Jocul

Un atacant (în roşu) a depăşit doi fundași (în alb) şi se pregăteşte să şuteze la poartă. Două echipe, formate fiecare din câte 11 jucători, se zbat pentru a marca goluri în poarta adversarului. Regulile sunt extrem de simple: acestea impun să nu atingi mingea cu mâna, să o driblezi înspre poarta adversă, să o pasezi coechipierilor şi să o şutezi spre poartă; mingea nu are voie să părăsească terenul şi doar arbitrul poate opri jocul. La care se adaugă o serie de tactici nu tocmai complexe. Există trei tipuri de jucători: fundaşul (încearcă să-şi împiedice adversarul să înainteze), mijlocaşul (responsabil de jocul ofensiv) şi atacantul (cel ce urmăreşte să marcheze golurile). La care se adaugă portarul.

Nu mă dau în vânt după fotbal pentru că nu e un joc de strategie, ci unul al hazardului. Deşi fizic antrenat până la epuizare, un jucător, de altfel demn de a fi remarcat, poate rata ocazia unui gol. Alteori, mult prea încordaţi, fotbaliştii unei echipe pot pierde în faţa adversarului mai slab, doar pentru că un norocos al echipei adverse prinde mingea şi loveşte din plin. Se poate întâmpla, ştim bine, ca arbitrul să nu fie echidistant. Nu mai zic că ridicolul domneşte la tot pasul: portarul e în afara porţii într-un momentul neaşteptat, să zicem în cazul în care nu prinde mingea şi o scapă dintr-o greşeală în propria poartă, chiar poarta echipei din care face parte, ceea ce conduce la un gol (”gol” însemnând reușită, obiectivul și ținta jocului - neinspirată alegere lingvistică, mai inspirați au fost englezii, goal din football având totodată sensul de țel) pentru ceilalţi.

Uneori, chiar în iureşul meciului, fotbaliștii înșiși se întâmplă să scape ”balonul”  în poarta propriei lor echipe, în loc să țintească în poarta echipe adverse. Ceea ce face ca în tribune (sau în sufragerii, cel puțin momentan, excludem tribunele) lumea să urle frenetic de agonie sau de extaz în funcţie de preferinţe ori interese. Mă mai întreb și mi se pare absurd: ce criterii avem atunci când ţinem cu o echipă sau alta? Doar din simplul motiv că suntem patrioţi?  Pentru că apreciem cumva că ar juca bine, în cazul în care e FC Bayern Munich? Poate pentru că e clasată în top? Cu cine să ţin ar trebui să-l expliciteze pe de ce țin. Cu cine țin, cu Făt-Frumos sau cu Zmeul Zmeilor?

Mai degrabă, mă captivează jocul de şah. De la stânga la dreapta: un rege alb, un turn negru, o regină neagră, un pion alb, un cal negru și un nebun alb. Jucând șah, mintea ta e mereu sedusă, provocată, fascinată. Voi alege întotdeauna jocul care mă captivează mental, în defavoarea celui care nu-i decât simplu antrenament. A lazy mind is the devil’s playground, spune un proverb englezesc. Şahul e un joc în doi, de strategie, mental, provocator, fascinant. Nu ai cum să te plictisești jucând şah: faci o mutare, aştepţi mutarea adversarului şi viceversa. Desigur, dacă  stăpâneşti  bine tehnica jocului şi ai studiat toate mutările istorice din partidele celebre, poţi muta contra cronometru, pentru că ajungi să ai la degetul mic tactica acestui joc. Ceea ce face ca timpul adversarului să se dubleze şi acesta să se poată gândi mai mult, timp în care tu însuţi ai în vedere următoarea ta mutare. Dată fiind situaţia descrisă, vei fi mereu cu un pas înaintea adversarului.

Dar e suficientă o clipă de neatenţie şi rolurile se pot inversa. Asta înseamnă că celălalt va fi acum cu o mutare înaintea ta. Nu-ţi rămâne decât să aştepţi să revii în poziţia iniţială şi să cauţi pe cât posibil să nu îţi dea șah mat pe neaşteptate. Uneori, a fi cu un pas în urmă nu e chiar atât de rău. De cele mai multe ori, anticipăm o mutare, neglijând sau ignorând planul de mutare a piesei din mintea celuilalt, numit pe nedrept ”adversar”, când nu-i decât un partener de joc. Acesta, revenind la scenariu, deși în urma ta cu un pas, pe nesimţite te poate aduce în stare de perplexitate când îi vine rândul. A amâna momentul victoriei, a ieşi din competiţie pentru moment, a aştepta nu înseamnă neapărat că ai pierdut, că nu ai ieșit câștigător din (joc) sau de pe urma jocului. Trebuie să ai răbdare şi să valorifici momentul oportun. Sunt cerinţe obligatorii ale jocului de şah. Cu ce joci, cu albele sau cu negrele?

Dacă ați avut răbdare să ajungeți până aici, e vorba despre educația altfel (fie că e online sau offline) care are foarte multe în comun cu șahul și mai puține cu fotbalul. Desigur, mai sunt jocuri de strategie, dar am ales două exemple oarecum extreme (deși oricând ar putea veni cineva cu un contraexemplu și admit să fiu contrazisă). Noua educație mizează pe joc și pe fascinația produsă de acesta, nu pe simpla antrenare a mușchilor faciali prin recitarea unor conținuturi învățate pe de rost ori a musculaturii membrelor prin scrierea ca sub dicteu automat, copierea dintr-o parte în alta a  unor conținuturi pe care elevul nu le înțelege. Dar ce te faci când elevul refuză antrenarea mușchiului mental pentru că s-a obișnuit cu robotizarea impusă de educația tradițională, ba chiar e mai comod astfel? E greu să încerci să scoți un om din zona sa de confort. Poate că e mai multă strategie în fotbal decât ne-am putea imagina și însuși jocul de șah ar putea deveni monoton. Tot ceea ce contează este să căutăm în permanență contradicția, schimbarea, evoluția, să nu ne plafonăm, să fim ludici cu orice preț și să nu facem concesii atunci când e joc inteligența noastră. Pentru că e bunul cel mai de preț cu care am fost înzestrați. 

Dana Tabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/04/jocul.html

Arta spectatorului

Pe frontispiciul Sălii Studio de la Casa Studenților, unde Teatrul Ludic montează majoritatea producțiilor sale, se poate citi următorul fragment din B. Brecht: ”Nu numai arta actorului trebuie învățată, ci și arta de a fi spectator”. În cazul spectacolului ”Un șoarece bătrân de teatru”, după Cântecul lebedei de A.P. Cehov, în regia lui Aurel Luca, ce-a avut premiera pe 29 octombrie, preluăm din mers arta spectatorului, deoarece personajul Nikita Ivanici este direcționat pe parcursul reprezentației, prin gestica, modalitățile de adresabilitate și cerințele de feedback ale interpretului (Radu Mihoc în rolul lui Vasili Vasilici) înspre public. Pe 13 noiembrie spectacolul a participat la Festivalul de Teatru Național ”Seri în lumea Thaliei” de la Ploiești (unde Radu Mihoc a câștigat Marele Premiu Pentru Cel Mai Bun Actor).

Majoritatea regizorilor obișnuiesc să trădeze autorul prin decupaje masive operate în corpul textului, Aurel Luca, dimpotrivă, îl trădează pri adaosuri și construcții de sens, asupra cărora își pune amprenta personală. Cântecul lebedei, piesă într-un singur act, datează din 1887 și este o zguduitoare profesiune de credință a actorului: actorul trăiește și moare în teatru. Discursul actorului oscilează între entuziasm și deznădejde, între sacru și profan în raportarea la artă. Între pustiul sălii de spectacol noaptea (”groapa asta”), după ce toți ceilalți au plecat, și plenitudinea conferită de reîntâlnirea cu roluri de altădată; între cugetarea tristă că ”nimic nu e sfânt în artă”, pentru că actorul nu-i decât un ”măscărici” și distincția conferită de marile interpretări (Boris Godunov, Regele Lear, Hamlet); între dragostea pentru public și sentimentul că relația public-actor nu-i decât una bazată pe vanitatea spectatorului; între un tur de forță actoricesc și amărăciunea că din strălucirea vremurilor trecute n-a mai rămas decât un ”cui ruginit”, o ”lămâie stoarsă”, o ”umbră”. Pe de o parte, arta este demascată în latura ei cea mai abjectă, actorul fiind un ”clown”, o ”paiață”, cerșind îngăduința publicului, pe de altă parte talentul este ridicat pe un piedestal: ”unde-i talent nu există batrânețe”, ”unde-i artă nu e nici batrânețe, nici singurătate, nici boală, până și moartea e ceva relativ”. Până la urmă, arta actorului e aceea de a învăța nemurirea unei clipe de glorie în fața publicului nestatornic. Iar moartea omului de teatru e jalnică, deoarece el este in viziune cehoviană extrem de singur. Cu atât mai singur în viziunea lui Aurel Luca, deoarece sufleurul Nikita suntem chiar noi, publicul rece, impasibil, rațional.
Interpretul Radu Mihoc a ieșit învingător din caznele actoricești la care a fost supus în rolul solicitant, prin care a fost nevoit să susțină întreg spectacolul. Trecând peste tentația manieristă, o grimasă facială ce tinde să fie repetată la refuz, a dovedit, totuși, că poate trece cu o rapiditate suprinzătoare de la un personaj la altul pentru a-și da singur replica. Mai mult, s-a depășit prejudecata că acest rol nu ar merge unui actor tânăr. Cu condiția de a-și intelectualiza rolul, ca în cazul de față, oricine se poate confrunta cu una dintre provocările cele mai drastice ale teatrului cehovian. De remarcat cum Aurel Luca folosește o caschetă de clown, atribuindu-i funcții multiple (de exemplu, crearea unui personaj, dar și craniul din Hamlet).
Personal, am așteptat replicile din finalul piesei lui Cehov, pe care, pentru că nu le-am mai auzit, de vreme ce regizorul a schimbat scenariul, le voi reda aici: ”Acum plec din Moscova. Aici nu mă voi mai reîntoarce niciodată. Plec fără să mai arunc o singură privire. Voi căuta în lumea asta largă un colțișor mai fericit. Să pot trăi”. Ca și în Mizantropul lui Molière, eroul pleacă în căutarea unui loc diferit. Ruptura de nivelul acceptat în mod convențional este astfel înregistrată, în același timp nevoia unui topos privilegiat, dincolo de ipocrizia societății. Pentru Alceste un asemenea loc ar putea fi chiar sinele propriu, supus unui proces de edificare. Călătoria lui Vasili Vasilici, însă, are un sens mai precis și unidirecționat. Asemeni lui Alceste, și el vrea să se elibereze de ceva, de singurătate, de inconsecvența publicului, care aclamă pe motive exterioare, de lipsa de prezență a celorlalți. Moartea nu-i decât evenimentul ce prilejuiește cea mai importantă schimbare de sine imaginabilă. Pentru mine, conceptele de mântuire și edificare sunt echivalente, cu precizarea de rigoare că ideea edificării este, de fapt, echivalentul concret al celei de mântuire creștină. Acceptând posibilitatea edificării, o schimbare de sine majoră, o conversiune de profunzime, devine plauzibilă. Nu mă refer la o golire de sine ca purificare cathartică, ci la o schimbare de ordin mental.

 

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/pe-frontispiciul-salii-studio-de-la.html