Teatrul ca joc. Debut regizoral: Ioana Moisii

E o miză serioasă în joc ori de cîte ori un regizor la început de drum decide să monteze un Shakespeare, un Cehov, un Ibsen sau un Strindberg? Radu Afrim, după sute de spectacole, abia s-a apucat de Shakespeare, decizînd, așa cum reiese dintr-un interviu, să-și îndrepte atenția și asupra a doi dintre dramaturgii mai sus menționați (unul l-a făcut deja). Ceea ce admir eu la regizorii tineri este curajul de a-și juca visurile, uneori visele/coșmarurile pe scenă. Cazul Vasei Blohat cu Cehov. Cazul lui Florin Caracala cu Ibsen. Apoi cazul lui Radu Afrim cu Shakespeare. Și este și cazul Ioanei Moisii cu o punere în scenă în premieră la sala Uzina cu teatru a TNI. Spectacolul Pelicanul, o adaptare după piesa omonimă a lui August Strindberg, încheie stagiunea 2011-2012 a Teatrului Național din Iași. Premiera: 10 iunie. În reluare: 12, 13, 23, 27 și 30 iunie. Distribuția: Roxana Mîrza, Ioana Lefter, Dumitru Georgescu, Dan Grigore și Brăndușa Aciobăniței.
Pelicanul reprezintă teza de licență a Ioanei Moisii. Dar asta nu e tot: ea a terminat Colegiul Național din Iași, unde a cochetat cu teatrul și cu texte dintre cele mai serioase (Shakespeare, Sartre, Cehov) încă din clasa a VII-a. A citit Strindberg pentru prima dată în clasa a IX-a. În facultate a lucrat cu regizorii Ovidiu Lazăr și Octavian Jighirgiu. Ioana Moisii a înțeles legătura dintre teatru și joc, o idee ce-i însoțește mai mult sau mai puțin, pe toți tinerii regizori mai sus numiți. Chiar Ioana Moisii mi-a mărturisit că pentru ea ”spectacolul este o reîntoarcere în locul preferat”, pe care nu-l divulgă, lăsîndu-ne să-l descoperim atunci cînd îi vom vedea spectacolul. În acord cu Strindberg, pentru ea teatrul devine un joc cu sine însuși.
Pelicanul este una dintre cele cinci piese într-un act, cuprinse în pachetul denumit Chamber Plays, scrise de Strindberg între 1907-1908, pentru a fi jucate la teatrul lui, Intima Teatern (Intimate Theater), din Stockholm. Piesele sînt cu această ocazie numite pentru prima dată kammarspel (cameră de joc). Termenul, forjat după kammerspiele (Max Reinhardt), desemnează un tip de piesă de teatru cu o distribuție limitată, punînd accent pe dispoziție, mai degrabă decît pe acțiune, cu o pronunțată tentă psihologică, dar nelipsind nici componenta socială. În plus, cadrul spațial (decorul) este unul intim și rezonează cu interioritatea personajelor.
Drama lui Strindberg pionierează expresionismul: o mamă fără suflet își aduce copiii în postura de a arde de vii, după ce și-a ucis cu cruzime soțul, lăsîndu-l pradă disperării. Strindberg este modern și în alt sens. El propunea chiar stiluri de joc, prin care actorii să fie aduși mai aproape de public. Iar piesele de cameră au fost comparate cu reprezentările dintr-o cameră obscură. În acest sens, mi-aș dori să se îndrepte un spectacol realizat după Strindberg: folosirea unor tehnici de apropiere a spectatorului de personaje și, eventual, un film care să meargă cu nararea invers ori pe dos decît scena. Cu accent, bineînțeles, pe chesiuni de interes pentru noi astăzi: ”Suflet” și ”om contemporan” devin acum termeni antagonici? A face sacrificii pentru altul înseamnă a iubi? Lista (răspunsurile, nu mai zic) rămâne, bineînțeles, deschisă.
O felicit pe Ioana Mosii pentru întîlnirea cu scena în postura de tînăr regizor ieșean debutant și îi doresc mut succes! În al doilea rînd, ea merită, cred, congratulată pentru răspunsul plin de curaj pe care îl dă, indirect, întrebărilor de mai sus: Pelicanul este spectacolul care vă invită la rememorarea sufletului dumneavoastră. Matură și sensibilă, odată pactul cu scena făcut, depășindu-și ”furia” din care mi-a spus că a plămădit spectacolul, Ioana Moisii a învățat nu doar să-și privească sufletul în față, ci - sper eu – să și ierte.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.nl/2012/06/teatrul-ca-joc-debut-regizoral-ioana_09.html

Nirvana

„It’s better to burn out than to fade away” (Kurt Cobain)

Sala ”Uzina cu teatru” de la Naționalul ieșean continuă seria experimentelor și încercărilor teatrale, realizate de tineri regizori cu inițiativă artistică (Ioana Păun, Vlad Cepoi, Vasea Blohat) cu spectacolul Nirvana, text și regie semnate Liviu Cristian. Distribuția: Vlad Volf (Toma), Cosmin Maxim (Kurt), Doru Aftanasiu (vecinul), Andreea Boboc (mama), Gelu Zaharia (tatăl, profesorul). Scenografia: Rodica Arghir. Muzică live: Life Track. Premiera a avut loc pe 6 aprilie.
Proiectul lui Liviu Cristian poate fi cu succes considerat un spectacol-eseu. Impresia pe care ți-o lasă pe parcursul derulării e similară cu cea a răsfoirii unui album de fotografii, cînd înainte, cînd înapoi. Dar și pe cea a desfășurării unui cub mobil cu mai multe fațete imprimate. Sigur că plecînd de aici se pot forma din cubul inițial o mulțime de alte forme geometrice, dar asta depinde de imaginația fiecăruia. Dar și de potențialul de multiplicare a formei pe care îl prezintă cubul din contrucție. La această imagine contribuie decorul simplu, alb-negru, construit din pereți laterali care ascund cabine și un ecran central pe care sînt postate imagini relevante pentru subiectul piesei. Dintre aspectele prinse în cadru aș aminti degradarea lui homo politicus în perioada postdecembristă, neutralizarea valorică a învățămîntului românesc, supralicitarea vieții unor personaje din așa zisul high life românesc, dar nu numai (Mr. Pink), aceștia devenind subiect de interes public și obiect de divertisment.
Un atu al spectacolului îl reprezintă modul în care a fost conceput din succinte ”flash”-uri scenice, dar legat de construcție aș observa că pauzele dintre episoade sînt prea mari (n-am cronometrat, dar timpii morți dintre scene ar mai trebui reduși pe cît posibil). Dincolo de faptul că actorii trebuie să se schimbe etc., ritmul spectacolului ar putea fi crescut. În schimb, ieșirea din scenă e punctată printr-un sunet de percuție cam puternic. Fragmentele din care se compune spectacolul devin acele mici cutiuțe de lemn din care sare cîte o jucărie cu arc, dar în loc să apară cînd o deschizi, sare invers – cînd o închizi. Ca să reușească efectul acesta, pauza dintre scene trebuie să fie minimalizată.
Piesa are și un pronunțat caracter psihologic, devenirea personajelor putînd fi explicată prin evenimente traumatizante ale copilăriei (cazul vecinului care-și ucide tatăl). Personajul principal, Toma, are un prieten imaginar, creat după modelul idolului său, Kurt Cobain, solistul fomației Nirvana, de aici și titlul piesei. Ideea de proiecție poate fi citită în dublu sens: Toma își proiectează în Kurt propriile idealuri, în timp ce vecinul își regăsește inocența pierdută în Toma și caută să reitereze prin actele la care îl îndeamnă pe acesta propriul parcurs criminal. Autorul spectacolului încearcă să redea conflictul din mintea lui Toma atunci cînd se zbate între două drumuri posibile. Viața lui se bifurcă la un moment dat, acesta fiind atras cu o forță egală de idolul adolescenței, dar și de noul prieten care îi deschide porțile lumii reale: alegerea victimei, urmărirea și, în final, eliminarea acesteia. Frămîntarea protagonistului este foarte reușit redată scenic prin mișcări convulsive, contorsionate, sugestia încercării de rupere a cordonului ombilical. Vlad Volf se pliază foarte bine pe rolul situat la limita dintre adolescent și adult. Mai greu îi este cu siguranță lui Doru Aftanasiu să se lase în mintea copiilor, între timp jucase pe tipul rău famat și lipsit de scrupule. Cosmin Maxim aduce destul de mult cu Kurt Cobain, chiar se expune live cu cîteva note, numai că rolul său e ușor ridicol, nu numai din cauza perucii, dar și pentru că personifică latura slabă a lui Toma. Experiențele onirice ale lui Toma, monologul final în forță, cînd Vlad Volf preia basul schițează posibilitatea unei salvări prin scris și bazîndu-se pe propriile puteri.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/04/nirvana.html

Trei surori in premiera la Iasi

Pe 14 ianuarie la Teatrul Național, sala Teatru la Cub, a avut loc premiera spectacolului Trei surori de A. P. Cehov, în regia lui Cristian Hadji-Culea. Scenografia: Rodica Arghir și Cristian Hadji-Culea. Din distribuție fac parte actorii: Livia Iorga (Olga), Haruna Condurache (Mașa), Andreea Boboc (Irina), Constantin Pușcașu (Verșinin Alexandr Ignatievici), Cosmin Maxim (Prozorov Andrei Sergheevici), Diana Chirilă (Natalia Ivanovna), Tatiana Ionesi (Anfisa), Radu Ghilaș (baronul Tuzenbah Nikolai Lvovici), Brândușa Aciobăniței (Jupîneasa), Călin Chirilă (Kulîghin Feodor Ilici), Teodor Corban (doctorul, Cebutîkin Feodor Romanovici), Doru Aftanasiu (Solionîi Vasili Vasilievici), Constantin Avădanei (Ferapont), Dumitru Năstrușnicu (Rode Vladimir Karlovici), Horia Veriveș (Fedotik Alexei Petrovici) și studenții: Dumitru Florescu, Radu Vasiliu, Doru Călin, George Grădinariu, Lucian Valacu, Emilian Andrei, Sorin Cimbru (soldații). Spectacolul se va mai juca pe 21 și 22 ianuarie.
Dintotdeauna oamenii obișnuiți și-au acordat ritmurile existenței unei ordini exterioare, cum ar fi schimbarea anotimpurilor, alternanța perioadelor agrare ori marile sărbători religioase. Construindu-și un calendar al evenimentelor esențiale, omul a resemnificat ideea de durată, raportîndu-se la ceva superior, independent de voința sa. În cazul protagoniștilor piesei lui Cehov venirea (și plecarea) unui regiment militar într-un (dintr-un) oraș de provincie rus imprimă un anumit tempo existenței, de altfel destul de anoste, a personajelor. Pentru o ilustrare artistică a acestei idei, uniformele militarilor prezenți în piesă sînt acordate cu anotimpul în care se petrece acțiunea, astfel că le regăsim împodobite cu floarea miresei albă (vara) ori cu frunze ruginii (toamna) sau militarii sînt îmbrăcați în pelerine albe (iarna). Succesiunea actelor, cu alte cuvinte a anotimpurilor existențiale, este marcată de cadența marșurilor militare.
Unul dintre neajunsurile vieții omului, decurgînd din subordonarea față de un ritm temporal exterior omului și situat deasupra sa, îl reprezintă incapacitatea de a trăi în prezent, agonizînd mereu în trecut sau în viitor. Piesa începe cu rememorarea vremurilor cînd generalul, tatăl celor trei surori încă nu murise și ziua onomastică a Irinei era prilej de bucurie. Doliul este ridicat de pe mobile (scena inițială este învăluită în voaluri negre, care sînt treptat închise în cufere). Însă despărțirea de trecut nu-i decît prilejul pentru a trăi în viitor. Surorile visează că vor pleca la Moscova. Andrei aspiră să devină profesor universitar. Verșinin perorează despre umanitate, așa cum va fi peste o sută, două sute de ani.
Aprope în întregime, personajele lui Cehov sînt lipsite de simțul realității și se dedică unor iluzii, trezindu-se într-o existență mediocră, meschină, fără speranță. Andrei implică într-o poveste de dragoste romantică o femeie vulgară, ipocrită, parvenită. Mașa evadează dintr-o căsnicie nefericită într-o idilă sortită utopiei. Irina se oferă visului de a pleca la Moscova, sacrificîndu-i atît viața cît și dragostea. Pentru a sugera izolarea, zădărnicia, renunțarea, Cristian Hadji-Culea își închide personajele în spații rectangulare: debarale construite din schele și piese de mobilier ori cufere, un salon străjuit de o imagine de fundal, reflectînd un anotimp din viața protagoniștilor, ecrane enorme mobile, prin care ninge impasibil și în spatele cărora cele trei surori își ascund disperarea. Unică, afrimiană, agonia mascaților, proiectați undeva în fundal, identificîndu-se la un moment dat cu cei de pe scenă (personajele își pun măști colorate și delirează indescifrabil) constituie o imagine inedită în spectacol.
De altfel, în piesă se regăsesc multiple inserții de artă teatrală modernă, incitînd spectatorul contemporan să intre în sala de spectacol. Prin distribuția aleasă, personajele sînt interpretate la limită (entuziasm juvenil – Irina, isterie – Mașa, împăcare – Olga), fără subtilități de penel regizoral, un aspect care lărgește considerabil spectrul publicului-țintă.
O montare care se împotrivește prin regie și decor atmosferei tern provinciale, spectacolul Trei surori, își așteaptă confruntarea cu festivalurile de teatru.



Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2012/01/trei-surori-in-premiera-la-iasi.html

Procesul

Pe 26 noiembrie 2011 la Teatrul Național din Iași, sala Studio, a avut loc premiera spectacolului Pana de automobil, scrisă de elvețianul Friedrich Dürrenmatt. Regia: Irina Popescu Boieru. Scenografia: Axenti Marfa. Distribuția: Constantin Avădanei (Zorn, fost procuror), Emil Coșeru (Kummer, fost avocat), Gelu Zaharia (gazda, fost judecător), Petru Ciubotaru (Pilet, fost călău), Nicolae Ionescu (Traps, ”inculpat”), Catinca Tudose (Simone, menajera).
Textul lui Dürrenmatt se pretează în foarte mare măsură la acel gen de exerciții prin care se cere celor ce le rezolvă să imagineze un final pentru o serie de evenimente relatate pînă într-un anume punct al desfășurării lor. De altfel, autorul însuși ar fi încheiat povestea în trei moduri posibile: nuvela se încheie cu sinuciderea lui Traps (1956), varianta radiofonică anterioară nuvelei (1955) își cruță protagonistul, iar adaptarea pentru televiziune a nuvelei preia acest final (1957). În scenariul pe care Dürrenmatt însuși l-a schițat, însă, Traps se sinucide, dar nu pentru că s-ar fi simțit vinovat, ci pentru că o achitare i-ar fi anulat destinul special, acela de autor al unei crime perfecte (1980). Poate n-ar fi fost lipsit de sens dacă s-ar fi încercat un asemenea exercițiu cu publicul. În schimb, regizoarea optează pentru o perspectivă narativă auctorială, omniscientă.
Climatul în care sînt plasate evenimentele este kafkian, absurd. Traps este prins în mrejele unui așa numit joc, al cărui înțeles de cele mai multe ori îi scapă. Rămas în pană de automobil și căutînd o rezolvare, este invitat la o cină, care se dovedește a fi un proces fatal. Sub pretextul jocului, pensionarii își fac treaba, ba mai mult. Ei inventează chiar și o crimă. Scotocind prin memoria personajului cum ai căuta într-o poșetă veche, remușcări, presupuneri, dubii sînt scoase la lumină. Verdictul ”judecătorului” din ”procesul” de la Naționalul ieșean e cumva ambiguu, deoarece reiese lipsa de premeditare a inculpatului în comiterea crimei, dar, în același timp, acesta este condamnat la moarte de ”tribunal”. Se caută cumva o îmbinare a două dintre soluțiile de mai sus: comiterea unei crime îi conferă protagonistului un destin, scoțîndu-l din banalitate. Iar procesul are de fapt loc în conștiința personajului, drept urmare acesta se sinucide la final.
Reprezentația de la Iași are ceva din eleganța clasică a pieselor pentru televiziune de altădată. La aceasta contribuie, poate, faptul că s-a dorit o reprezentație a seniorilor teatrului ieșean: Constantin Avădanei (la serbarea a 35 de ani de activitate anul acesta), Emil Coșeru (un rol hotărît), Petru Ciubotaru (un rol extraordinar de ludic), Gelu Zaharia (un bonom al scenei). Fără unele tehnici actuale, am fi uitat cu desăvîrșire în ce secol ne aflăm. Dintre aceste tehnici mai noi, prin folosirea unor flashuri de lanternă, chipurile autorilor procesului sînt luminate în întunericul beznă al scenei. Aceste interludii de semiobscuritate ireală pun sub semnul îndoielii festinul și întrunirea aparent amiabilă care consituie miezul evenimentelor.
De asemenea, scurtcircuitările ca un un blackout de memorie al personajului principal sugerează că procesul cît și celelalte întîmplări scenice nu sînt reale, acestea servind numai pentru plasticizarea dramei interioare prin care trece Traps. Nicolae Ionescu se adaptează cu abilitate rolului, trecînd de la relaxare, la perplexitate ori indignare, deopotrivă naiv și sceptic. Aș putea crede că exercițiul cu publicul s-a făcut, dar nu din partea anticipării unui final, ci dinspre identitatea personajului principal. Traps este redat deopotrivă vinovat și nevinovat, erou absurd al unei vieți triviale, ispitit să-și depășească condiția prin inventarea unei crime, părînd uneori că ascunde ceva, alteori că e doar victima unor născocitori de fărăderelegi.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/procesul.html

Europa est de tot: de la berbecii dacilor la "mielul" lui Afrim

Aflat la prima ediție, festivalul de teatru Europa est de tot a reunit pe scena Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași, trupe din cele două Moldove, Moldova din România (Iași, Botoșani, Galați, Piatra Neamț) și Republica Moldova (Chișinău, Bălți).
Festivalul a debutat pe 28 noiembrie cu spectacolul Amorul dănțuie și feste joacă, după William Shakespeare, pus în scenă de Teatrul Național ”Mihai Eminescu” din Chișinău, în regia lui Alexandru Vasilache și s-a încheiat pe 3 decembrie cu Herr Paul, de Tankred Dorst, regia Radu Afrim, spectacol pus în scenă de Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Scenografia: Iuliana Vîlsan, coregrafia: Andrea Gavriliu.
Moldova de peste Prut se dovedește a fi, în urma spectacolului jucat, pe deplin românească.

Actorii, Sandu Leancă, Iurie Radu, Alexandru Pleșca, Mihai Zubcu, Leo Rudenco, Anatol Durbală, Valentin Zorilă, Nicu Suveică, Ghenadie Gîlcă, Constantin Adam, Petru Oistric, Ina Surdu, Mihaela Strîmbeanu, Snejana Puică, Doriana Zubcu Mărgineanu, Ana Jereghe, Lilia Bejan, Anișoara Bunescu, Mihaela Damian, Anișoara Tkacenko, Vladimir Cobasnean, Viorel Cozma, au rezistat pe scenă timp de trei ore.
Peripețiile personajelor lui Shakespeare din Neguțătorul din Veneția, Mult zgomot pentru nimic, Îmblînzirea scorpiei, Nevestele vesele din Windsor sînt preluate în folclorul autohton. Costumele populare (Ludmila Furdui) sînt inspirate de stilul vestimentar al geto-dacilor. Decorul (Iurie Matei) face trimitere la simboluri dacice, cum ar fi șarpele, reprezentîndu-l pe Zamolxe sau capetele de berbeci (în luptă dacii foloseau catapulte de mare putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier). În spectacol sînt inserate momente de cîntec și dans folcloric (coregrafia: Dumitru Tanmoșan).
Destul de riscantă, departe de a degenera într-un kitsch, autohtonizarea lui Shakespeare mi s-a părut reușită. Dincolo de episoadele scenice redate, acest spectacol spune o poveste de sine stătătoare despre lupta pentru supraviețuire a culturii de origine română de peste Prut.
Meditația contextualizată strict la avatarurile unui popor care se caută pe sine între chemările ancestrale și impunerile teritorial - politice (RASSM, Teatrul Municipal al Unui Actor Chișinău, regia: Mihai Fusu), se generalizează înspre producții care pun în discuție manifestări diverse ale extremelor estice, precum apariția dictatorilor (Telmah, Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani, regia: Sergii Pavliuk), pătrunderea capitalismului în China (Omul cel bun din Sîciuan, după Bertolt Brecht, Teatrul Republican ”Luceafărul”, Chișinău, regia: Boris Focșa), parodierea melodramelor din filmele indiene (Herr Paul) și se universalizează atunci cînd întrebările existențiale devin ale tuturor (Orchestra, de Jean Anouilh, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Bălți, regia: Dumitru Griciuc).
La est de tot, teatrul a fost marcat de comunism, de creștinism și de fascism. La nivelul simbolurilor ori la cel al tematicii, aceste trei fenomene sînt prezente în producțiile din festival. Singurul spectacol în care le regăsim pe toate, Herr Paul, încheie festivalul. În țara lui Stalin, un tînăr moștenitor vine să-l convingă pe Herr Paul să se mute, cedîndu-i spațiul pentru dezvoltarea unei afaceri. Locul unei foste fabrici de săpun subliniază ororile din lagărele naziste.
Actorii Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, Cezar Antal, Lucreția Mandric, Matei Rotaru, Isabela Neamțu, Nora Covali, Andrea Gavriliu, surprind prin dedicație, încrîncenare, mobilitate, dezinvoltură.
Decorul de animale împăiate, aglomerînd scena, mimează vizual aerul irespirabil. Climatul este grotesc: tablouri cu găini cu corp de testicule și cioc în formă de penis, un vas WC pentru bărbați drept cuibar pentru o găină. Fanteziile erotice încă vii ale bătrînului Herr Paul populează o lume lipsită de timp. Personajele intră și ies prin pereți, prin dulapuri și oglinzi. Un spațiu fără uși este un spațiu mort, fără viitor. Prinși aici precum Hans și Gretel în casa vrăjitoarei, Helm și Lilo încep să fie devorați de propriile visuri de prosperitate și glorie.
Finalul, din tavan e coborîtă o grădină de flori artificilale, în mijlocul cărora se află simbolul mielului cristic, o gîscă cu cap de capră neagră, semnificînd strident domesticirea speranței.

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/blog-post.html