(Ne)Schimbarea

 

Dacă anul trecut Nic Ularu încheia stagiunea 2013-2014 la TNI cu Hieronymus, anul acesta deschide stagiunea 2015-2016 cu Schimbarea, tot un spectacol de autor, cu accent pe personaje și pe pseudorelațiile dintre acestea. Deși există o diferență între cele două spectacole, primul fiind preponderent vizual, în timp ce al doilea mai curând nonvizual (în ciuda laturii video), ne putem face o idee despre stilul regizoral: Nic Ularu își manifestă predilecția pentru cortine mediane sau de fundal (în cazul de față), cu proiecție, pentru realism grotesc, naturalism (autoexecuția Ofițerului), cu nuanțe suprarealiste din light design sau sound design (pentru spectacolul de față), pentru joc actoricesc ușor îngroșat (mai mult acum).

Nic Ularu a scris o piesă într-un act dadaistă, cu rime naive, absurdo-anecdotică, dar cu mesaj actual, inspirată din scrierile lui Franz Kafka și Daniil Harms, pe care a montat-o într-un spectacol fluent, cu scene inegale, tot mai accelerate pe parcurs până la interferență – unica legătură dintre momente fiind dată de schimbarea personajelor, intrarea acestora făcându-se din spațiul artificial creat în spatele cortinei duble de fundal, activată prin proiecții contralumină (uși, trepte), iar ieșirea prin laterale –, spre finalul imprecis. Punctul forte al spectacolului îl constituie sound-ul (Ana Teodora Popa), despre care, în absența analizei, s-ar putea spune că e cvasiinexistent. S-a mizat pe accentuarea încordării dramatice, cu efect subliminal asupra spectatorilor, prin folosirea sound-ului prelung, grav, metalizat, pe alocuri tăios, prin amplificarea sunetelor mașinii de tortură în boxe ascunse, prin microfoane ce nu sunt la vedere. Astfel că vocea actorilor se aude tare, răspicat, spațiul sălii de teatru răsunând de replicile anume punctate prin sunetul de fond.

Excepția o aduce muzica barocă din final, lamentația eliberatoare trimițând în mod direct la conceptul regizoral: reformarea sistemului judiciar, componentă de bază a sistemului social, înlocuirea indistinctă a epocii ”renascentiștilor” (a dictaturii) printr-o alta, preluând, asemenea unei plăci turnante, trecutul. Austeritatea scenică în materie de decor (stâlpi metalici de care sunt răstignite 9 busturi inflexibile etalând simetric ”eficiența” vechiului sistem judiciar și un tors din aceeași fibră, cu posteriorul invers, acoperit de roba de judecător, hote uriașe, o masă metalică etc.) este în acord cu efectele de sunet create în cadrul spectacolului, dar și cu austeritatea vieții sociale din spatele personajelor.

 Un condamnat, un torționar, un nostalgic, un observator, o femeie și un conducător apar cel mai adesea în cuplete dramatice, care lasă impresia că raporturile dintre personaje se construiesc dificil, că nu rezonează unele cu altele ca stil de joc și interrelaționare scenică. Motivația regizorală pentru aceste aspecte, dincolo de absența comunicării specifică teatrului absurd, ar fi aceea că a adus în scenă caractere de proveniență kafkiană, deopotrivă cu personaje de proveniență harmsiană. Stilul lui Harms de a schița personaje tragicomice, fără interioritate, este adus la un numitor comun cu cel al lui Kafka de a construi personaje care problematizează serios și real pe marginea unor situații de neînțeles. Nu neapărat tensionate psihologic, relațiile dintre personaje denotă agresivitatea.

Cu excepția condamnatului – o trimitere explicită la personajul executat fără motiv și fără drept de apel din Procesul–, celelalte personaje par mai degrabă desprinse din proza scurtă a lui Harms, la fel și dialogurile absurde și în același timp comice care constituie baza momentelor în care personajele sunt implicate câte două, arareori trei, rarisim patru  (condamnat-soldat, soldat-femeie, ofițer-vizitatoare, soldat-vizitatoare, vizitatoare-femeie, ofițer-condamnat, vizitatoare-președinte, condamnat-soldat-femeie, soldat-femeie-vizitatoare-condamnat).

Abia la final unele elemente anecdotice din scenariu sunt explicitate: demnitarul cu crosa de golf pe care îl deranjase condamnatul era însuși președintele, femeia despre care povestește soldatul că a vrut să o ajute să sară gardul era chiar soția condamnatului. Altele sunt lămurite pe parcurs: nomenclatura totalitară a fost înlocuită prin neonomenclatură, fără a putea vorbi de o schimbare reală; textul critică într-o babilonie totală diferite aspecte sociale (cancanul știrilor, ipocrizia, violența, birocratismul), ironizând problemele globalizării în contextul unor neîmpliniri severe de ordin local. Dincolo de parodie și aluzii la românitate, scenariul sociopolitic nu este complet elucidat. Cele mai multe elemente sunt lăsate în suspans, ca-ntr-o miniscenetă harmsiană cu substrat sociopolitic (anecdota ”roșcatului” fără ochi, urechi ori gură, dar cu drept de vot – ”cetățeanul perfect”).

Chiar de la început, Ada Lupu în rolul bărbatului efeminat condamnat la moarte își dovedește maleabilitatea corporală – rămâne atârnată într-un cârlig, zbătându-se ca un gândac (aluzie la ”Metamorfoza”) – sau abilitățile actoricești (jonglează frecvent între două registre, unul mimat, grav, celălalt ludic, candid, având o trecere evidentă, foarte rapidă în scena I, după ce redă pasajul în germană). O mai caracterizează gesturi aparent fără semnificație, dar integrate foarte bine rolului, cum ar fi: întinderea piciorului, privindu-și bocancul, tertipuri cu mâinile și cătușele, astfel că iese la suprafață convenția teatrală, multiple mișcări în aparatul de tortură, mereu pe fază să execute modificări ale personajului când atenția spectatorului ar trebui să fie fixată pe altă secvență, din nou devoalând convenția, eliberându-și frecvent mâinile din legături etc. De notat că toate aceste gesturi par foarte firești, nu depune efort și se simte pe scenă ca peștele în apă, fiind totodată foarte deschisă la improvizație.

 Dacă în cazul Adei Lupu ai senzația că personajul a fost creat special pentru ea, ceilalți actori sunt aleși astfel încât să corespundă cât mai bine rolului. Constantin Pușcașu e obsedat de detaliile mașinăriei (simbolizând aparatul birocratic), febril, convingător, iar Pușa Darie aduce în scenă mai multe registre de joc, de la femeia simplă, la rebela epatantă, de la dramă severă (povestea abuzului) la comedie autentică (povestea despre alunecatul pe gheață și bandaje). Doru Aftanasiu, Haruna Condurache, Cosmin Panaite sunt corecți cu rolurile lor.

 

(Schimbarea, scenariul, regia și scenografia: Nic Ularu, distribuția: Ada Lupu/Condamnatul, Doru Aftanasiu/Soldatul, Pușa Darie/Femeia, Haruna Condurache/Vizitatoarea, Constantin Pușcașu/Ofițerul, Cosmin Panaite/Președintele, sound design: Ana Teodora Popa, videoproiecție: Constantin Dimitriu, asistent de regie: Ivona Lucan, premiera: 12 septembrie 2015, Sala Teatru la Cub, TNI)

 

 

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2015/09/neschimbarea.html

Hieronymus

Un spectacol de autor (Nic Ularu semnează atât textul pus în scenă, cât și regia și scenografia pentru Hieronymus) încheie stagiunea 2013-2014 a Teatrului Național din Iași. Din stagiunea recent încheiată au făcut parte montări variate, în ordine aleatorie și fără pretenții exahustive – amintesc: unele cu scop omagial (Tinerețe fără bătrânețe și teatru fără de moarte), altele vizând prin divertisment parodierea sferei politice, Onorabili în direct – o noutate pentru o instituție de acest calibru –, moderne, dar și postmoderne (Hamletmachine), de viziune (Femeia mării) ori punând accent pe trupa de actori (A murit Tarelkin!), lirice (Iarna) sau povești de familie realiste, cu tentă psihologică (Acasă, în miezul verii) etc. Au fost prezenți regizori de prestigiu (Al. Hausvater, Radu Afrim), alături de regizori renumiți, invitați din țară și din străinătate (Claudiu Goga, Giorgos  Zamboulakis, Laszlo Beres), apoi regizori ai TNI (Ovidiu Lazăr, Irina Popescu-Boieru, Ion Sapdaru), nu în ultimul rând – regizori independenți (Sorin Militaru, Ioana Păun). Am scris despre spectacolele menționate, ba chiar și despre cele pe care – mea culpa – probabil le-am omis în această succintă enumerație.

Ar fi de dorit, în viitor, mai mult accent pe spectacolele de regie (un regizor antrenează și trupa de actori, aducând, în același timp, în fața publicului o viziune originală asupra unui text): acest lucru l-am remarcat în mai multe rânduri la Radu Afrim, numai că, spre surprinderea mea, ultima dată, nu am observat nicio modificare în modul de joc cu care s-au obișnuit actorii propuși. De asemenea, nu e suficient ca cei ce se ocupă de light design să fie profesioniști, ci e nevoie și de un asistent de regie competent. În plus, cred că este foarte important să se aducă suflu proaspăt pe scena Naționalului ieșean. Plecând de aici, Nic Ularu lucrează cu o tânără regizoare ambițioasă pe post de asistent, rezultatele fiind, am observat, remarcabile în acest sens.

Hieronymus este oarecum paradoxal: atmosfera de început, configurată prin cortina dublă, transparentă, care lasă să se întrezărească scena, alături de sound-ul enigmatic anticipă ceva spectaculos. Numai că unele scene se vor petrece într-un decor de epocă, foarte previzibil, în timp ce altele – datorită coregrafiei, proiecțiilor tablourilor pe cortina transparentă, luminilor stroboscopice și a altor efecte audio-video – reușesc să livreze un mesaj ceva mai captivant. Alternanța dintre mistic și banal, sacru și profan (cum și-a dorit regizorul), dintre reconstrucția unor fragmente din viața pictorului și suprarealismul visurilor, viselor și coșmarurilor sale înclină balanța atenției spectatorului înspre cel de-al doilea element.

Ruga din final exprimă cel mai bine mesajul: imaginația, doar ea, îl poate face pe artist liber și orice îngrădire a acesteia (Inchiziție, generalizând și actualizând – context socio-politic, dar și economic) înseamnă moartea geniului creator. Nu e cazul lui Bosch, protejat de un socru bogat și puternic, dar e situația multor artiști de-a lungul timpului. Acolo unde spectacolul câștigă prin mesaj, pierde prin dinamism – succesiunea momentelor ar fi putut să-și afle o legătură, dincolo de PC-ul regizoral. Mai mult decât curat regizoral și interesant prin momentele de coregrafie și de coșmar suprarealist trăit de către personaj, spectaculosul anticipat nu este atins. Pentru publicul larg, însă, ar putea fi o bună introducere în grotescul suprarealist al picturii lui Bosch, succedată, în mod regulat, de o peliculă de film documentar realist, căreia i se suprapun și momente foarte teatrale.

În ceea ce-i privește pe actori, am senzația că regizorul a lucrat cu ce a găsit mai potrivit în trupă – Constantin Pușcașu, deși inegal în impunerea prezenței sale pe scenă, e bine ales pentru momentele de răvășire ale pictorului olandez, chiar și pentru cele de autojustificare cvasi-rebelă; Cosmin Maxim, după Acasă, în miezul verii, revine la un stil mai candid, care-i prinde destul de bine, mai ales ca e contre-emploi; Radu Ghilaș e destul de rezervat și ezitant, într-un rol nu mult diferit de cel din Cum am devenit stupid – ar trebui folosit mai des de regizori care lucrează efectiv cu actorul; Emil Coșeru se bazează pe experiențe de rol acumulate, pentru el scena a devenit un fel de jonglerie, pentru că are scândura la degetul mic; Constantin Avădanei se impune scenic, dar nu diferit de alte dăți; Horia Veriveș nu are prilejul să fie la fel de ludic ca în alte spectacole (stilul său inconfundabil); Irina Scutaru – o prezență nouă și veridică pe scena TNI, numai că este mult prea atentă la cum joacă, în timp lucrurile se vor regla, sunt convinsă (dacă vor mai fi ocazii).

 

(Hieronymus de Nic Ularu, asistent regie: Ioana Moisii, distribuția: Constantin Pușcașu, Irina Scutariu, Emil Coșeru, Radu Ghilaș, Constantin Avădanei, Cosmim Maxim, Horia Veriveș, coregrafie: Cristina Todi, premiera: 29 iunie, Sala Teatru la Cub, TNI)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/07/hieronymus.html