Mă întreb care sunt intențiile realizatorilor, dincolo de aducerea Chiriței în provinție pe afiș la TNI, în
2017. Ce încearcă să spună nou Chirița din 2017, în interpretarea tânărului
actor Horia Veriveș, dincolo de actualizările de decor sau de aleatorii
actualizări ale replicilor din piesa lui Alecsandri? În absența deslușirii unui
concept regizoral coerent, mi-e greu să mă pronunț cu privire la realizarea
unor intenții oarecare. De aceea, voi începe prin a menționa punctul forte și
cea mai mare slăbiciune a actualei puneri în scenă: Chirița în provinție își
are locul ei bine delimitat la Iași în 2017; blackface-ul e inutil și scabros.
Deși tradiția travestiului nu s-a menținut în toate montările spectacolului
Chirița în provinție, revenirea la
această tradiție și păstrarea ei e de dorit. Mai mult, încercarea pe care Ion
Sapdaru o face cu Horia Veriveș, acordând o șansă unui actor tânăr, chiar dacă
peste puterile lui atunci când aducem în discuție tradiția celebrelor
travestiuri de la Iași, ce începe în 1852 cu Matei Millo, pentru care Vasile
Alecsandri a conceput acest rol, și continuă în 1930 cu inconfundabilul Miluță
Gheorghiu, iar mai recent cu Teodor Corban (1997) sau Petru Ciubotaru (1990), e
salutară. Însăși includerea Chiriței în
provinție în repertoriul Naționalului ieșean este justificată, dat fiind
legătura de secole dintre acest spectacol și scena ieșeană.
Ceea ce m-a șocat cel mai mult a fost vopsirea în negru a feței unui actor
(Doru Aftanasiu) în contextul în care au existat reacții puternice în mediul
artistic față de blackface; nu cred
că era necesar și prin urmare nu văd rostul. E drept că la un moment dat,
într-o scurtă inserție de teatru de pantomimă în teatru (moment de forțare a
comicului), Doru Aftanasiu face un Othello parodic, dar nici așa nu cred că era
nevoie să aibă chipul ciocolatiu pe tot parcursul spectacolului.
La capitolul alte aspecte pro și contra, ar mai fi chestiunile următoare: e
interesantă aducerea calului viu în peisaj, dar sare în ochi faptul că se recurge
ostentativ la acest truc, lipsind scânteia; e de preferat sugestia unor
concretizări artificiale, kitsch care
aglomerează (curcanul, câinele, tablourile, amintind de păianjeni sau fructe de
plastic din alte spectacole ale regizorului); intercalarea momentelor muzicale și
a celor de grup cu restul scenelor reușește, actorii din rolurile de figurație
sunt foarte entuziaști și contribuie mult la atmosferă; decorul din partea a
doua e mai inspirat decât cel din prima parte și permite jocurile intercalate de
situații umoristice; Iuliana Budeanu (Luluța) e argint viu (în ciuda unei
pronunții atipice, are voce și ureche muzicală și ia cu asalt scena) eclipsând-o
pe Chirița; Horia Veriveș se confruntă cu o compoziție dificilă, rolul
solicitând poate un actor mai matur din punct de vedere al experienței scenice,
iar travestiul are succes în mod firesc fără a genera efectele comice la care
te aștepți atunci când un bărbat îmbracă straie de femeie; nu îmi explic de ce
s-a optat pentru Gelu Ciobotaru în rolul lui Guliță (e tern ca actor); costumele
contribuie foarte mult la realizarea caracterelor, la expresivitatea
interpretării actorilor și la generarea efectelor comice (accentuarea sau
exagerarea formelor în cazul Chiriței sau al lui Bârzoi/Dumitru Năstrușnicu amintind
de protagonistul din Natură moartă cu
nepot obez, travestiul arăbesc foarte ingenios al lui Cosmin Maxim/Leonaș).
Per ansamblu, actorii sunt foarte plastici (Dumitru Năstrușnicu, Irina
Răduțu Codreanu, Sorin Cimbru). Într-o producție de două stele actorii ies mai
mult în evidență decât într-una de cinci stele. După cum într-un spectacol cu o
regie puternică, actorii pot intra într-un con de umbră. Dar în fond e vorba de
modul în care se negociază raporturile dintre elementele spectacolului și
interpretarea actorilor sau de relațiile de putere dintre regizor și actori.
Nu pot să nu remarc faptul că spectacolul este distractiv pentru public,
iar reacțiile publicului dau măsura sa. Deoarece am învățat că în teatru nu
trebuie să sapi excesiv acolo unde se scoate apă din piatră seacă (nu e tocmai genul
de spectacol în care să scormoni după subtilități estetice ori după
interpretări abisale). Apoi, am mai învățat că un spectacol care prinde nu
suportă critici în exces. Iar spectacolul lui Ion Sapdaru are lipici la public.
Foarte câștigați vor fi cei tineri care nu l-au prins pe Miluță Gheorghiu jucând
Chirița. Avem însă mărturii (înregistrări radiofonice, fotografii și costume
din trecut). În ciuda unei tradiții de excepție, ar fi o atitudine greșită s-o
respingem categoric pe Chirița din 2017 doar pentru că nu s-ar ridica la
înălțimea tradiției. Fiecare generație are dreptul la cel puțin o Chiriță a ei.
Însă e dificil deoarece Ion Sapdaru pare să vrea o Chiriță în dulcele stil
clasic și atunci comparațiile cu interpretările anterioare devin inevitabile.
Personal, îmi imaginez că ar fi posibilă o actualizare radicală a piesei,
așa cum a făcut Cristian Ban cu O noapte
furtunoasă de Caragiale la Sfântu Gheorghe, punând în joc un concept
regizoral coerent, puternic și o viziune aparte, iar atunci am fi cu mult mai
câștigați.
(Chirița în provinție de Vasile
Alecsandri, regia și decorul: Ion Sapdaru, distribuția: Horia Veriveș/Chirița,
Dumitru Năstrușnicu/Bârzoi, Gelu Ciobotaru/Guliță, Iuliana Budeanu/Luluța,
Irina Răduțu Codreanu/Safta, Doru Aftanasiu/Dl Șarl, Cosmin Maxim/Leonaș, Sorin
Cimbru/Ion și Anne Marie Chertic, Diana Chirilă, Livia Iorga, Oana Sandu,
Tatiana Ionesi, Alexandra Bandac, Ionuț Cornilă, Daniel Busuioc, Adrian Marele,
Radu Mihoc, Francisc Bucur etc., costume: Alina Dincă Pușcașu, muzica
originală: Alexander Flechtenmacher, scripcarul: Ioan Ursulescu, premiera: 11
noiembrie 2017, Sala Mare, TNI)
Dana Tabrea
https://dyntabu.blogspot.ro/2017/12/chirita-in-2017.html
https://dyntabu.blogspot.ro/2017/12/chirita-in-2017.html
