Zilele Teatrului Ludic. Neckar

 

Din peisajul teatral ieșean lipsesc festivalurile, de aceea orice inițiativă în acest sens este binevenită și îndelung așteptată. Numeri pe degete manifestările remarcabile care, sub o titulatură sau alta (FIE, Perform, FITPT), fac accesibile publicului ieșean spectacole din țară și străinătate. Teatrul Ludic, prin efortul serios al regizorului Aurel Luca, a produs actori în adevăratul sens al cuvântului, unii dintre aceștia ajungând să joace alături de artiști profesioniști (absolvenți ai unei instituții de profil, deși profesionalismul nu ți-l dă neapărat o patalama) și, mai mult, să rivalizeze cu aceștia, fiind laureații unor premii importante și recunoscuți în festivaluri, la nivel național sau chiar internațional (Vera Pântea, Radu Mihoc, Ionuț Nacu).

În Festivalul Internațional de Teatru de la Iași, care a marcat de curând (9-13 decembrie) Zilele Teatrului Ludic, eveniment aflat la cea de-a VIII-a ediție, au evoluat trupe de liceeni din școlile ieșene și de la Palatul Copiilor, alături de trupe de actori amatori din țară și din străinătate. Astfel, au fost prezente din Iași Trupa ”Farouches” de la Colegiul ”G. Ibrăileanu”, Trupa ”Teatru Club Tineret”/Teatrul de la Râpa Galbenă, Trupa de teatru ”Parc Copou” de la Casa Mihai Ursachi, coordonată tot de Aurel Luca, și, bineînțeles, Teatrul Studențesc Ludic. Din țară au participat Trupa de Teatru ”Skepsis” – CCS Alba-Iulia, Teatru ”Mimica” și Asociația ”Grow Up Project” din Focșani, Teatrul ”Microbis” – CCS Sibiu, Trupa de Teatru ”Thespis” – CCS Timișoara, iar din străinătate Teatrul ”Mirror of Universe” din Ucraina și Trupa de Teatru ”Punkosipak” din Croația. Evenimentele conexe au cuprins spectacole de dans și un atelier teatral, sper ca în viitor acestea să fie completate prin conferințe ori lansări de carte.

Despre spectacolele de referință cu care Teatrul Ludic a participat la festival (Povești de familie, Un șoarece bătrân de teatru, Poem irlandez pentru vioară și suflet, Despre corpul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia) am scris de fiecare dată cu prilejul premierei ori al primelor reprezentații. Acum, mi-a atras atenția în mod special un spectacol invitat din străinătate. Este vorba despre Neckar, susținut de Theater Group Punkosipak din Croația, regia: Irena Bockai, distribuția: Monica Baotic, Juraj Barkic, Irena Bockai, Vilim Ostovic, Ivan Tudek, Daniel Varela și care s-a jucat pe 12 decembrie în Sala Gaudeamus a CCS.

Trebuie să remarc varietatea spectacolelor din festival (teatru dramatic, teatru postdramatic, performance, teatru-dans, teatru plastic muzical, teatru fizic, comedie neagră, satiră, farsă, comedie romantică, poem scenic, teatrul absurdului, teatru de păpuși și marionete, recital dramatic, one-woman show, teatru vizual), o caracteristică de dorit a oricărui festival de teatru. Neckar este un performance, totodată o mostră a teatrului postdramatic, neoavangardist și cu accent major pe componenta coregrafică, o expunere de teatru fizic. Deși punctul de plecare îl constituie poemele poetului avangardist croat Drago Ivanisevic, textul nu are nici măcar un rol marginal în cadrul acestui performance bazat pe mișcare scenică și provocare/bruscare a simțurilor spectatorilor așezați pe scenă.

Constituit dintr-o suită de momente construite prin mișcare scenică, spectacolul poartă mesaje sumbre: încleștarea pentru existență, poziție socială, victimizarea celui slab de către cel dominator, a unui semen de către un altul, mergând până la sugestii fizice extreme (sugrumarea și târârea de gât, folosind mânerul unui baston), absența sentimentului apartenenței la comunitate, la o patrie (o pâine în lanțuri, un bol cu lapte și un altul cu pietricele – poate din pământul strămoșesc – sunt aduse în prim planul scenei),  dizolvarea societății în inși singulari, solitari și individualiști (strigătul hidos al copilului adult, evoluând în două momente, în rest privind din spectacol în spectacol de pe un scaun – parte din decor).  Neputința în fața unor asemenea întâmplări și atitudini este exprimată prin gesturi dintre cele mai brutale (la mică distanță de public, în lumină plină, un performer încearcă să rupă, aproape scrâșnind, aproape gemând bastonul, instrumentul ulterior de tortură).

Acest performance transmite maximum de mesaj fără cuvinte, doar prin gesturi, mișcare scenică și obiecte scenice folosite în momentele coregrafice. Succesiunea nu este rigidă, ritmul decent, nu foarte dinamic, am putea chiar vorbi de o anume fragmentaritate (momentele din spectacol fiind interșanjabile). E incredibil cât de mult se poate obține cu minimum de mijloace regizorale (de exemplu, prin manevrarea prin rotire a unui tub flexibil, prin intrarea și ieșirea în/din labirintul unui scaun alb cu picioarele prelungite, amintind de o lebădă, prin două momente coregrafice de grup succesive, de la unul la celălalt schimbându-se nu atât mișcările, cât, mai important, piesa muzicală, făcând trecerea contrastantă de la seriozitate la caricatural. Decorul este minimalist (două scaune, trei lebede albe fără cap, accesorii de baloane). Burlescul deschide și încheie montarea destul de sinistră, dar suficient de actuală.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/12/zilele-teatrului-ludic-neckar.html

Poem scenic

Pe 24 iunie 2011, Teatrul studențesc Ludic a jucat pe final de stagiune spectacolul Poem irlandez despre vioară și suflet, o adaptare în regia lui Aurel Luca după Cînd vinul este rece de John Kendrick. Acest spectacol a participat la diverse festivaluri internaționale, iar în toamnă (sepetembrie) va trece oceanul înspre Canada, fiind selecționat pentru Festivalul mondial de teatru de la Mont-Laurier, unde va reprezenta țara noastră, ulterior va fi prezentat comunităților românești din Montreal și Toronto.
Cînd vinul este rece a lui Kendrick este o piesă într-un act cu două personaje, Martin Egan (Silviu Curuț) și Catherine Rostak (Vera Pîntea). Cei doi trăiesc o stranie poveste de dragoste, pentru că nu reușesc să se cunoască unul pe celălalt și, drept urmare, o întîlnire reală nu are cum să se producă. Lipsa de sincronizare se datorează faptului că ea refuză prezentul, în timp ce el se identifică momentului prezent: Nu există persoană potrivită, crede Martin, nici loc potrivit, pentru el nu-i decît „locul unde te afli și ceea ce faci”. Ea nu se poate încredința prezentului, deoarece se teme de trecut și chiar și de viitor, ori prezentul ca atare nu există, doar amintirea trecutului și anticiparea viitorului din prezent (de la Augustin citire).
Ocazia îi aduce în același spațiu, într-un loc predispus parcă unor oameni fără chip, fără trecut și lipsiți de viitor: Armata salvarii. Doi însetați de viață, de dragoste, de Dumnezeu, cărora acum doar vinul rece le mai poate anestezia trecutul (ei), înflăcăra simțurile (lui). Ea, fostă actriță, o femeie formală, pretențioasă, căreia viața i-a rezervat o unică iubire și o decepție care i-a modelat sufletul, înnăbușindu-și vitalitatea, care răbufnește în torente (în interpretarea de neegalat a Verei Pîntea, trepidînd de o energie foarte puternică, o actriță ce investește enorm în rolurile jucate). El, scriitor irlandez (în interpretarea unui tînăr actor, Silviu Curuț, despre care nu am altă observație de făcut decît că e potrivit pentru casting), umbra celui pe care ea l-a iubit, aceasta adesea confundîndu-i, adresîndu-i-se ca și cum ar fi cel din trecut, tot irlandez și el. De aici, răfuiala cu Dumnezeul lui catolic, receptorul confesiunilor ”matematice”, cu viața lui alcătuită doar din clipe, fără nicio iubire durabilă, cu dragostea lui ”flămîndă”, cu dorințele și visele lui: ”Martin crede că viața în doi înseamnă o viață întreagă”.
Plecînd de la scenariul de față, transformat de Aurel Luca într-un veritabil poem scenic, am mai multe nedumeriri, care dau glas, sînt convinsă, confuziei celor ce ne înconjoară aici și acum, în cotidianul nostru cel mai apropiat, iar uneori, paradoxal, atît de departe de noi. Dar, înainte de a le da curs, pe scurt, ce înțeleg prin poem scenic: o reprezentație dramatică ce se caracterizează prin lirism, ritm și limbaj metaforic. Spre exemplificare, de mare forță lirică este imaginea scenică în care corpurile celor doi întruchipează efectiv o vioară ce se arcuiește și cîntă. Toate piesele puse în scenă de Aurel Luca, fără excepție, evidențiază virtuți coregrafice armonice ale actorilor, iar corpul devine metafora prin care sensurile ne sînt sugerate.
De ce nu îndrăznim să ne privim în ochi? De ce ne e teamă să nu-l rănim pe cel pe care nu îl (mai) iubim? De ce unii nu pot iubi mai mult de o singură dată în viață? De ce nu dăm nicio șansă celuilalt pentru a ne cunoaște? Ce e mai de preț a fi flămînd sau însetat de viață, de Dumnezeu, de celălalt? A-ți dori o legătură stabilă, solidă, o relație familială, să treci prin toate momentele vieții alături de cineva, să îmbătrînești alături de cineva sau să-ți potolești arșița de moment, istovindu-te într-o mereu reînnoită aventură? Cu alte cuvinte, unii (Martin) vor să ”îmbătrînească”, alții (Catherine) nu mai pot vrea decît să se ”încălzească”.
Cu siguranță, sîntem cu un procent mai înțelepți. Acum știm (Martin) că decizia de a iubi pe cineva nu presupune automat vreo garanție de reciprocitate. A te dărui necondiționat, se știe, echivalează cu a plonja în abis. Dragostea este mai puternică decît moartea. Moartea, însă, este mai puternică decît viața. Acesta e crudul adevăr al lui Catherine. O femeie ce sfîrșește sfîșiată între prezentul căruia nu i se poate abandona cu totul și trecutul care o ucide iremediabil.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/06/poem-scenic.html

Povesti de familie

Spectacolul Povești de familie (Porodicne Price), în interpretarea Teatrului Ludic, adaptare după textul dramaturgului sîrb Biljana Srbljanovic, în regia lui Aurel Luca, se joacă la Iași în sala Casei de Cultură Mihai Ursachi din Copou. Piesa de teatru Povești de familie a fost scrisă de Biljana Srbljanovic în aprilie 1998 și pusă în scenă la Atelje 212 în Belgrad și a cîștigat premiul pentru cea mai bună piesă nouă la festivalul de teatru de la Novi Sad. De atunci, a fost tradusă și montată peste tot în lume (Germania, Polonia, România, Republica Moldova, Slovenia, Statele Unite ale Americii, Elveția, Olanda).
Trupa Teatrului Ludic participă cu acest spectacol, în perioada 10 - 15 iunie, la Festivalul Internațional de Teatru pentru Tineret din Vratsa, Bulgaria. Distribuția: în rolul fetiței care se joacă de-a mama (Milena), o tînără actriță cu dublă disponibilitate înspre ludic și dramă, Vera Pîntea. În rolul băiatului care se joacă de-a tata (Vojin), un actor pentru care comedia nu mai prezintă nicio taină, Ionuț Nacu. În rolul copilului anarhist, care nu se mai satură să-și ucidă cu sadism părinții și, în plus, realizînd un reușit travesti la un moment dat al spectacolului, un actor convingător, Radu Mihoc. Jucînd la dublu același personaj, expresive și cu străduință, Anca Stănescu și Catrinel Constantinescu. Felicitări tuturor și împlinit succes în Bulgaria!
Construcția dramatică redă climatul războielor prin care au trecut țările fostei Iugoslavii după căderea comunismului, atacînd sărăcia, egoismul, cinismul omului simplu, nepriceput la politică, dar profund prins în mrejele ei. Mesajul poate fi reactualizat, deoarece ar viza atît criza economică de astăzi, cît și prăbușirea valorilor familiei tradiționale. Piesa este o comedie sumbră foarte reușită, în care actorii joacă rolul unor copii, jucîndu-se la rîndul lor de-a mama și de-a tata. De fiecare dată, jocul se oprește atunci cînd copilul își ucide părinții (dîndu-le foc, împușcîndu-i, ștrangulîndu-i ori printr-o glumă menită să-i dea gata). Dictonul ”tatălui” – ”Oamenii sînt dușmanii omului” este, astfel, ilustrat pînă la ultimele consecințe: nu poți avea încredere în nimeni, nici în părinți, nici în frați ori surori, nici în propriul tău copil. Oricine îți poate face rău, toți te vor vinde.
Ori de cîte ori un joc se sfîrșește, un joc nou îi ia locul, aceleași personaje (tata, mama și copilul), o nouă dramă. Personajele din piesă (copiii ce se joacă) sînt incapabili să vadă consecințele dezastruoase ale faptelor și vorbelor adulților pe care îi mimează. Cu nonșalanță, ei se joacă de-a viața, de-a familia, de-a moartea. Unica făptură care reacționează la toate aceste evenimente nu e întrutotul rațional. Cel de-al patrulea protagonist este unul controversat, în rolul cîinelui, poate că nu întîmplător numit Nadejda (însemnînd speranță), interpretat de două actrițe legate între ele printr-o coardă elastică, executînd mișcări simetrice. Este, ciudat, singurul personaj ce poartă cu sine o licărire de umanitate (se înfiorează de cîte ori fiul mai comite o atrocitate la adresa părinților săi și dă glas vocii copilului care își urlă nefericirea ori își cere iertare de la părinți). Alteori, personajul acesta interpretat de două actrițe, redevine o fetiță sălbatică, întrupînd într-o imagine remarcabilă amorul violent dintre Andrei și Nadejda (trei capete, trei trupuri învălmășite, sculptînd vertiginos de sub o bucată enormă de pînză roșie).
Spectacolul este foarte foarte bine sudat și orchestrat prin lumini, muzică, imagini scenice. Astfel că la final rămîi cu o unică reprezentare inedită, foarte colorată, pestriță în ceea ce privește calitatea umană (sînt etalate valori și trăsături morale contrastante), totuși gravă. Asemeni unui clown căruia îi zărim, la o privire mai atentă, o lacrimă în colțul ochilor.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/06/povesti-de-familie.html

Duelul

Teatrul Ludic aduce în Clubul Presei spectacolul de teatru Ursul, după A. P. Cehov, în regia lui Aurel Luca. Interpretează actorii: Ana Sescu (Elena Ivanovna Popova), Radu Mihoc (Grigory Stepanovitch Smirnov), Cristian Popovici (Luka).
Scenariul lui Cehov interesează chiar și astăzi prin interesul acordat psihologiei personajelor masculin, feminin. În fond, duelul dintre un bărbat și o femeie, despre care e vorba și în piesă, într-un sens metaforic, nu-i decît lupta dintre idealul femeii și misoginismul bărbatului. Idealul oricărei femei este de a-și adora bărbatul (oricare bărbat, printr-o întîmplare devenit al ei) chiar dincolo de mormînt și alimentînd o iluzie în pofida oricărei evidențe. În timp ce misoginismul bărbatului mizează pe incapacitatea unei femei de a fi „sinceră, credincioasă, statornică”. De aceea, el își propune să nu se mai lase „dus de nas” de trucurile femeiești.
Pretențiile de amară întristare ale Elenei Ivanovna Popova frizează ridicolul. Aceasta s-a închis de vie între patru pereți, captivă companioană umbrei soțului ei mort de șapte luni. Neprimind să vadă pe nimeni, dovedește, astfel, cum numai o femeie poate iubi, jeli și, mai ales, ierta. Deoarece în timpul vieții soțul ei a tratat-o de multe ori în mod nedrept, lasînd-o singură săptămîni în șir ori chiar înșelînd-o. Un intrus intervine în liniștea aparentă în care protagonista s-a învăluit. În persoana lui Grigory Stepanovitch Smirnov, intentează la prefacerea cadrului convențional, furios și nerăbdător a-și primi datoria de o mie două sute de ruble, neplătită de răposat.
Pentru a puncta regizoral idila dintre văduvă și creditor se recurge la un artificiu demn de remarcat: dansul de împerechere. De fapt, sînt introduse în spectacol nici mai mult nici mai puțin decît două dansuri. Pentru a-și putea spune și într-un alt mod povestea, fiecare dintre cei doi protagoniști execută un dans tradițional rusesc. Cele două dansuri, foarte bine integrate în economia piesei, definesc, pe de o parte, atitudinea misogină a bărbatului, iar pe de altă parte, intrigarea femeii, care își afirmă idealul de dragoste. Ambele sînt însă trădate. Întîi, cînd cel care părăsise douăsprezece femei, fiind părăsit la rîndul lui de alte nouă, jurînd de cinci ani că nu se va mai amoreza, dintr-o dată se îndrăgostește. Apoi, cînd cea care jurase că se va autoclaustra pînă la moarte în memoria soțului, acum se îndrăgostește.
Sînt răsturnate la final atît idealul femeii cît și misoginismul bărbatului, făcîndu-se, totodată, dreptate de ambele tabere: poate că pentru Grigory Stepanovitch Smirnov există o femeie care să contrazică ceea ce chiar el susține cu privire la firea cameleonică a femeilor și poate că Elenei Ivanovna Popova îi e dat să iubească din nou, aceasta însemnînd că e absurd să faci legăminte ideale, pentru eternitate.
Dacă în cea mai mare parte astăzi, rolurile feminine atît în piesele clasice cît și în cele mai noi sînt de o expresivitate isterizantă, această interpretare ne propune o prezență feminină discretă, arzînd mocnit. În schimb, rolul bărbatului concentrează întreaga forță, atragînd asupra sa energia declanșată de situația personajelor. Aprig, brutal, un ”urs”, acesta se acordează perfect cu spiritul stepei rusești.
Piesa este realistă și, prin cîteva aspecte ce țin de abordarea regizorală, actuală. Prin ideea de a introduce actori mai tineri în rolurile stabilite de dramaturg (bătrînul valet al văduvei, Luka, este jucat de un tînăr). Prin faptul că spectatorii, în același timp clienți la mesele din Clubul Presei, intră în joc pasiv, ținînd loc de adresant în monologurile personajelor. Chiar prin aceea că dialogurile sînt valorificate în forma succesiunii unor mici monologuri, jocul scenic desfășurîndu-se pe două planuri, prim și secund, facînd ca spațiul dedicat teatrului să devină din aproape suficient, cuprinzător. În acest mod, textul lui Cehov este mai bine exploatat, cu fidelitate și fără fisuri.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/01/duelul.html