Dispariții

Dispariții de Elise Wilk (2019) este un text asumat, poetic, emoționant, compus din trei părți, fiecare fiind centrată, așa cum arată și subtitlurile, pe personalitatea unei femei aparținând uneia sau alteia dintre generațiile unei familii de sași. Trecutul familiei este expus dinspre trecutul recent spre cel îndepărtat, revenindu-se în final la trecutul foarte recent. Viața protagonistelor nu este atât explicată obiectiv, cât psihologic; ele sunt analizate și exterior, schematic, dar mai ales interior, prin înțelegerea profundă a motivelor, stărilor, comportamentelor. Astfel încât le regăsim în diferite ipostaze care nu urmează neapărat ordinea cronologică.

În primă instanță, perioada revoluției și cea imediat de după revoluția din 1989 îi este dedicată Marthei, care a fugit în Germania lăsându-și în urmă familia, pe soțul ei pe care nu l-a iubit niciodată și pe fiica ei căreia îi va provoca o traumă legată de dispariții. Adică de încercările, reușite sau eșuate, ale tuturor prietenilor ei de a părăsi țara în timpul comunismului. Teama de abandon o va face pe Emma să se îndrăgostească de un bărbat inaccesibil emoțional și să fie ulterior incapabilă să își refacă viața, după moartea acestuia. Textul impresionează prin onestitatea cu care e reconstituită perioada decembristă și postdecembristă în această primă parte, prin obsesia plecării și victimele acesteia. Unele contraste, ca cel dintre pata roșie, de sânge proaspăt, lăsată pe asfalt de femeia care s-a aruncat de la fereastră de supărare că nu poate pleca din România, descoperită de copii și șotronul desenat cu creta din imediata-i proximitate, sunt relevante pentru maturitatea forțată, aproape violentă spre care anumite evenimente sau sentimente descoperite mult prea devreme (durerea adevărată, foarte plastic descrisă de autoare) sunt conduși copiii în acea perioadă istorică.

În al doilea rând, perioada mai recentă (2006-2007), marcată de intrarea României în Uniunea Europeană, este chiar despre Emma, care și-a dedicat viața celorlalți, mătușii tatălui ei, Kathi, soțului cu care a avut o relație lipsită de reciprocitate, dar și fiicei ei care a plecat la facultate în Germania, fără a pretinde nimic în schimbul dedicației ei. Sentimentul solitudinii și disperarea care poartă masca utilității răzbat din această ultimă (a treia) parte a textului scris de Elise Wilk. Unchiul Emmei (Rainer) nu are cu cine comunica de sărbători, așa că răspunde tuturor urărilor primite din partea firmelor. Din nevoia acută de a comunica cu o altă ființă umană, acesta imaginează tot felul de scenarii (își spune că în fond mesajele acelea standard sunt trimise de un om sau scrie mesaje de felicitare unor numere inventate, bucurându-se atunci când în mod automat primește răspuns). În legătură cu tema dominantă, menținerea iluziei, în pofida simțului realității care își spune cuvântul, este o altă caracteristică a vieții protagonistei (Emma) care refuză să accepte realitatea. În același timp, se produce o continuă punere în balanță a ceea ce a fost și ceea ce ar fi putut să fie.

În al treilea rând, trecutul îndepărtat face referire la iarna dinspre 1944-1945 când sașii au fost deportați în lagărul din Siberia. Este vorba de cea de-a doua parte și de secțiunea care explică contextul istoric mai detaliat. Atitudinea cinică a mătușii Kathi din prima parte începe să fie justificată, odată ce o regăsim în cadrul evenimentelor care i-au marcat viața (căsătoria încheiată pentru a scăpa de deportare, flirtul cu soțul, suferința după iubitul mort, sentimentul vinovăției care o va însoți tot restul vieții).

De fiecare dată, traseul protagonistelor e redat de un povestitor, un personaj mort sau nenăscut fiind storyteller-ul (Max, mort de 44 de ani, iubitul din tinerețe al lui Kathi, în prima parte, Edgar (fiul lui Lilli, sora lui Kathi) încă nenăscut, în a doua parte, respectiv Gerd, fostul soț al Emmei, mort de 12 ani, în cea de-a treia parte). Prezența celor invizibili este inevitabilă atâta timp cât cineva aici are nevoie de ei: ”se spune că morții rămân atâta timp pe pământ cât cineva se mai gândește la ei”. În fiecare dintre cele trei secțiuni, evenimentele au loc iarna. Anotimpul alb este descris, de fiecare dată, în moduri poetice, expresive, fabuloase.

Piesa lui Elise Wilk, cunoscută pentru ”S-a întâmplat într-o joi”, ”Pisica verde”, ”Avioane de hârtie” sau ”Crocodil”, texte care au inspirat interpretări regizorale dintre cele mai diverse, montate sub estetici diferite, dar atrăgând ca un magnet publicul tânăr prin amestecul insolit de candoare și problematizare, a fost selectată pentru un spectacol-lectură la Sala Teatru Cub (un proiect realizat de Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași și Alecart), din distribuția căruia fac parte actorii: Catinca Tudose, Diana Chirilă, Haruna Condurache, Ionuț Cornilă, Călin Chirilă, Cosmin Maxim, Radu Ghilaș, Constantin Avădanei, Brândușa Aciobăniței, Diana Roman, Mălina Lazăr și Andrei Sava, în regia Irinei Popescu Boieru și care a putut fi vizionat pe 25 noiembrie anul acesta. Deja a fost montat la Yorick Studio, în Târgu Mureș, în regia lui regia Sebestyén Aba, în septembrie 2019.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/12/disparitii.html

O tragedie contemporană

Prin spectacolul Exploziv, Elise Wilk și Andrei Măjeri își propun o actualizare a Bacantelor de Euripide – o provocare pentru dramaturg, o preocupare mai veche a regizorului care a adaptat această tragedie antică în studenție. Deși doar unele dintre personaje sunt reasumate în termeni contemporani (Penteu, regele Tebei, devenit șeful clasei și Agave, fiica lui Cadmos, întemeietorul Tebei, acum psiholoaga școlii, și Dionysos, aici Denis, un elev inteligent, dar indisciplinat), putem să completăm puzzle-ul dramaturgico-regizoral: Directorul ar fi Corifeul, iar Femeia de serviciu – profetul Tiresias care a luat conform mitologiei înfățișare de femeie, în timp ce elevii (băieți și fete deopotrivă, distribuiți simetric, în total opt) sunt menadele. La rigoare, adoratoarele lui Dionysos, bacantele, sunt colegele de clasă ale elevului rebel, transferat disciplinar de la un alt liceu, acestea căutându-i peste tot prezența, dar, în egală măsură, colegii seduși de nonconformismul lui Denis.

Fiecare scenă are un protagonist (Femeia de serviciu, Directorul, Agave, Penteu) care devine storyteller, ceilalți intervenind cu replici însoțite de acțiuni scenice (prin care tehnica storytelling-ului este dinamizată) sau cu diverse inserturi textuale, ilustrând sau completând intriga. Astfel că montarea devine o tragedie contemporană formată dintr-o suită de replici și acțiuni suprapuse peste storytelling, un joc al redistribuirii personajelor (principal în scena în care e storyteller, intervenind episodic în scena în care alt personaj e storyteller). Spectacolul îmbină realismul (spre hiperrealism) cu onirismul, având deschideri psihanalitice. Multe roluri sunt de compoziție, unele duble.

Doi dintre elevi sunt particularizați ca etnie (un afro-american și un evreu), o elevă vorbește pe alocuri în spaniolă, asemenea soluții sugerând că liceul unde se petrece acțiunea ar putea fi oriunde, mai mult – orice, Denis reprezentând fermentul, explozibilul și ”liniștea dinaintea furtunii” din subconștientul oricărui om. Încetul cu încetul, dorințe, frustrări, temeri latente (visele personajelor) sunt descătușate de semizeu, într-un fel sau altul toți ajungând captivi fascinației exercitate de acesta. Fetele se îndrăgostesc de el. Psiholoaga școlii, devenind din psihoterapeut victimă, este ademenită să facă ceva ieșit din comun, pentru a evada din monotonia vieții de familie și din cauza temerilor privind înaintarea în vârstă, neglijându-și fiul, ceea ce ar putea echivala cu o sacrificare a lui, deoarece a apelat-o în seara în care s-a sinucis, dar ea a fost prea ocupată pentru a-i răspunde. Toți colegii îl urmează pe Denis în actele sale rebele împotriva Directorului și îi invalidează autoritatea de lider lui Penteu. Ba chiar îl transformă, Penteu ajungând să predea și el o foaie de hârtie goală la testul de la biologie – mereu fusese un fiu supus și un elev model, dar în sinea sa nutrea dorința de a-și găsi propria individualitate.

Singura asupra căreia farmecul lui Dionysos nu are efect e Femeia de serviciu, un depozitar viu de prejudecăți de tip folcloristic (”Spune-mi ce ai în coșul de gunoi ca să îți spun cine ești” sau ”Dezordine în casă înseamnă dezordine în viață”) care are presentimentul că venirea noului elev va avea consecințe nefaste. În rest, ceilalți sunt vrăjiți în momentele dionisiace când Andrei Măjeri intervine prin soluții regizorale, în același timp coregrafico-muzicale (tot el semnează mișcarea scenică și alege ilustrația muzicală).

Subjugarea Directorului de către Denis decupează textul printr-un prim moment coregrafico-muzical, avându-i ca protagoniști pe cei doi, într-un soi de duel slow motion pe melodia Summer Wine, lumina rece fiind înlocuită prin limelight. Agave este sedusă în etape, conversațional, prin trezirea deopotrivă a simpatiei, empatiei (fiul ei are aceeași vârstă cu Denis), dar și a adolescentei, apoi a divei din ea. Până și Penteu este atras instinctiv (alături de ceilalți) într-un alt moment dionisiac în care predomină lumina roșie, se dansează pe TNT (AC/DC) și se lansează confetti, după care rămâne descumpănit și se retrage. Al treilea moment dionisiac introduce un spațiu vizual la limita dintre albastru, roșu și violet, și semnează pactul tuturor cu Dionysos (pe melodia You’re the one that I want).

Momente coregrafice desăvârșite (roata umană, dansul lui Dionysos din final), sincronizări milimetrice în materie de mișcare scenică fac loc unor momente parodice. De exemplu, jocurile de lumini se sting într-un Gaudeamus improvizat de Ioana Manciu. Andrei Măjeri jonglează pe granița fină dintre implicare și detașare spectaculară, ajungând la echilibru în momentele din final. Raportul mamă (severă) – fiu (docil, dar măcinat de neputința de a-și afirma personalitatea) este dramatic, entuziasmul ei aproape juvenil e redat în contrast cu disperarea lui, iar Penteu își povestește propria sinucidere, în timp ce Agave își relatează întâlnirea ratată cu Denis. Simultan, pe fundal, de după decorul devenit transparent, colegii privesc impasibili ecranul telefonului mobil. Per ansamblu, raportul implicare-detașare este tradus prin asocieri de tipul exuberanță-indiferență, ridicol-gravitate.

Imnul Abide with me deschide un moment de meditație tristă. Spațiul vizual redevine albastru, iar Agave primește sacourile colegilor lui Penteu ce l-au adorat pe Dionysos. Ea e prima vinovată, însă crima e involuntară. Restituind sacourile, Agave recunoaște cu amărăciune efectul cathartic pe care moartea fiului l-a avut asupra sa: ”Acum nu-mi mai e frică de visul în care înot în larg și mă întorc la țărm bătrână”. În această tragedie contemporană, Penteu își eliberează mama de coșmarurile subconștientului prin sinuciderea sa. Penteu este plâns și apoi uitat, conform principiului lumii supuse temporalității ireversibile: totul lasă urme, dar într-un final urmele se șterg. Însuși Denis este învins: un dans convulsiv, pe ritmuri de bătăi de inimă, îi reafirmă lui Dionysos umanitatea, în timp ce foștii adoratori își butonează celularele cu spatele la el (Cătălin Miculeasa e foarte bun pe mișcare scenică). În „cetatea” nonspirituală, noul zeu este tehnologia.

Decorul este mobil, funcțional – servind drept baie, sală de clasă, cabinet psihologic, vestiare etc., sugerând balconul de unde se aruncă Penteu, în același timp catedra simulând automobilul etc. Costumele sunt uniforme școlare mai inedite (sacouri în dungi gri cu bleumarin și fuste plisate bleumarin pentru fete, sacouri bleumarin și pantaloni în dungi gri cu bleumarin pentru băieți), costumul Directorului e comun, maro, iar toaletele psiholoagei urmează cursul transformărilor prin care trece femeia din ea și multitudinea de ipostaze prin care trece actrița Natașa Raab. 

(Exploziv de Elise Wilk, regia: Andrei Măjeri, scenografia: Alexandra Panaite, distribuția: Natașa Raab/Psiholoaga școlii, Alex Calangiu/Penteu, Cătălin Miculeasa/Denis, Marian Politic/Directorul, Raluca Păun/Femeia de serviciu&Fata trendy, Romanița Ionescu/Fata frumoasă, Monica Ardeleanu/Fata deprimată, Ioana Florentina Manciu/Fata premiantă, Ștefan Cepoi/Băiatul bătăuș, Andrei Ștefănescu/Băiatul trist, premiera: 16 ianuarie 2016, Teatrul Național ”Marin Sorescu” Craiova)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/02/o-tragedie-contemporana.html

De ce joi?

Spectacolul de teatru S-a întâmplat într-o joi, pus în scenă la Teatrul Fix din Iași de Adi Iclenzan (încă se mai joacă), se bazează pe un scenariu original aparținând tinerei autoare de text dramatic Elise Wilk. Distribuția: Laura Bilic (vânzătoarea), Ioana Grigoriu (studenta, menajera), Stanca Jabenițan (elevul, secretara), Cătălin Mândru (bătrânul, taximetristul), Mihai Pintilei (șomerul).

Cu toate că am fost la premieră, practic undeva spre sfârșitul anului trecut, doar recitind piesa de teatru, întreaga reprezentație mi se reactualizează punct cu punct. Deoarece este un text extrem de actual în ceea ce privește oralitatea. Însă textul mai e o țesătură de povești ale unor personaje, cu care spectatorul nu trebuie să dorească să se identifice. Aceasta este cred și ideea piesei, de a nu dori să fim ca acei ghinioniști (cărora li se întîmplă un lucru nefast într-o joi). Folosesc termenul ”piesă” nu sinonimic pentru producție teatrală și nici în sensul de piesă de teatru. În cazul de față, chiar nu fac diferența dintre text și spectacol: spectacolul este text (deoarece textul determină, dacă nu chiar domină reprezentația) și textul este un spectacol în sine (pentru că e foarte palpabil și extrem de viu).

Regia respectă întru totul textul la nivel de replică, schimbând doar uneori ordinea intrării în scenă a personajelor (din motive ce au de-a face cu distribuirea actorilor în roluri și cu modul de organizare a spectacolului) și optând pentru mai puține povești din zece câte a scris dramaturgul. Montarea mizează pe compartimentarea spațiului din Teatrul Fix și pe jocul actorilor, care nu fac altceva decât să relateze, fiecare, o istorie personală. Umorul negru este construit de autoare, pentru că mai toate poveștile conțin doze de cinism, macabru, absurd. Comicul producției survine din modul în care personajele au fost costumate sau din umorul de limbaj, dar și de cel generat de situații. Situațiile dramatice sunt statice (excepție făcând, poate, expansivitatea lui Mihai Pintilei, de la un moment dat, ce creează o imagine dinamică). Per ansamblu, chiar și în cazul situațiilor statice, imagistica stârnită în privitor nu e de neglijat (și mă simt datoare să remarc aceasta). Cu atât mai mult cu cât totul e clădit pe replică scenică, aproape că nu se poate vorbi de decor, iar elixirul montării îl reprezintă efectiv textul lui Elise Wilk (premiat la concursul DramAcum în 2008).  Inițial, personajele sunt poziționate în penumbra barului (situat dincolo de ușile glisante), fără ca spectatorul să le poată distinge. Se folosește ca modalitate a separării scenelor figurația actorilor care urmează să intre ori și-au terminat rolul și un TV care trece de pe canalul 0 pe o imagine statică oarecare. Actorii interpetează, în cea mai mare parte, mai multe roluri (nu e o soluție nemaiîntâlnită, în cazul de față funcționează, cred, un principiu al economiei repartizării rolurilor). Prin urmare, stilul regizoral este realist, simplist și eficient. Rolul de apreciat al regizorului constă în lucrul cu actorul, care mie îmi pare a fi rezultanta unui tip de workshop, de la care s-a plecat în distribuirea rolurilor și în construirea caracterelor. În această ordine de idei, țin să evidențiez contribuția regizorului: trecerea de la personaj (cel creat de textier) la caracter (modul cum actorii se desfășoară în spectacol).

Dintre ”ghinioniștii” zilei de joi care intră în scenă, îi voi menționa în ordine aleatorie. Ioana Grigoriu m-a interesat artistic pentru abilitatea biene gestionată de a juca două roluri aflate la poluri opuse (în același spectacol). Același lucru se întâmplă și în cazul Stancăi Jabenițan (numai că prestațiile actoricești ale acesteia ar putea fi cotate ca performative, dar nici pe departe ca performante, în contextul spectacolului; în ceea ce privește nivelul actoricesc general, nu sunt remarcabile). Laura Bilic interpretează un singur rol, dar e  ceva ce n-am mai văzut în jocul dânsei până acum. Duce rolul la limită și construiește tendențios artificial caracterul. Este în mod cert pe un contre emplois, care îi reușește admirabil. Cătălin Mândru, prin cele două intervenții în spectacol ale sale (de asemenea roluri opuse), ar putea vrea să ne facă să râdem cu suspine și să plângem în hohote de râs (performanța carierei sale actoricești de până în prezent rămâne rolul din ”Visul unei nopți de vară”, regia Radu Afrim), dar realizează două acte comico-tragice, unul realist, celălalt absurd (după cum dictează situațiile dramatice textuale).

De ce tot ce poate fi mai sinistru și mai nefast se întâmplă aici într-o joi? Din întâmplare ori, simplu, din capriciul (alt)cuiva, din curiozitate morbidă și dorința de a ”proba” viața altuia, dintr-o singurătate acerbă și nevoia de a avea apropiați, fie ei și niște poze, din cupiditate mascată, din nevoia de a evada din propria viață,  din necesitatea de autoiluzionare, dintr-o simplă superstiție, din dorința de aglutinare cu o personalitate opusă, de a renunța la propria identitate pentru o toană a unei minți noninteligente, din nevoia de aventură, pentru a scăpa de o zi grea, printr-un accident provocat etc.

P.S. Personal, am scris acest articol într-o joi pentru că...

 

Dana Tabrea

 http://dyntabu.blogspot.ro/2013/04/de-ce-joi.html