EuroArt 2015: Un conglomerat, ad hoc, cu paradox

Un festival de teatru devine o componentă centrală în definirea identității culturale a unui oraș, a unei regiuni, uneori chiar a unei țări. Drept dovadă, avem prestigioasele festivaluri naționale sau internaționale, din țară și din străinătate, și e inutil să le mai numesc, din teama de a nu omite vreunul.

Soarta festivalurilor de teatru din Iași pare să nu fie una tocmai fericită. În loc să evolueze, se pierd de la un an la altul, din motive necunoscute mie (nu îmi place să îmi bag nasul în treburi administrative, politice sau contabilicești). Deși uneori selecția de spectacole a fost una de excepție și chiar dacă exista potențial pentru continuitate. De amar de vreme, un asemenea deznodământ trist nu poate fi decât descurajant. Cu atât mai mult cu cât ți se aruncă în nas formule de genul ”Dacă voi la Iași ați rămas fără festival de teatru, ce să vă fac…”, și nu din partea reprezentanților vreunui festival pe care l-aș înscrie pe lista ilustrativă a primului paragraf de mai sus. Nu e că am rămas fără festival(uri), ci că nu avem un festival de teatru care să acorde o marcă acestui oraș, fără îndoială cultural, dar prea puțin competitiv în acest sens, ”aici, la porțile beznei”.

EuroArt avea inițial un profil bine conturat (festival de comedie) și umplea sălile de spectacol de tineri, timp de o săptămână, în luna mai. Ulterior, numărul montărilor cu renume, pe text clasic, dar care nu excelau neapărat ajunseseră să izoleze genul de spectacol care crease de la început caracterul festivalului. Astfel că, deopotrivă lăudabil și criticabil, s-a menținut din 2006 până în 2013 inclusiv, dispărând încet, dar sigur de pe firmament, până la extincție în 2014. Anul acesta revine, însă nu în forță, ad hoc (foarte multe modificări în program au loc chiar în timpul desfășurării) și ca un conglomerat de teatru profesionist (cum ar fi Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani sau Teatrul ”Nottara” din București)  și de amatori (în deschidere, trupa de teatru ”Republica Veche”, a Universității Tehnice ”Gheorghe Asachi” din Iași), de teatru instituțional (de exemplu, Teatrul ”Jean Bart” din Tulcea) ori independent (Chris Simion/Theatre and More, Andrei și Andreea Grosu/UnTeatru), de teatru propriu-zis și lectură dramatică (Octavian Jighirgiu) ori recital pe muzica folk (Andrei Maftei, Cezar Popescu, Adi Beznă), alături de manifestări conexe (conferință, lansare de carte, concert).

Să zicem că s-a încercat o formulă de integrare a unui festival de teatru în cadrul unui festival mai amplu (Festivalul Internațional al Educației). Motivele de apreciere a laturii de concert folk nu sunt doar subiective (alături de Emeric Imre, cu mimica-i expresiv-teatrală și măiestria într-ale chitarei, o sală întreagă intonează refrenul de la ”Nebun de alb” sau râde la piesele muzicale parodice). Deși mă bucur de fiecare dată când speciile teatrale se îmbogățesc (eu însămi am redenumit câteva și voi continua să o fac), spectacolul de teatru-folk nu-i decât o improvizație, însoțită de un recital folk, în cel mai bun caz potrivit pentru o scenă de teatru pentru copii, atunci când intră în joc tema din titlu (”Mai bine cântăm la pisici miau, miau!”) și costumația; în schimb, poemele sunt bine alese și recitate/interpretate vocal și instrumental.

În ceea ce privește latura strict teatrală a festivalului EuroArt 2015, aduc în atenție trei spectacole: Studii despre iubire (după eseurile cu același titlu de Ortega Y Gasset), în regia lui Chris Simion, Scrisoare către Casandra de Pedro Eiras, regia: Andrei și Andreea Grosu, și 20 de minute cu îngerul de Alexandr Vampilov, regia: Ion Sapdaru.

Toate cele trei montări, fiecare într-un fel aparte, constituie câte un paradox. Studii despre iubire renunță la latura reflexivă a autorului-pretext, lansând aforisme despre iubire (vorbind de aforism, ne referim deja la sentințe gata fabricate), în contextul unui spectacol de teatru-dans, cu scurte pauze recitative, în care regăsim cam tot ceea ce e în trend în mediul teatral occidental, dar în doze mici (beat box, dans de la balet modernizat la mișcări pe ritmuri lăutărești, pantomimă, light design competitiv, proiecții). Se începe cu redarea unor arhicunoscute defininiri ale iubirii, continuând cu un minisondaj în rândul publicului (tot înspre definirea dragostei), momente puțin legate de cele peste 10 scene scurte (demarcate prin modificări ale luminilor), construite din oximoroane artistice reușite (proiecție de secvență de film romance, Gone with the Wind, ca suport pentru momente de spectacol parodice; seriozitatea maximelor și comedia situațiilor sau invers, traducerea dramaticului unor situații de cuplu prin joc și mișcare care declanșează râsul).

Scrisoare către Casandra e un duet-duel între două personaje, între două stări de spirit (luciditate, ajungând la divinație, pe de o parte, la nebunie, pe de altă parte), cu un decor voit uzat, amintind cumva pe dos de bucătăria modulară ultrasofisticată tehnic din Femeia mării, susținut de jocul celor doi actori (Liviu Pintileasa, Cristina Casian), ale căror replici devin grimasă, clocot, crispare; repetițiile, prezența în absență în același spațiu a personajului masculin, circularitatea, evitarea pronunțării concluziei (finalul poate fi doar dedus) sunt doar câteva dintre calitățile acestui spectacol. Paradoxală e asocierea dintre interpretare accentuată și expresivitate interiorizată.

20 de minute cu îngerul reprezintă consecința primei colaborări a regizorului ieșean cu trupa Teatrului ”Jean Bart” din Tulcea, o bine-venită surpriză în festival, una dintre modificările ad hoc, anunțate în ultimul moment. O montare clasică se construiește pe acorduri muzicale rusești prin acumulare treptată (bulgărele de zăpadă), cu două descărcări la final, marcate de modificări ale luminilor (momentul cu vioara, dispariția străinului). În schimb, tema este pur și simplu actuală: mai putem crede astăzi în acte dezinteresate/cristice/din compasiune? În spatele unui dar/gest aparent gratuit și nevinovat nu se ascund crimele atroce pe care ni le putem imagina, însă un motiv trebuie să existe (să-l numim remușcare). Suntem oameni pentru că judecăm în acești termeni faptele noastre ori pe cele ale semenilor; în caz contrar, am fi fiare sau îngeri. De multe ori, aceste două categorii între care pendulăm nu ne sunt deloc străine (de exemplu, dragostea necondiționată invocată de Sf. Augustin sau homo homini lupus, explicitat de Hobbes). Paradoxală devine compoziția următoare: montare clasică, joc dinamic, epicizarea meditativului, comedie cu miez contemplativ, întrebări actuale.


Dana Tabrea

 

(Festivalul EuroArt, în cadrul FIE, director: Adi Afteni, 24-31 mai 2015, Iași)


http://dyntabu.blogspot.ro/2015/05/euroart-2015-un-conglomerat-ad-hoc-cu.html

 

Suspectare, corporalitate, coregrafie

Mi-aș dori să scriu despre faptul că într-o societate democratică cetățenii nu mai au nevoie să iasă în stradă pentru că mijloacele de exprimare a opiniei le sunt deja favorizate și că acestora nici nu ajunge să le fie teamă să vorbească între ei. Primul semn al putreziciunii spirituale și al absenței libertății omului este, de fapt, chiar acesta: oamenii încep să se suspecteze unul pe celălalt și le e frică să discute liber. În absența unui dialog real, ființa umană nu are cum să evolueze.

Și, plecând de aici, ajung să scriu despre un spectacol de teatru care a avut loc la Iași în cadrul Festivalului Fringe: This is my body. Come into my mind, regia: Alexandra Felseghi, în colaborare cu Setsuna și Cristian Pascariu, performeri: Raluca Lupan, Diana Buluga. În mod cert, acest spectacol vine ca o invitație adresată de producători (Create.Act.Enjoy) înspre explorarea propriului sine, dincolo de prejudecăți, realizând că nici manifestațiile publice și nici suspectarea (și aici exemplele ar putea continua) nu sunt soluții liberale de ieșire din criză, de orice natură ar fi aceasta, socio-politică, identitară, economică ș.a.m.d. Mai curând, teatrul oferă celor care-l practică un instrument eficient atunci când se pune problema evitării situațiilor incomode generate de societate și crearea altora noi, care să pledeze, de ce nu, noi cauze. Iar faptul că teatrul atrage la un loc un număr mare de oameni nu mai constituie pentru nimeni, sper, un semnal de alarmă ca în trecut când se credea că există riscul vreunei  manifestații după, ci înseamnă, poate, că un dialog mai eficient e pe cale să aibă loc între public și spectacolul propriu-zis.

Create.Act.Enjoy reușește să aducă în prim plan imagini coregrafico-vizuale sugestive și mesaje actuale. Spectacolul este un demers temeinic argumentat, construit din mai multe scene, făcând apel la mijloace audio-vizuale specifice artei cinematografice (nu doar proiecții, ci și fragmente filmate relevante) pledând pentru acceptarea corporalității feminine netrucate în cadrul unei societăți care merge invers, înspre încurajarea și producerea artificialului, de la cosmetizare la intervenții chirurgical-estetice de proporții. Coregrafic, totul se derulează fără fisuri, trecând prin trei registre: jocurile copilăriei, complexele adolescenței, problemele serioase ale adultului, care nu mai are de înfruntat un alt adversar, copil și el, sau figura neînduplecată a tatălui, ci pe celălalt (om), societatea. Ceea ce Clujul aduce nou în fața publicului ieșean anul acesta reprezintă, până la urmă, un performance despre corporalitatea femeii în secolul al XXI-lea, despre acceptare și asumare, despre stimă de sine și despre libertate, fie că ne referim la traume ale copilăriei, la complexe ale adolescenței ori la problemele cu care se confruntă corpul femeii atunci când societatea (ceilalți) îi sugerează că nu este suficient de frumos, de bun, de inteligent pentru a se prezenta în fața altui corp, pentru a-și manifesta în mod independent voința, pentru a spune ”nu”... În mod egal, am putea scrie alte pagini despre senzualitate și corporalitate, despre modul în care este concepută senzualitatea feminină, expunând-o limitelor masculinității, atât prin jocul uneori dual al performerilor, cât și prin sugestiile vizuale din proiecțiile la care am făcut deja referire, jonglând cu principiile yin-yang. Acesta este unul dintre spectacolele de rezistență din festival, pentru că vine cu o gestionare atentă la nivel de mișcare scenică și cu o excelentă adaptare la spațiul care l-a adoptat (Teatru Fix, 15 iunie).

 Nu în ultimul rând, aș dori să mă refer la un alt spectacol, din producțiile mature, propuse de chiar FIE, care învață Iașul semnificația sintagmei ”excepțional din punct de vedere coregrafic”. Este vorba, cum poate deja bănuiți, despre D’ale noastre, în regia lui Gigi Căciuleanu, care a marcat anul Caragiale pe scena bucureșteană și, după ce a făcut ocolul pământului în nu-am-numărat-câte zile, a ajuns, iată, pe o scenă locală (Casa Studenților, 17 iunie).

Consider că acest spectacol ar putea fi o carte de vizită a românilor pentru Occident. Deși se înțelege din aceasta că spațiul uman românesc nu reprezintă tocmai un topos privilegiat, ci dimpotrivă, e chiar locul de întâlnire al unor caractere repulsive, în mod paradoxal, însuși faptul că un asemenea performance coregrafic a putut avea loc în România ne duce automat peste graniță. Încerc să privesc spectacolul prin ochii celui care nu are habar de Caragiale și să-mi pun altfel problema mesajului. Pentru că dacă ne apucăm să-l despicăm în drame și să identificăm Zițe, Vete, Ane, Coni Leonida, Cațavenci și alte personaje, nu vom ajunge prea departe.

Este vorba despre gravitatea și consecințele conservării unei mentalități de Ev Mediu în secolul al XXI-lea, despre refuzul adaptării la nou, insistând pe conceptul de ”tradiție”, iar în acest punct, se intervine atât prin modul în care este folosit fondul melodic (mă refer la cel original peste care se suprapun arii de operă și fragmente simfonice arhicunoscute), cât și prin dublul sens al coregrafiei (parodierea însemnelor arhaizante ale unei societăți aflate în permanentă tranziție, nu se mai știe nici măcar de la ce înspre ce, alături de costumele clasice, pe de o parte, folosirea dansului modern pentru a șicana aceste însemne, pe de altă parte). Relevante sunt numeroase momente coregrafice, însă, discursul demagogului atrage în mod deosebit atenția, pentru că acesta, într-una dintre interpretările cele mai moderne la nivel teatral ale ”Scrisorii pierdute”, este făcut să plângă, cerșind atenție și să se tăvălească pe scenă, înlăcrimat (Marcel Iureș, regia Alexandru Dabija). De această dată, însă, politicianul corupt (în interpretarea revelatorie a lui Lari Georgescu) este expus coregrafic, dar și muzical, unei confruntări de barbar cu lumea civilizată; până la urmă, el este scos din țâțâni (iese din costum și cravată) și o întreagă societate, luptând la frontiera cu civilizația, este devoalată. De această lume a omului primitiv ne e din ce în ce mai greu să scăpăm, pentru că undeva, aproape de noi, oamenii încă mai ies în stradă, iar vecinul ne suspectează că am privit pe fereastră în casa lui.


E o constatare tristă aceasta, dar oamenii, oriunde ar pleca, poartă cu ei lumea căreia aparțin. O carte de vizită ireproșabilă – acest spectacol realizat de Gigi Căciuleanu - care nu poate schimba, oricât ne-am dori, chipul unei nații.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/06/suspectare-corporalitate-coregrafie.html