An Tan Tina

Prin titlul An Tan Tina, Nicoleta Lefter face trimitere la Ana Blandiana. Performance-ul deține date de arhivă, imagini și fragmente dintr-un interviu cu Ana Blandiana despre revoluția televizată din 1989. Punctul de plecare îl reprezintă însă o carte de-a Anei Blandiana, Fals tratat de manipulare, apărută în 2013, la Editura Humanitas. Jocurile de putere dintre oameni sunt interpretate de Ana Blandiana prin intermediul ideii de manipulare. Mai mult, manipularea, conștientizarea succesului pe care celălalt l-a avut în a ne manipula sau faptul că celălalt realizează că a eșuat în întreprinderea de a ne manipula generează o stare de conflict. Ar putea reprezenta chiar baza conflictelor dintre oameni.

Dincolo de aceste aspecte, Ana Blandiana atrage atenția asupra manipulării exercitate de cei ce ne sunt prieteni, cunoscuți, colegi, cu alte cuvinte oamenii în care avem încredere. Acest tip de manipulare e chiar mai periculos decât cel exercitat asupra noastră de dușmani. Mai mult, odată cu revoluția din 1989, Ana Blandiana a căzut pradă celei mai periculoase forme de manipulare, propria ei capacitate de a se iluziona, de a se entuziasma, de a avea încredere, devenind victima unei vrăjiri, a unei amăgiri, căreia i-a urmat o dezvrăjire și o trezire la realitate din miraj. Manipularea care face apel la idei și idealuri comune reprezintă forma cea mai periculoasă de manipulare asupra căreia atrage atenția Ana Blandiana și victima căreia a fost ea însăși, prin naivitatea pe care o invocă, la revoluție.

Nicoleta Lefter creează spectacolul din paradoxul pe care i-l aduce actualitatea, realitatea pe care ea însăși o trăiește și prin care se regăsește în experiența Anei Blandiana. Pe de o parte, iei parte la o manifestație și crezi în ceea ce se petrece acolo, pe de altă parte realizezi ulterior că ai fost manipulat. Cam în acest mod, se raportează și reia Nicoleta Lefter experiența Anei Blandiana. Desprinzându-se de cea care nu își dădea încă seama că e manipulată, protagonista ajunge să știe că a reprezentat doar o rotiță dintr-un angrenaj mai mare care servea unui scop anume.

În același timp, din postura de realizator al performance-ului, Nicoleta Lefter are prilejul de a-și formula crezul artistic: intenția ei este de a aprofunda realitatea, trecând-o prin filtrul propriu, fără a căuta să o schimbe, doar să o cunoască și să o transpună prin intermediul mijloacelor artei teatrale contemporane care o interesează. În același timp, An Tan Tina este un performance care exprimă crezul artistic al autorului și un performance politic;  demersul Nicoletei Lefter transmite o stare de neliniște. Nu atât neliniștea pozitivă a exploratorului, cât neliniștea negativă a celui care își pune problema că jocul manipulării ar putea fi un cerc închis, în care te-ai putea roti la infinit, fără posibilitatea de a ieși în afară. În ce măsură conștientizarea manipulării la care ești supus te-ar putea scoate în afara cercului, dat fiind că totul coincide cu scopurile tale sau poate chiar investești în credințele care par că te determine să faci anumite acțiuni, dar de fapt altceva te determină cu adevărat?

Performance-ul Nicoletei Lefter este unul dintre cele care se pliază perfect pe tema ediției de anul acesta a festivalului de la Iași. Pentru fiecare generație, receptarea va fi alta. Nicoleta Lefter iese cumva din rândul generației sale și privește lucrurile dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare. În mod cert, nu o inspiră decât autorii cu care își găsește ceva în comun, în cazul de față fiind vorba de Ana Blandiana. Pe lângă manipulare mai e vorba de teroare, trădare și foarte multă suferință. Anumite pasaje sunt inteligent lucrate astfel încât să stimuleze chiar și râsul cititorului, dar nu în sensul comicului ci al ironiei sau chiar al grotescului. Perplexitatea creată între imaginea cu soții Ceaușescu ridicându-se de la pământ după ce rulează binecunoscuta scenă a împușcării și ceea ce se rostește în acel moment la nivel de performance (revoluția la care actorii din stradă au uitat că sunt doar actori și au murit cu adevărat) conduce energia performance-ului la un fel de climax.

Nu e nicidecum un performance subversiv ori virulent pentru că Nicoleta Lefter nu e o asemenea persoană. Performance-ul, dincolo de informații și sugestii, date concrete din cartea autobiografică a Anei Blandiana, retraduse scenic, imagini din comunism și secvențe de interviu cu Ana Blandiana de la revoluție, reflectă foarte bine personalitatea celei ce l-a produs, cu atât mai mult cu cât aceasta e și regizor, și performer. E un performance onest, plin de întrebări, iar nu de răspunsuri, cum îi stă bine unui performance creat de o persoană deschisă spre tot ceea ce merită atenția noastră pentru a ne mai scoate cu încă o privire mințile out of the box. E pentru tinerii curioși, dar și pentru toți cei se regăsesc prin propria istorie individuală, amintiri, reminiscențe în reprezentările din performance.

(An Tan Tina, un proiect independent produs și performat de Nicoleta Lefter, artist vizual: Ana Drăghici, sunet: Alexandros Raptis, montaj video: Denise Conn-Tubacu, Galeria UAP, în cadrul FITPTI 2019, 7 octombrie)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/10/an-tan-tina.html

The Blue Lady

În momentul în care începe să regizeze, Nicoleta Lefter transferă ceva din propriile experiențe de rol teribile în atmosfera spectacolului. Performance-ul Nok! Nok! O are ca protagonistă pe Flavia Giurgiu, în dublă ipostază: firească, naturală, autentică (fără perucă și, preferabil, în costumație neutră, mulată pe corp, de culoare neagră) și expansivă (cu perucă bob brunetă cu breton, tocuri și costumație de culoare albastră). În ambele ipostaze, actrița face uz de storytelling, numai că în prima variantă distanța om-actor este minimalizată, în timp ce în cea ce-a doua personajul este accentuat. Descrierea obiectivă, rece și jocul actoricesc angajat psihologic alternează.

Există un fir narativ, prezentându-se povestea și șocurile prin care a trecut femeia căreia i-a murit brusc prietenul și, în același timp, confruntări succesive, făcându-se apel la mijloace multimedia actuale, cu doliul, cu acceptarea morții cuiva apropiat, cu propria durere etc., stările psihice ale femeii atingând cote paroxistice, doliul confundându-se cu o boală, cu psihoza maniaco-depresivă (Melanie Klein). Lupta cu recunoașterea și acceptarea fenomenului morții, nevroza și psihastenia, camuflând disperarea, mereu reînnoitele întrebări existențiale și recursul episodic la memorie (se obțin răspunsuri la întrebări fundamentale prin succesive peripluri în adolescență sau copilărie ce fracturează în cadre cursivitatea firului narativ și o recompun din stări de spirit – izolare, fragilitate, apatie). Climax-ul este atins undeva pe la mijlocul spectacolului când protagonista se împotrivește nu numai psihologic (depresia), ci fizic, visceral ireversibilului morții (celuilalt).

Structura spectacolelor Nicoletei Lefter este întotdeauna atent organizată; de data aceasta, un intro și scene riguros delimitate între ele prin elemente de proiecție, întrebări fundamentale pe fundal pentru care prestația actriței (live, proiectată, gestuală sau într-una sau alta dintre cele două ipostaze menționate mai sus) constituie un răspuns. Alături de video, sound sau coregrafie, textul, cuvântul scris (proiectarea video a unor titluri sub formă interogativă, a unor întrebări conținând și răspunsul sau proiectarea unor citate, înseși replicile care fac parte din storytelling-ul artistei, mai mult – dorința de a deveni scriitoare, verbigerația ce întregește jocul scenic ori coregrafic, reluarea scurtului monolog de la început și un moment de repetare inversată a scurtului monolog etc.) sunt foarte importante în economia spectacolului. 1. ”Când ai aflat că există moarte?”. Dincolo de firul roșu care străbate spectacolul și construiește povestea, fiecare dintre noi are un răspuns la întrebările esențiale. Prima confruntare cu moartea, fie că s-a petrecut indirect, prin faptul că ne-a murit cineva apropiat, fie că e vorba de o ”întâlnire” de ordin privat care ne-a lăsat sechele (un accident, ca-n povestea spectacolului, cu imaginea sângelui și a rochiței albastre cu buline albe), fie că e o meditație (o meditație despre moarte care ar putea comporta și alte analize ori cugetări pe marginea unor subiecte precum căsătoria, copiii, memoria, durerea, viața însăși) nu se uită niciodată. 2. ”Când ai experimentat prima senzație de singurătate?”. Dincolo de ceea ce reprezintă singurătatea acută pentru narativitatea spectacolului, fiecare poate reactualiza un moment din copilărie sau adolescență când s-a simțit iremediabil singur și a conștientizat acest lucru (ca atunci când visezi și nu poți controla firul poveștii ori cursul lucrurilor și te trezești singur, cu o senzație de gol, în urma unui coșmar, în exemplul de față când fetița se trezea plângând deoarece visase că i-a murit mama; sau ca atunci când a făcut sex pentru prima dată și nu a avut decât o senzație oarecare). 3. ”Când ai sunat pentru prima dată la salvare?”. 4. ”Ție ți-a murit cineva apropiat?”. Din nou, cu reveniri la firul narativ ca laitmotiv și dincolo de micile narațiuni particulare (când un băiat și-a tăiat venele în fața iubitei sau când a murit tatăl protagonistei etc.) redate prin storytelling constituit din imagini verbale sugestive pentru spectatori).

Mai mult decât construind legătura dintre momente, proiectarea de text face legătura între experiența subiectivă a publicului și experiențele singulare relatate scenic. De aceea, adresarea directă și încheierea printr-o mică farsă (echivalând cu așteptarea euforică deoarece neconștientizată, apoi anxioasă a ceva indefinibil) fac parte dintre mijloacele folosite în spectacol. La care se adaugă cele tehnice de detaliu, unele cu rol de simboluri (semiobscuritatea, imaginea diluată a unui chip de bărbat în pădurea albastră ca-n testele psihologice cu imagini duble, luminile și umbrele, imaginile duble – ea și umbra lui, spotul de evidențiere, lanterna, video-proiecția, sound-ul ce induce o stare de perplexitate, fie că e vorba de sound-ul propriu-zis, ca acel cioc-cioc contra-melodic, sau de melodia din final (Blue Velvet). Decorul este minimalist (cutia-pat, cutia-frigider, cutia ca perete de rezistență în fața furiei ce a luat locul suferinței, împotriva neacceptării, a neînțelegerii, a căutării unui sens al lucrurilor), scenografia per ansamblu e mai mult proiectată (salonul, pădurea, insula de gheață etc.).

De departe cea mai reușită dintre toate metaforele-simbol regăsite în spectacol este imaginea analogică a morții – o insulă înghețată, cu gheață translucidă, alb-albăstruie. În această ordine de idei, ieșirea finală din scenă a Flaviei Giurgiu dobândește sensuri multiple și neobișnuite, fiind altceva și mai mult decât un moment interactiv, deoarece aceste sensuri sunt camuflate sub aparența jocului, a farsei, a happening-ului. Ar putea fi vorba de detașarea actriței de rol, de acceptarea umanității prin acceptarea faptului morții, de învingerea ”bolii doliului” (Melanie Klein), de vindecare. Simbolic, toate acestea sunt redate prin adoptarea atitudinii naturale, renunțarea la perucă și la costumație albastră. Faptul că the blue lady a ieșit din cameră/scenă înseamnă că ”anul gândirii magice” (= ”sunt în situația în care pentru a afla sensul lucrurilor am nevoie de mai mult decât cuvinte; am nevoie ca tot ceea ce cred sau gândesc să fie inteligibil… fie și numai pentru mine”) a luat sfârșit. Viața nu poate fi trăită cu adevărată decât împrietenindu-ne cu o deplină acceptare și înțelegere a morții (celorlalți).

(Nok! Nok!, o adaptare liberă a cărții Anul gândirii magice de Joan Didion, concept: Nicoleta Lefter, cu: Flavia Giurgiu, video: Ioana Bodale, muzică: Alex Raptis, MNAC)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/07/the-blue-lady.html

Refracție

Mă întreb de ce producătorii au propus termenul ”refracție” pentru a denumi un spectacol despre autism. O definiție de DEX îmi pare nesatisfăcătoare, iar invocarea unor informații din fizică – absolut improprie. Descopăr într-un dicționar de limbă engleză următoarea alternativă la o definiție pentru refracție: measurement of the focusing characteristics of an eye or eyes (măsura în care ochiul/ochii prezintă proprietatea de a focaliza/de a se concentra). În fapt, extinzând semnificația termenului ”ochi”, este vorba de sensibilitatea specială a persoanelor (în special a copiilor) cu autism. Plecând de aici, realizatorii performance-ului au în vedere din perspectivă psihologică faptul că acești copii cu autism au un univers senzorial fascinant: percepând stimulii într-un mod complet diferit față de ceilalți, copiii cu autism pot avea o acuitate vizuală ieșită din comun (o uimitoare capacitate de a transpune limbajul abstract, literele în imagini) sau abilități neobișnuite (care s-ar apropia de ingenioasele meșteșuguri ori arte întâlnite la chinezi, cum ar fi celebra sculptură în orez ce necesită migală,  îndemânare și ingeniozitate).

Pe de altă parte, tot din punct de vedere psihologic, se pune problema empatizării între un copil cu autism și un altul și, de asemenea, cea a dificilei integrări în societate a copiilor cu autism. În acest sens, copiii cu autism se recunosc unii pe alții (eye to eye) și au o comunicare tacită, în timp ce în rest nu se pot adapta prea ușor cu ceilalți. Ne-am învățat să catalogăm normalitatea în funcție de regula pe care o conferă majoritatea, însă lumea interioară uimitoare și sensibilitatea exacerbată a copiilor autiști îi fac pe copiii autiști demni de admirație și de a fi invidiați. Iată ce declara regizorul Radu Afrim într-un interviu despre copiii autiști: ”Lumea interioară a copiilor autiști e atât de misterioasă încât de câte ori aud pe cineva care-mi enumeră câteva din trăsăturile autiștilor mi se face jenă. Și asta pentru că eu consider că un om e definit în cea mai mare parte de lumea lui interioară”. Radu Afrim este un regizor preocupat să scoată la lumină fragilitatea umană, prin spectacolele sale care dovedesc doar că viața bate teatrul și, dat fiind că a lucrat foarte mult cu Nicoleta Lefter, tind să cred că a avut o influență aparte asupra evoluției ei ca artist și om.

Copiii autiști diferă de ceilalți prin faptul că au o perspectivă diferită asupra lumii, în ceea ce privește simțurile și sensibilitatea, incompatibile cu a celorlalți și sunt foarte greu de înțeles. Se deschid două lumi diferite și e nevoie de o punte de legătură între ele, de un efort venind din ambele părți pentru ca un copil autist să se poată adapta. Adaptarea lor e cu atât mai dificilă cu cât lumea căreia ar trebui să i se ofere nu e nici pe departe la fel de bogată ca lumea lor interioară. Acesta e în linii mari conceptul de bază al spectacolului, la care se adaugă faptul că acești copii nu înțeleg lumea exterioară, dar, dacă ar avea posibilitatea să o facă, nu ar putea suporta ipocrizia, malițiozitatea, nepăsarea celorlalți ori faptele lor reprobabile și nu ar accepta multe din lucrurile care nouă, celor așa-zis normali ne par a fi cât se poate de firești.

Dincolo de implicarea unor copii autiști în performance, conferindu-i acestuia o valoare afectivă și aducând lucrurile mai aproape de spectator, pus în postura de a-i simpatiza pe micuți și de a empatiza cu situația lor de a fi altfel sau de efectele speciale audiovideo, spectacolul are preponderent o valoare de document, insistând asupra caracteristicilor copiilor autiști, care îi fac altfel decât ceilalți, un rol extrem de important având sub toate aspectele deja enumerate actrița Nicoleta Lefter, dar și ceilalți doi performeri. Sub aspect documentar, aflăm foarte multe lucruri despre copiii autiști, ce le place și ce nu le place, ce tolerează și ce nu, ceea ce îi sperie, cum îi obosesc mulțimile ori îi deranjează aglomerația, discuțiile îndelungi cu oamenii, ce vise, visuri ori coșmaruri au, lucruri care ar trebui respectate, măcar în aceeași măsură în care pretindem respect pentru cei mai în vârstă ori cu mai multă experiență. De asemenea, ni se dezvăluie că viața din spatele peretelui de sticlă ce-i desparte de ceilalți e de o profunzime nebănuită. Sub aspectul efectelor speciale menționate, prestația Nicoletei Lefter, dedublată între proiecție și performance live e de o precizie uimitoare, geometrizând, sugerând, exprimând prin gesturi ceea ce redă și prin textul de spectacol. Un scrâșnet greu de suportat, sound-ul e în acord cu anxietatea generalizată resimțită de copilul autist atunci când ia contact în mod forțat și brutal cu lumea exterioară.

Sub aspectul impactului emoțional și al empatizării cu spectatorul, momentul exprimării fricilor, din ce în ce mai alert, cu performerul ascuns într-un costum de tip salopetă cu glugă și rotindu-se într-un scaun e de mare intensitate (”mi-e frică de tunete”, ”mi-e frică de îmbrățișări”, ”mi-e frică de pedeapsă”, ”mi-e frică de picăturile de ploaie”, ”mi-e frică de mulțime”, ”mi-e frică să te ating”, ”mi-e frică de ce-i în capul meu”, ”mi-e frică de alți oameni”, ”mi-e frică să-mi pierd controlul”, ”mi-e frică să nu greșesc”, mi-e frică de singurătate”, ”mi-e frică să exist”…). Momentul acesta e foarte important în ceea ce privește empatizarea cu sala, pentru că, în afara fricilor extreme, orice om s-ar putea recunoaște într-o măsură mai mică sau mai mare în vreuna din anxietățile exprimate paroxistic. Fiecărui om îi e frică de ceva și are, fără îndoială, un răspuns la întrebarea despre cea mai mare temere a sa, fie că o conștientizează, fie că nu, fie că o acceptă, fie că nu, fie că aceasta îl aduce în pragul nebuniei, fie că nu.

Tu de ce te temi cel mai mult? După ce vezi acest spectacol, fie că e vorba de terapie prin artă, fie că nu, înțelegi că nu trebuie să te temi de nimic.

(Refracție. O perspectivă asupra autismului, un program cultural finanțat de Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului București – ARCUB și Primăria Municipiului București, echipa: actrița Nicoleta Lefter, Silvia Călin, coregraf, Andrei Ostrowski, elev, Velica Panduru, scenografie și light design, George Stănciulescu, sound design, Mihai Păcurar, video art, Adi Bulboacă, multimedia, Ruxandra Bunea, psiholog, manager de proiect: Rodica Buzoianu, producător: Asociația UMA ED ROMÂNIA, partener: Control Club, un spectacol având ca punct de plecare romanul Anei Dragu, Mâini cuminți. Copilul meu autist)

Dana Tabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/05/refractie.html

Un proiect cu multiple mize

Visând glasuri este un spectacol transparent, emoționant, având multiple mize, printre care: crearea unei punți emoționale empatice între mai micii sau mai marii spectatori și lumea copiilor cu deficiențe de auz și, prin extrapolare, încercarea de a-l înțelege pe celălalt, oricât de diferit; folosirea limbajului semnelor pe scenă și nevoia de a conferi teatrului o funcție cultural-educativă și terapeutică. Rolul artei este acela de a vindeca sufletul, pe cel al micilor performeri care transpun perspectiva lor asupra lumii prin semne cărora li se adaugă mijloacele artistice (imagini sugestive, având uneori funcție de simboluri și sound plastic), dar și pe cel al spectatorilor care devin părtași, prin propriile neîmpliniri, absențe, diferențe etc., la lumea celor izolați de restul prin anumite deficiențe senzoriale, compensând prin dezvoltarea altor abilități, sensibilități și simțuri.

Structurat foarte precis, frame după frame, cu dublă proiecție mai întâi pe cortina intermediară transparentă, separând lumea celor cu deficiențe (sau, generalizând,  doar altfel) de restul (prin această distanțare de public, impactul emoțional se dublează în mod paradoxal) și mai apoi pe fundal (încercând să simuleze efectul 3D), spectacolul este tehnic impecabil. Copiii se descurcă admirabil, drept urmare și dovadă a unor exerciții serioase. Spectacolul dovedește că s-a lucrat considerabil și în ceea ce privește sincronizarea între elementele din care se compune (imagine video, textul proiectat spre buza scenei, semn, sunet). Cu atât mai mult sunt de lăudat copiii cu cât ei nu au imaginea întregului spectacular din care fac parte. Iar spectatorul non-empatic va trebui să facă un efort mare de imaginație pentru a putea înțelege cu adevărat cum e să visezi că s-ar putea inventa o nouă silabă sau o literă (un semn) care să cuprindă în ea întregul sunetelor și al senzațiilor produse de scârțâitul zăpezii sau care să redea sunetul interjecțiilor, bunăoară al acelui cra (laitmotivul ciorii).

Prin monologurile pe care le construiește și pe care copiii, asistați de actrița Claudia Stühler le redau prin semne, Lavinia Braniște reușește să surprindă foarte bine următoarea idee: în cazul persoanelor care au un deficit în ceea ce privește unul dintre simțuri (vizual, auditiv, tactil, olfactiv, gustativ) se dezvoltă mai mult celelalte. E celebru deja cazul pictorului John Bramblitt care a început să picteze după ce și-a pierdut vederea la 20 de ani. Pictura a fost în cazul său o terapie, ajutându-l să treacă peste un moment dificil al vieții lui. John Bramblitt folosește puffy paint, un fel de vopsea în relief, cu o textură ce poate fi simțită tactil. Deosebește culorile prin diferența de textură dintre vopsele. În cazul său, simțul tactil îl suplinește pe cel vizual, memoria și imaginația s-au dezvoltat foarte mult, în mod compensatoriu. Situația expusă e de regăsit în cazul oricărei deficiențe de ordin senzorial sau fizic, înnăscută sau dobândită. Cazul Anitei Hollander este surprinzător pentru lumea teatrului. Anita Hollander este o actriță activă deși nu are decât un picior. Și-a pierdut un picior în 1977 pentru că a avut cancer. Mai mult, un personaj feminin a fost special inventat pentru ea în spectacolul intitulat Still Standing. Iar exemplele ar putea continua. Cu mențiunea că Nicoleta Lefter valorifică tot lirismul și imaginația de care dau dovadă persoanele cu deficiențe de auz aflate în postura de a construi o lume a sunetelor mute care nu se aud, dar sunt colorate, au gust, miros etc. Pe lângă dezvoltarea unor simțuri compensatorii, sensibilitatea celor doi copii e neobișnuită, lucru care reiese din metaforele puse în joc, având un foarte mare impact emoțional asupra publicului.

Spre deosebire de exemplele date mai sus, în care e vorba de a suplini o deficiență de alt ordin decât cea avută în vedere în spectacolul Nicoletei Lefter, aceasta din urmă procedează oarecum paradoxal: întregul scenic e compus din imagini, simboluri, text, SUNET, metaforă, poezie și foarte multă candoare, iar cei doi copii cu deficiențe de auz nu au acces la acest univers scenic în întregul său, mai întâi ca performeri în spectacol și în al doilea rând pentru că latura sonoră le e inaccesibilă (din acest motiv s-a introdus momentul ce simulează filmul mut, cu fugărirea și prinderea bilei de lumină proiectate cortina intermediară, ce crește de la foarte mare și descrește până la punctiform). În acest din urmă sens, spectacolul dă foarte mult de gândit celui ce are acces la întreg și poate empatiza cu celălalt. Poate și mai mult ar da de gândit un spectacol despre/pentru copiii sau persoanele cu deficiențe de vedere (în acest caz însuși conceptul punând mari probleme, simțul vizual fiind considerat esențial în teatru).

În concordanță cu exemplele și cu ideea monologurilor scrise de Lavinia Braniște, Nicoleta Lefter îi prinde pe cei doi copii cu deficiențe de auz într-un spectacol care reprezintă în același timp evocarea vie a universului lor particular, o lume definită printr-o mare absență (cea a sunetului) și de multe alte prezențe care vin să suplinească respectiva absență (visuri, vise, coșmaruri, speranțe sau temeri, senzații compensatorii exacerbate, imaginație și metaforă). Emblematică pentru lumea persoanelor având o deficiență de un anume fel e senzația de claustrare într-un spațiu fără ieșire: ”Sunt copaci de jur împrejur și nu pot să ies dintre ei” (repetitiv). Marginalizarea, autismul inevitabil rezultat din separarea de ceilalți, din faptul că sunt altfel conduc la asemenea senzații de însingurare extremă. Cortina intermediară de proiecție în spatele căreia stau performerii în cea mai mare parte a timpului și metafora gratiilor sunt cele mai reușite modalități de a atinge miza principală a spectacolului: încercarea de a empatiza cu alteritatea în diferența sa și cu semenul, respectându-i faptul că e altfel decât ceilalți prin ceva anume, oricare ar fi acel ceva, deficiență de auz în cazul de față. Simbolul păsării albastre din final e perfect pentru a sugera deschiderea aripilor imaginației, dezvăluind o lume încărcată de lumină, culoare și metaforă, deși mută. E un simbol al speranței.

Nicoleta Lefter nu e la primul proiect prin care testează limitele ființei umane în diferența ei. E performer în Refracție, un proiect despre copiii cu autism, realizat împreună cu coregrafa Silvia Călin (cu care a mai lucrat la Aleargă) luând ca punct de plecarea cartea Anei Dragu, Mâini cuminţi. Copilul meu autist. Actrița empatică și inteligentă se îndreaptă acum spre zona conceperii și (să sperăm că treptat) spre cea a realizării de spectacol (regizorală) având, după cum am văzut, mize multiple ce vin în întâmpinarea temelor de interes în plan nu doar european, ci și mondial.

(Visând glasuri, monologuri de Lavinia Braniște, versuri: Ted Hughes, concept: Nicoleta Lefter, video artist: Paul Mureșan, sound design: Claudiu Urse, cu Claudia Stühler, Raluca Maria Şerbu și Emanuel Furdui – elevi Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă, nr. 2, Sibiu, Claudiu Urse, Nicoleta Lefter/Paul Bondane, Teatrul pentru Copii și Tineret Gong din Sibiu, premiera: 27 martie 2018)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/05/un-proiect-cu-multiple-mize.html

ContemporanIS 2014. Cel mai frumos roman din lume

Constantele ediției de anul acesta a Festivalului de teatru ContemporanIS (26-28 mai) au fost date de folosirea povestirii și a interacțiunii cu publicul. În cea mai mare parte, reprezentațiile, mai mult sau mai puțin dinamice, au luat forma povestirii. Avem relatări documentate din viața unor oameni din Valea Jiului (Sub Pamânt, regia David Schwartz), prezentarea unor situații de viață din spațiul educațional românesc (Copii răi, one-woman show, performer Katia Pascariu) – venind parcă în completarea spectacolului lui David Schwartz care ajungea să pună serios în discuție spre final viitorul copiilor de miner, cât și al altor categorii umane din zona respectivă, pândite de volatilizare -, de istorisirea ușor incredibilă a unei femei în același timp bizare și misterioase care recunoștea oamenii după miros (Parfum de viață pe un tractor, one-woman show, în interpretarea actriței Fatma Mohamed, regia Eszter Kiss), dar și un spectacol în regia Gianinei Cărbunariu – expunerea destinului tinerei generații din România, absolvenți de facultăți, bursieri, o generație care pare să fi înțeles că unicul mod de a supraviețui crizei economice este acela de a te adapta acesteia, capitulând din lupta pentru o existență decentă.

Cel de-al doilea aspect, interacțiunea cu spectatorii, a început să piardă treptat teren în teatrul contemporan: dacă unii actori își lasă auditoriul aproape hipnotizat (deși adoptând aproape cu modestie un rol care ascunde momentele începerii și încheierii show-lui, Fatma Mohamed, o personalitate puternică, exercită o interesantă forță de sugestie asupra publicului, poate studiat înainte, poate nu), alții interesează prin maleabilitatea psihică, datorită căreia joacă simultan personaje multiple (Katia Pascariu), iar alteori un reflector lăsat la maxim te face să invidiezi umbra altora. Despre Dreaming Romania (un performance în același timp entertaining, interactiv și cu mesaj, o producție Teatru Fix) am scris cu prilejul premierei.

În rest, țin să menționez că, de departe cel mai interesant spectacol din festival, Cel mai frumos roman din lume (după The Ventriloquist de Larry Tremblay, regia: Alexandra Penciuc, distribuția: Nicoleta Lefter, Ionuț Grama) reinstalează granița invizibilă dintre actor și spectator și resemnifică ideea de povestire. Spectacolul deschide festivalul cu ultima replică dezarmantă a Nicoletei Lefter care interpretează o fetiță schizofrenă în vârstă de șaisprezece ani/ Gaby: ”Vrei să-ți povestesc ceva?!”. Povestirea este înțeleasă ca joc fabulat în doi, Gaby și Bob sau personajul fără nume de la început, Gaby și psihanalistul, Gaby și fratele ei. Surprinde inventivitatea și modul în care textul este rescris în spațiul de joc: la început Gaby nu-i decât micuța amuzantă ce iese treptat din ori se ascunde într-o cutie elastică neagră, relatându-i unui necunoscut cum de ziua ei, în locul stiloului Parker cu peniță de aur, primise o serie de douăsprezece cutii cuprinse una într-alta; ulterior cele douăsprezece cutii sunt transmutate de imaginația fetei în douăsprezece caiete cu rol magic: orice ar fi scris acolo s-ar fi întâmplat în realitate; în acest mod, aceasta realizează justificarea uciderii fratelui (care ar fi fugit cu cele douăsprezece caiete deși era, în fapt, autorul unei plachete de versuri pe care nici măcar nu i-o dăruise surorii lui) și își construiește o falsă stimă de sine – cele douăsprezece caiete, formând ”cel mai frumos roman din lume”, scrise cu stiloul Parker despre care își imaginează că l-ar fi primit de ziua ei, aveau să-i aducă o faimă prin care își va fi depășit modelul, pe Balzac. Între pacienta îmbrăcată în gheișă și psihanalist se stabilește un pact tacit: metodele de lucru necontrolate și autoritare ale celui din urmă dezvăluie trecerea micuței care detesta pe toată lumea fără motiv înspre autoarea încrezătoare a celui mai frumos roman, în același timp sunt explorate propriile lui slăbiciuni, dincolo de vocile personificate (a fratelui, a  mamei, a prietenei etc.), psihanalistul părând a scăpa el însuși unele replici fără voie. La final, încrederea în sine a pacientei trecută prin mai multe etape ale umilinței atinge cote maximale, aceasta recunoaște faptul că cele trei personaje (Bob, fratele care ar fi supraviețuit într-o țară exotică și psihanalistul) sunt doar creațiile propriei minți, ceea ce duce la destrămarea pânzei de păianjen anterior create (piesă de decor centrală, mutabilă, trimițând înspre cele două cozi pe care fata și le-a tăiat de ziua ei, în semn de protest sau de autopedepsire).

Din gura Nicoletei Lefter se revarsă o ploaie de metafore incredibile, interpretarea lui Ionuț Grama este viguroasă, trecerile de la o voce la alta sunt bruște, decorul și costumația epatează (pacienta și psihanalistul sunt dotați cu două dispozitive similare la mâini). Montarea este o combinație aparte de naturalism, psihologic și suprarealism, cu trimiteri înspre zona science fiction. Asocierea dintre lirism și brutalitate, dintre comic rafinat și gravitate, atragerea atenției spectatorului fără efort, prin joc impecabil și mijloace valabile ar putea deveni dezirabile pentru orice spectacol contemporan.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/05/contemporanis-2014-cel-mai-frumos-roman.html