Și brusc totul a reînceput să conteze…

 

Unchiul Vanea, lecturat scenic și regizat de Claudiu Goga, este un dublu statement susținut de actorii ieșeni, pledând pentru normalitatea teatrului (redeschiderea teatrelor) și pentru revenirea la teatralitate. Cred că am acumulat cu toții mult prea multe temeri, tristeți, nevroze, drame, iar lucrul acesta a început să se vadă. Și brusc, un spectacol teatral prin excelență, în două părți, vizionate în două zile diferite, ne-a redat speranța că totul va începe să conteze din nou. Nu cu mult diferit era discursul lui Cehov când personaje izolate în peisaje rurale ori zone provinciale caută să evadeze ori să dea un sens propriei existențe prin muncă, dragoste, credință, să-și descopere menirea și să spere la propria salvare.

Claudiu Goga lucrează scenic cu spirit de geometrie (turnanta, funcționalitatea ireproșabilă a elementelor din care se compune decorul, scenografia nu atât minimalistă, cât esențializată – samovarul, sticlele, masa de lucru, cel mai probabil o masă de dulgher, scândurile), iar în ghidarea actorilor cu spirit de finețe (detalii gestuale de mare rafinament, mimica nu doar lucrată cu ingeniozitate, ci și trăită din rărunchi, un subtil acord între exterioritate și interioritate). Actori care își dau, după atâta timp, în sfârșit, măsura (monologuri dramatice la rampă sau cu ieșiri din convenția teatrală, în avanscenă sau printre spectatori).

În spatele constructului scenografic se întrezărește o altă scenă (folii ce acoperă candelabrul, dar și alte piese de mobilier, iar la final întregul spațiu scenic, scândurile folosite ca decor, denumirea la vedere a părților stângă, respectiv dreaptă, denumiri înscrise cu creta pe pereții de fundal, grădină și curte, reflectoarele ce coboară din podul scenei). Sensul acestei scene provizorii care o dublează pe cea reală ni se dezvăluie abia la sfârșit, când pe prompter apare un mesaj aparent neutru despre declararea stării de pandemie pe 11 martie 2020 și închiderea teatrelor, dar mai ales când actorii, aceiași actori care au jucat nărăvaș în ambele seri, își pun o mască pe față la aplauze.

Lumea nu este și nu a fost vreodată închisă cu adevărat, ci aceasta nu-i decât un work in progress. Mai clar ca niciodată îmi e că se duce o luptă, dar aceasta nu reprezintă războiul meu, lupta noastră. Iar teatrul nu are cum să dispară. Pentru că teatrul face ca brusc totul să reînceapă să conteze. Iar acest statement îmi pare cu atât mai puternic cu cât actorii ieșeni joacă așa cum parcă niciodată nu au făcut-o mai bine, din inimă. Cu toată puterea lor sufletească și învredniciți, își reclamă drepturile de a fi pe scenă, acolo unde se râde cu sughițuri și se plânge cu lacrimi, se scurg picături de sudoare, se bea din același pahar, se urlă din toate puterile, dacă așa de tare e trauma umană reprezentată, redată și/sau trăită. Sub toate aceste aspecte, spectacolul este un statement pentru libertatea de expresie a actorului pe scenă, în vremuri de pandemie, distanțare socială și protecție prin utilizarea unei măști chirurgicale.

Este deopotrivă un spectacol de regizor, glisând spre cel de actor, în sensul că are valoare teatrală atât în ceea ce privește viziunea și constructul regizoral, cât și prin aportul incontestabil al actorilor. Statement-ul este unul regizoral, împărtășit și susținut de actori prin talent și efort. Este un spectacol dens, dinamic și extrem de dramatic. Autentic, cu momente care îți rămân întipărite în minte. Cu un fin balans spre cinematograficul scenic care, precum orice excepție care nu infirmă regula, întărește statement-ul teatralității. În permanență scena e plină, chiar și atunci când doi actori au un moment în prim-plan, chiar și atunci când, în planuri care alternează, cu stop-cadru, actorii umplu scena la propriu. Cât privește statement-ul redeschiderii teatrelor și al revenirii la o stare de normalitate în teatru (în ciuda vremurilor anormale pe care le traversăm), acesta e ambiguu în prima seară, clarificându-se la finalul celei de-a doua, când ai o nouă privire asupra anumitor gesturi.

Cu freamăt, este reactualizat Cehov. Tăcerile devin urlete, suspinele – vuiete. Nefericirea umană dă în clocot. Forța de expresie a actorilor, explicitările gestuale, mimica este de nedescris. Uneori existența doare atât de mult încât devine de nesuportat, iar această idee este redată în varii moduri (țipătul sfâșietor al Adei Lupu și al Petronelei Grigorescu din finalul primei părți, chiuiturile nefirești ale lui Cosmin Maxim ori ale lui Doru Aftanasiu din scena beției, corpul chircit, contorsionat al lui Constantin Pușcașu din partea a doua, crizele psihologice excelent construite, temperanța și stăpânirea cu care joacă Pușa Darie, ascunzând parcă o mâhnire prea adâncă pentru a mai putea fi exprimată, sobrietatea lui Teodor Corban, contrapunctând zbuciumul celorlalți, având desigur și el în vedere momentele de rătăcire ale personajului său, închiderea în sine și-n nenorocire a personajului Mihaelei Arsenescu Werner). Reușește de minune tehnica contrapunctului trecerea fulgurantă de la superficialitate ori trivial, fie că e vorba de joc actoricesc ori de mici momente special construite, la marea dramă. 

 

(Unchiul Vanea de A.P. Cehov, regia și versiunea scenică: Claudiu Goga, distribuția: Constantin Pușcașu/Vanea, Petronela Grigorescu/Sonia, Cosmin Maxim/Astrov, Teodor Corban/Serebreakov, Ada Lupu/Elena Andreevna, Mihaela Arsenescu Werner/Voinițkaia, Pușa Darie/Marina, Doru Aftanasiu/Teleghin, scenografia: Corina Grămoșteanu, coregrafia: Vlad Mărculescu, lupte scenice: Dumitru Năstrușnicu, premiera: 23 și 24 octombrie 2020, Sala Mare, TNI)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/10/si-brusc-totul-reinceput-sa-conteze.html

Cu cât mai rău, cu atât mai bine. WATWCT

 

Nu îmi mai permit în actualul context pandemic să vă îndemn să fiți buni. Pentru că mă uit în jur și observ că oamenii buni au cam dispărut. Sau – dacă au dispărut – nu au fost niciodată acolo. Însă nu voi înceta să vă călăuzesc privirea spre frumos, iar astfel poate măcar cineva se va descoperi vreodată pe sine, într-o relație reală cu celălalt.

În acest sens, What we are today will change tomorrow (WATWCT) ar putea părea o utopie. Prin frumos, prin artă, două dansatoare se descoperă pe sine, își revelează propria corporalitate, respectiv propria feminitate, ajungând, prin improvizație, dar și prin improvizație dirijată, la un nivel înalt de empatie, la exprimarea unei relații interumane autentice, la final de performance.

Raportul dintre Beatrice Volbea și Alexandra Vieru e de tipul unei oglindiri răsturnate, cu pendulări permanente între talent și efort, maturitatea și candoare, impulsivitate și autocontrol, fără ca vreuna dintre cele două să dețină vreo calitate în absența partenerei scenice. De aici, rezultă o coregrafie fizicalistă, o abordare  a dansului prin intermediul teatrului fizic, inițial confruntarea celor două personalități/corpuri (trupuri) fiind una destul de violentă, cu sublimări pe parcurs, dar mai ales în final.

Mi-e greu să cred în ideea de improvizație totală susținută de producători, dat fiind faptul că performance-ul are o structură, putând fi identificate câteva momente, ușor detectabile și bine delimitate. Cu toate că, uneori, se lasă iluzia spațiului gol, invadat de lumină și sunet, în așteptarea protagonistelor, creându-se o anumită atmosferă. Numai că și acesta e tot un moment în performance. Probabil, într-un format predeterminat se insinuează conținutul de fiecare dată inovator, rețin doar conceptul – imposibilitatea repetării unei reprezentații ca fiind unul cel puțin interesant, deși nu l-am probat (am vizionat doar înregistrarea premierei de la Teatrul Stejar, cu prilejul proiecției organizate în aer liber, în spațiul Substance, curtea interioară de la Art + Design).

Am reținut raportul de forțe de la început, jocurile puterii, lupta trupurilor înlănțuite ori dezlănțuite, iar în desprinderea trupurilor, în spațiul dintre cele două corpuri, survine conștiința prin cuvânt. Din nou, mi-e greu să cred cele susținute de producători că replicile sunt inventate în cadrul performance-ului deoarece, concrete ori lirice, sunt excelent poziționate. Conceptul respinge, desigur, o conștiința coregrafică diriguitoare și susține ideea de parteneriat între coregraf și performeri, coregraful conferind spațiul mintal, ideatic în care un conținut original, dar mai ales propriu să poată fi creat de performeri, în termeni de mișcare scenică, pași de dans, tipologie coregrafică și miză scenică (dansul care semnifică, dansul prin care se comunică idei, emoții și prin care cele două protagoniste comunică, dansul ca spectacol). O coregrafie în care și prin care performerii se (re)găsesc pe sine, absorbind din energia celuilalt, devenind mai mult, mai puțin decât ei înșiși, decât celălalt, egali cu sine.

De altfel, la un moment dat, dansatoarele își dau una alteia indicații de regie coregrafică, de mișcare care le execută succesiv (slow, fast, medium slow/fast, super slow/fast). Aici se simte spontaneitatea, cum încearcă să se pună una pe cealaltă în dificultate, reușind de fiecare dată să iasă cu brio din impasul improvizației coregrafice. În realitate, cele două partenere scenice se susțin reciproc foarte mult una pe cealaltă, având energii complementare. Ele se completează sub mai multe aspecte, coregrafa Andreea Novac mărturisind că le-a ales tocmai pentru diferențele dintre ele, pentru a-și putea împlini conceptul. Două energii opuse, cel puțin diferite, care se resping, se atrag, iar în cele din urmă se armonizează și empatizează – semnifică prin dans Beatrice Volbea și Alexandra Vieru.

Despre muzică se susține că e la fel de ad-hoc, urmând sau anticipând dansul, în orice caz susținând mereu dansatoarele în demersul lor de căutare de sine prin confruntări urmate de (re)întâlniri lirice. Mai spun producătorii că e despre cum fizicul determină psihicul și viceversa. Într-adevăr, dacă despre asta e vorba, în permanență corpurile nasc sensuri și semnificații. Iar sensurile la care se ajunge prin dans se repercutează asupra corpurilor, fie că avem de a face cu efecte de bumerang (reveniri), fie că avem de a face cu mișcări noi ivite din senzații, idei și emoții noi, fie că se schimbă obiectul de lucru (modificările se exercită asupra spectatorului). 

Cele două se privesc, foarte de aproape, în imposibilitatea unei vederi autentice lupta e acerbă, atunci când se desprind intervin deopotrivă conștiința, replica și nostalgia corporalității, se produc reîntâlniri și regăsiri. Iar în final, cele două dansatoare se privesc pentru prima dată cu adevărat și vorbesc despre sine și una despre cealaltă, intuitiv, empatic, cu foarte multă simpatie. Din întâlnirea trupurilor contorsionate se ivește o relație interumană autentică, lucru care e posibil, cel mai probabil, și în sens invers. Armonia sufletelor frumoase se răsfrânge asupra corporalității.

 

(What we are today will change tomorrow, cu: Beatrice Veronica Volbea, și Alexandra Vieru, compoziție și producție audio: Eduard Draude de la Avangarda, proiect dezvoltat de coregrafa Andreea Novac, aparținând programului de rezidențe Placebo, inițiat de Teatru FIX, vizionare găzduită de Art + Design, Iași, 27 septembrie 2020)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/10/cu-cat-mai-rau-cu-atat-mai-bine-watwct.html

(A)Live. Teatru hibrid

 

Ce mai poate însemna astăzi să fii viu (alive) într-o lume hibridă, la limita dintre virtual și real? Când educația și teatrul, două elemente de bază ale unei societăți, sunt la fel de hibride. Când în toate mediile de activitate umană discutăm preponderent despre ”scenarii” (e.g. scenariile verde, galben roșu în educație, în contextul pandemic actual). Când o răsturnare fundamentală ar putea să se producă – între artă și realitate, între digital și real…

Spectacolul jucat de actori pe scenă, însă fără spectatori în sală, la care se poate avea acces live sau prin intermediul unei filmări, construiește cinci sensuri pentru ce mai poate însemna să fii viu (alive) astăzi, fiecare dintre acestea propunând câte o variantă de a fi live: 1. Să faci un live cu telefonul mobil despre un eveniment care te-a marcat și să-l transmiți prietenilor sau unei audiențe mai largi via internet; 2. Să dai un interviu online, în căutarea jobului vieții tale, respectiv să ai o programare virtuală la psiholog și să ieși remontat de pe urma ședinței live; 3. Viața ta să fie negociată online, pusă în balanță între costul transportului în țară și cheltuielile medicale din străinătate, cu cele mai bune intenții de ambele părți; 4. Să ai doar întâlniri virtuale pe servere și prin intermediul aplicațiilor online și al gamingului, dar să te simți viu alături de celălalt; 5. Să transmiți live o emisiune de investigație despre contrastele din țara carpato-danubiano-pontică și alte păcate.

De fiecare dată, foarte multe probleme complică situațiile, scenariile, sensurile. Prezentatoarea unei emisiuni culinare transmite un live despre un incident de violență familială din România, la care s-a făcut părtașă în mod direct, primește comentarii mai mult sau mai puțin deplasate (de la subiect) și este cutremurată existențial la propriu. E genul de scenariu când vinovatul este pretutindeni și nicăieri: un băiețel i-a spus fiicei ei că nu are ce căuta în parcul de skateboard (discriminare pe motiv de gen), iar protagonista și-a reclamat drepturile în fața mamei băiatului; în condițiile în care mama băiețelului a reacționat violent, protagonista a reclamat live întregul incident.

Cel de-al doilea scenariu reprezintă reactualizarea unui interviu online sub forma unei ședințe online la psiholog și, în același timp, o formă de terapie prin artă. Protagonista se simte nulificată de propunerile de job care nu au legătură cu pregătirea ei și sapă adânc, atingând traume din copilărie (grădina, bunicul român) care sunt asociate cu exploatarea românilor prin muncă la cules de sparanghel sau îngrijit persoane vârstnice la domiciliu, în străinătate. Scenariul are două fațete, una la vedere și o alta acționând din umbră și două modalități alternative de a ataca problemele prin limbajul folosit. Anularea personalității se soldează cu o remontare existențială, cel puțin de moment.

Tot despre muncă în străinătate este vorba și în cel de-al treilea scenariu, de această dată despre angajatul unui abator care a suferit un grav accident și a cărui asigurare la angajator nu poate acoperi toate cheltuielile medicale. Întrucât costul transportului către România e mai mare decât suma restantă, mama lucrătorului este interpelată online de un medic, bănuit inițial de scam, spre a decide asupra continuării tratamentului în Germania și a acoperirii diferențelor. Uneori a fi viu presupune lupta pe viață și pe moarte cu frauda angajatorului, sistemul medical deficitar sau alte subteme ale noii exploatări a omului de către om, la limita dintre subiectiv și obiectiv, dintre melodramă și brutalitatea faptelor.

Penultimul sens al lui a fi viu introduce o secvență lirică, iar sensul locuirii împreună în mediul virtual, ludic și melancolic, în umbra nostalgiei după o apropiere concretă, fizică, dobândește valențe de neimaginat. În ciuda distanței, intimitatea își reclamă drepturi neașteptate în cadrul acestui pasaj de viață virtuală în doi, la limita dintre iubire și prietenie, dintre copilărie și vârstă adultă, dintre oniric, digital și real. Escapada pe un server, într-un peisaj simulat pe computer, zborul, micile atenții, entuziasmul celor doi alienați – complet absorbiți de o lume inaccesibilă din afară – sunt indescriptibil de frumoase.

În fine, viața din România este analizată în cadrul unei emisiuni de investigație fără succes în identificarea locului (localitate, biserică, mânăstire) unde a izbucnit un scandal cu privire la un preot ortodox gay. Contrastante sunt din plin nu numai peisajele ce amestecă turbine eoliene și turme de oi, curțile ce mixează panouri solare și toalete improvizate, dar și frumusețea locurilor și urâțenia morală, discrepanțele dintre exterior și interior, aparență și esență, discreția aparentă și spiritul de bârfă propriu românului.

Actorii Secției Germane sunt excepționali, interpretarea lor nu diferă cu nimic în live față de filmare, nu improvizează, sunt de un profesionalism impecabil, la rigoare. Camera de filmat este mutată dintr-o parte în cealaltă a scenei divizate asemenea unui platou de filmare, deschis privirii spectatorului virtual, înainte, în timpul și imediat după reprezentarea scenelor, rând pe rând. Senzația este de filmare în timp real, chiar și atunci când răsfoiești înregistrarea disponibilă după live. Rămâi cu două dileme, una teatrală și o alta, evident, existențială. Prima, cum ar arăta spectacolul din sală… A doua, în câte moduri și în ce măsură reușim să rămânem vii (alive) – date fiind toate modalitățile, pe care tehnologia ni le pune la dispoziție, de a fi live…

Nu în ultimul rând, putem vorbi de teatru hibrid în sensul că spectacolul e o mixtură de online și offline, de teatral și filmic, de scenic și virtual, un pas înainte spre viitorul teatrului, la granița cu cinematografia.

 

 

 (Live de Thomas Perle, regia și spațiul scenic: Bobi Pricop, un spectacol inspirat de realitatea anului 2020, distribuția: Johanna Adam, Yannick Becker, Emőke Boldizsár, Daniel Bucher, Anca Cipariu, Fabiola Petri, Daniel Plier și Valentin Späth, TNRS – Scena digitală, prezentat livestreaming și în FITPTI, 2.10.20)

Dana Țabrea

 https://dyntabu.blogspot.com/2020/10/alive-teatru-hibrid.html

Tu ce fel de om alegi să fii?

 

De Ziua Mondială a Educației, propun vizionarea a două filme documentare (https://ad-doc.bloczero.ro/scoala-rebelilor/, https://ad-doc.bloczero.ro/scoala-din-cloud/) și o meditație despre sistemul educațional actual. Am putea lua ca punct de plecare un citat din Tagore, motoul filmului documentar The School in the Cloud de Jerry Rothwell (2018): ”Do not limit children to your own learning, for they were born in another time” (”Nu limitați copiii la învățătura voastră, deoarece ei s-au născut în alte vremuri”). În acest sens, sistemul de educație tradițional – bazat pe concepția că există un singur adevăr (răspuns corect), deținut de profesor, pe care elevul sârguincios trebuie să-l redea pe de rost atunci când este întrebat – trebuie depășit.

În schimb, elevii să fie stimulați, provocați, ghidați, prin intermediul unei educații non-intruzive sau minimal intruzive în ceea ce privește asistența acordată de profesor, să găsească singuri răspunsurile, prin documentare pe internet, învățare colaborativă, în echipă și prin cooperare cu ceilalți colegi. În cadrul orelor în care elevii sunt încurajați să gândească critic, răspunsurile lor sunt modelate astfel încât lecția pare că se construiește din interacțiunea dintre elev și profesor (deși conținutul la care se ajunge e același, doar maniera de predare diferă). E mai important, se știe, dar se aplică în mai mică măsură, să-i învățăm pe elevi cum să gândească, nu ce să gândească.

La toate acestea am putea adăuga ideea unei școli nonconformiste pentru elevi nonconformiști (Berlin Rebel Highschool de Alexander Kleider, 2016) unde nu se acordă note și care nu se bazează pe competiția dintre cursanți, ci pe valorificarea potențialului fiecăruia și descoperirea de talente, pe acordarea unei șanse elevilor de a se cunoaște pe sine și de a-și valorifica potențialul în viitor, ajungând să facă ceea ce au visat în viață, dar și lucrurile pentru care sunt înzestrați.

Cele două filme expun câteva dintre experimentele educaționale care au încercat să schimbe ceva în lumea educației. Liceul din Berlin, înființat pentru elevii care au abandonat la un moment dat școala din diverse motive (autoritarismul profesorilor ori al directorilor, discriminarea rasială, indolența elevilor), un altfel de seral de astăzi, este un experiment de succes inițiat în anul 1973. Organizarea școlii se bazează pe principiile unei democrații participative la firul ierbii: nu are un director și nu impune nici un fel de ierarhie, toate problemele sunt analizate în întrunirile elevilor cu profesorii și moderate de un fel de PR, elevii sunt egalii profesorilor, dar au o relație bazată pe încredere și respect reciproc. Modul de organizare al școlii și nonconformismul din atitudinea profesorilor, stilul direct în discutarea problemelor, stilul informal preferat celui formal, accentul pus de profesori (în special la artă, literatură) pe învățarea nonformală și informală, privind metoda didactică mai mult ca pe o cale în atingerea obiectivelor (reușita la examene și în carieră), iar nu ca pe un lucru în sine sunt doar câteva din aspectele la care ar trebui să fim atenți astăzi.

Școala din cloud reprezintă unul dintre experimentele lui Sugata Mitra, specialist în fizică și știință computațională, conferențiar TED, câștigătorul premiului TED în 2013. Controversatul om de știință care intervine în teoria educației prin experimentul ”The Hole in the Wall” (1999) este contrazis de specialiști în educație digitală. Plecând de la principiul că educație e cel mai probabil să survină atunci când se atinge o stare intermediară între haos și echilibru, at the edge of chaos, Mitra plasează minicomputere în ziduri, iar copiii roiesc în jurul lor și descoperă pe cont propriu internetul. În timp, device-urile se strică, apoi dispar, rămânând la propriu doar găurile din ziduri și intenția unei educații coloniale în masă.

Ulterior, Sugata Mitra va dezvolta în India și Anglia (”de la New Delhi la Newcastle”) experimentul SOLE (2014) gândit pe o perioadă de trei ani. Experimentul de învățare organizat prin lucrul în echipă al elevilor, ”fără pilot” (Self Organized Learning Experiment) a suferit modificări în timp și a fost diferit în funcție de modurile de implementare în Anglia, respectiv India, dar a condus la problematici surprinzătoare în ceea ce privește evoluția educației.

Din Anglia, Sugata Mitra a fost contactat din nevoia de a schimba ceva în educația bazată pe principiul repetiției și al memorării, care nu pare să mai funcționeze astăzi. Elevii de liceu dezabuzați vor da aceleași examene unde nu li se permite accesul la calculator, computer, dicționar etc., pregătindu-se pentru o viață când nu va fi deloc astfel, unde vor interacționa cu dispozitive, device-uri, internet, dar și unii cu ceilalți, vor fi în mijlocul unei societăți informatizate, în cadrul căreia informația, comunicarea și accesul la acestea ocupă primul plan.

Pentru a se crea o bază a schimbării, experimentul a fost conceput pentru elevi de gimnaziu. În primul rând, sala de clasă este modificată conform cerințelor elevilor. Confortabilă, sala este dotată cu computere la care elevii lucrează pe grupe, cu table inteligente, markere și planșe. Profesorul nu dispare din peisaj, dar își asumă un alt rol: alături de elevi, iar nu în fața acestora; coordonează de departe activitatea de cercetare și descoperire a soluțiilor, adresează întrebări-problemă la care nu așteaptă răspunsuri prestabilite, este deschis spre noi posibilități.

Într-un sat din India, Sugata Mitra construiește mult așteptata școală din cloud. Educația tradițională (profesorul autoritar și elevul obedient, lecția-lectură, memorarea conținuturilor, în absența unei minime problematizări) este inițial depășită prin punerea profesorului între paranteze. Fără restricții, elevii sunt plasați într-un context al învățării interactive, unii împreună cu ceilalți și unii de la alții. În cele din urmă, se admite că profesorul nu poate fi eliminat, însă noul său rol e de coordonator minimal intruziv. Copiii se familiarizează, pe Skype, cu limba engleză cu ajutorul unor profesoare pensionare din Anglia (cloud grannies), depășind etapa descoperirii instinctive a internetului ori pe cea a jocurilor care se repetă. Devin și aici capabili să se documenteze, să răspundă la întrebări, să localizeze locuri pe harta virtuală, să măsoare etc. Își urmează înclinațiile și descoperă ceea ce vor cu adevărat de la viață, continuând să vină la școala din cloud, chiar după ce aceasta a încetat să funcționeze, experimentul ajungând la final.

Plecând de la toate acestea, având în vedere sistemul educațional contemporan în vremuri de criză pandemică, în totalitate online sau în sistem hibrid, ce așteptări avem de la elevii/profesorii noștri? Ce nemulțumiri, ce satisfacții? Cum putem face astfel încât să aderăm la o educație minimal intruzivă, eficientă, out of the box? Ce putem schimba? Și nu în ultimul rând, ce tip de om livrăm societății de mâine? Un burghez din clasa de mijloc administrativ ori corporatist robotizat? Deoarece cei pe care îi educăm noi astăzi sunt societatea de mâine. Tu în ce fel de lume își dorești să trăiești?

 

 Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/10/tu-ce-fel-de-om-alegi-sa-fii.html