor fi necesare spectatorilor ieseni. Iubesc Iasul intr-un mod foarte personal si de fiecare data cand joc pe scena unui teatru din Iasi am mari mari emotii. Spectatorii de teatru din Iasi in majoritatea lor sunt conservatori, dar daca le oferi calitate gusta si alternativa contemporana.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.nl/2012/06/dt-in-dialog-i-chris-simion.html