Crud: teatrul n-a murit

Textul lui Daniel Chirilă nu contrazice stilul în care începuse să scrie acum câțiva ani la Iași, sub pseudonimul Enoch Darli. Babele lui Dabija, naturalismul, teatrul în teatru sub însemnele parodicului (Shakespeare modificat spectacular), zeflemisirea ”epocii de aur”, narativitatea fragmentară sunt doar câteva dintre modurile în care susnumitul se manifestă ca autor de text și regizor. Deja lucrează cu creatori renumiți, câștigă proiecte AFCN, iar de trupa Frilensăr s-a auzit. Nu știu dacă faima în sens general (relocarea la București, dedicarea întregii energii proiectelor teatrale, lucrul cu artiști foarte cunoscuți, prezența numelui său pe afișele unor spectacole de neratat la teatre din țară, prezența cu spectacole în festivaluri organizate la nivel național, unele chiar internaționale în titulatură etc.) l-a făcut pe Daniel Chirilă mai prețios în ochii criticii sau cele enumerate în paranteza de mai sus au condus la faima sa, iar critica (mă refer în special la cea bucureșteană) l-a luat în vizor.

Din punctul meu de vedere, Daniel Chirilă este același care a plecat din Iași, numai că a urcat câteva trepte în direcția maturizării ca om și artist dedicat fenomenului teatral. ”Răzimat” de Ștefan Lupu (o coregrafie impecabilă) și de echipa aleasă (Daniel Chirilă a ținut mereu la idee de echipă), a ajuns la un spectacol de teatru coerent scenic și prin idei, chiar dacă fragmentat la nivel discursiv, având un titlu cu dublă semnificație (crud însemnând literal ”rău”, iar metaforic ”naiv”). L-am rugat să formuleze un statement pentru spectacol și iată-l: ”Statementul e că se poartă aceleași discuții de 100 de ani și că tinerii din România au impresia că ei dețin adevărul și că ei sunt schimbarea. Și că așa avem această luptă între tradiționalism și valori europene din care aproape de fiecare dată a avut de câștigat tradiționalismul. Mișto e că în fiecare generație e revoltă și spirit. Trist e că de fiecare dată o luăm de la capăt”.

Fire preponderent concretă și intuitivă, Daniel Chirilă construiește povești, întrerupând firul narativ fie prin momente coregrafico-vizuale, fie prin inserții de spectacol în spectacol ori prin dezvrăjire teatrală, scoaterea în lumină, la vedere a convenției teatrale, înlocuirea convenției inițiale prin alta sau chiar renunțarea la convenție (în funcție de interpretarea pe care o dăm anumitor momente). Muzica e definitorie pentru elementul ludic al acestui performance coregrafico-teatral, semnalând că unii eram șoimi ai patriei, iar alții adolescenți când a avut loc Revoluția din 1989 (publicul țintă), totodată muzica (de la electronică, la melodii patriotice ale anilor `70 sau la rap, toate românești) devine personaj în spectacol.

Remarc trimiteri în actualitate, o ușoară încercare de a politiza soarta generației sale ce nu sunt lipsite de o anume candoare. Politizarea este minimă în raport cu încercările de teorie teatrală ale lui Daniel Chirilă: teatrul se adresează prezentului și, în mod implicit, viitorului, prin oameni, prin tineri; ”emoția controlată” este repudiată în favoarea entuziasmului care își permite uneori să se mai și contrazică, teatrul nu a murit. Dar și în raport cu ideea că trecutul recent se regăsește într-o anumită măsură, formă sau pondere în prezent. Intuim două tabere, a avangardiștilor și a tradiționaliștilor – a celor ce vor să fie liberi, ce pun ”avântul” mai presus de orice și a celor ce emit dictoane în limbaj de lemn în numele progresului tinerei generații, dar terminologia ambelor se confundă. Prima riscând să devină anarhistă, iar cea din urmă progresistă în numele conceptului de progres eronat pentru că paradoxal. Ceea ce contează nu sunt termenii, ci ideile din spatele acestora – cu care putem sau nu trăi, pe care le putem schimba în funcție de circumstanțe sau pentru care (cuvinte deja mult prea mari) putem muri.

Inițial, discursul scenic pune în discuție chestiunea democrației prin adunarea sindicală a ”femeilor lui Manole” care umplu cârnați, curăță cartofi și stau la cioace despre vot și drepturi egale, decizând că e perimată ideea potrivit căreia ”femeia e fizică și bărbatul metafizic”, conducând la inegalități sociale între bărbați și femei. Însă nu feminismul e realmente în discuție aici. Ci faptul că fragmentul din Furtuna lui Shakespeare stârnește furtuni reale printre ”tovarășii de partid” și cei însărcinați cu cenzura actului de cultură. Demersul aparent narativ, aparent de teatru în teatru al lui Daniel Chirilă se dezvăluie ca fiind o critică a cenzurii. Elemente de teatru sociopolitic sunt inserate în momentul în care Ion Brad și Dumitru Popescu (supranumit ”Dumnezeu”) ajung personaje în piesă. Piesa din piesă (Furtuna) e aluzivă, plină de ”ocultism”, mai ales în interpretarea dată de aceștia din urmă montării regizorului ce-l dublează ca personaj pe regizorul real (didascaliile acestuia sunt puse în discuție pentru repetitivitatea lor, ceea ce le-ar putea conferi caracterul de cod), sfidând ”activitatea politico-educativă desfășurată de partid” și prejudiciind nevoia de ”activități cultural-educative și distractive în rândurile tineretului”. Dacă magia teatrală este contestată în numele unei ”valori” indeterminate, dacă nu mai e loc pentru metaforă scenografică sau de orice alt tip, dacă teatrul este coborât la nivelul unui joc de-a baba oarba, de căutare a presupușilor vinovați pentru păcatul socratic de corupere a tineretului, dacă aluziile sunt pescuite, iar o lume nouă nu e lăsată să se nască, viitorul fiind confiscat de trecut, în ce sens mai putem susține că ”tinerii sunt viitorul”?

Revoluția, mineriadele, o marionetă reprezentându-l pe Ceaușescu în momentele de criză din 1989, toate acestea sunt prezente în egală măsură. Iar demersul scenic e completat printr-o notă de final în cheie absurdă. Astfel că teatrul sociopolitic include acest moment de spectacol în spectacol (cu demascarea spectacolului ca spectacol) imaginat – un atentat ONU din anul 2000, pe fondul unor discuții despre ineficiența demersurilor ce vizează lupta pentru drepturilor omului, libertatea, pacea, eradicarea corupției, a sărăciei, șomajului etc. și  manifestul celor 9 tineri (cu măști Anonymus pe față și arme în mâini) sfidând 6 politicieni. Concepțiile acestor 9 ”nebuni”, având vârsta când orice vis pare posibil, o vârstă ”dincolo de viață și de moarte”, pledând împotriva valorilor trecutului și susținând că viitorul este azi par de sorginte nietzscheană. Mai mult, ei declară că ”totul este un spectacol”. Cei 9 se sacrifică pe ei înșiși în mod absurd și candid, pe fondul paradoxalului terorism pașnic, pe altarul cruzimii.

Într-adevăr, nimic nu poate egala faptul că nimeni, în nici un fel de scenariu orwellian nu ne-ar putea răpi libertatea interioară, de gândire; nici închisoarea, nici spitalul de nebuni și nici măcar o călugărire la Mănăstirea Secu. Iar dacă ce se petrece cu omenirea nu-i decât spectacol, atunci un război al pistoalelor cu apă, repetarea trecutului în prezent, un atentat ce inversează în mod oximoronic forțele binelui și răului sau frica apărătorilor libertăților și drepturilor și sinuciderea candizilor atentatori sunt fenomene teatrale.

(CRUD, un spectacol de Ștefan Lupu și Daniel Chirilă, text: Daniel Chirilă, coregrafie: Ștefan Lupu, cu Adriana Aldea, Nicolae Burlacu, Alex Cătănoiu, Ștefan Craiu, Adrian Dima, Tiberiu Enache, Tudor Morar, Cosmina Olariu, Alex Popa, Paul Radu, Irina Sibef, Eliza Teofănescu, Georgiana Vișan, scenografie: Andreea Tecla și Mădălina Niculae, scenografie: Andreea Tecla și Mădălina Niculae, ilustrația muzicală: Tudor Morar, un spectacol creat în cadrul proiectului cultural AFTER HOP, prezentat la Uzina cu Teatru, TNI, 23 mai 2018)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/06/crud-teatrul-n-murit.html

Frilensăr la Fix

Frilensăr grupează un număr de tineri actori independenți care au decis să creeze și să crească împreună. Trupa, coagulată în jurul lui Daniel Chirilă, care semnează textele tuturor producțiilor și imaginează parcursul momentelor scenice, a plecat de la Iași și a intrat în atenția bucureștenilor, montând și jucând la Teatrul LUNI de la Green Hours. Având nostalgia anilor de studenție, când lucrau împreună după cursuri, din nevoia de a experimenta altceva decât putea oferi o facultate de profil, și având avantajul unei candori neosificate în cadrul unei trupe de teatru instituțional, unde manierismele tind să acapareze sclipirea și să o închidă în tipare, fără a face rabat de la jocul actoricesc profesionist, cu mijloace scenografice minimale, evoluând în permanență ca actori, fără pretenții de regie profesionistă, Frilensării se delimitează de orientări, tipologii, etichete. Ei pun între paranteze atât teatrul de repertoriu, cât și pe cel independent. Dublând astfel ironia prin autoironie: ”Îmi place teatrul, la teatru… pe teatru, lângă teatru…” (personajul Doctorul din Mioritza, interpretat într-o compoziție puternică de Loredana Cosovanu). Parcă pentru a o lua mereu de la capăt, încercând să evite plafonarea, de pe pozițiile unor actori care joacă brici.

Am aflat cu stupoare că spectacolul Mioritza era examenul de master al lui Tiberiu Enache, însă comisia nu au dat curs invitației de a-și examina masterandul (stăpân pe sine, capabil de compoziții diferite, grave ori comice, cu exercițiu pe mișcare scenică și teatru fizic, dinamic, ingenios, calități în folosirea mijloacelor teatrului contemporan, voce și instrumente muzicale live). Și atunci încep să îmi explic neoavangardismul specific trupei, procesele intentate, printre rânduri, profesorilor care refuză să își îndrume studenții, lăsându-i în voia sorții. Iată că soarta a fost de partea Frilensărilor, care au făcut figură bună la Teatru Fix.

 Frilensării practică un teatru al revoltei îndreptate împotriva formelor împietrite ale teatrului, explorând formule teatrale, colaborând armonios. De aici, buna sincronizare a echipei pe scenă și, până la urmă, performanțele individuale ale actorilor din trupă. Frilensării par mai curând adepții unui teatru fără mesaj sau ireductibil la un mesaj unic, care prinde prin energia pe care actorii o acumulează și degajă, și nu atât prin subiectul ambiguu ori fragmentar. Momentele scenice sunt separate prin heblu poate prea generos, deși de cele mai multe ori justificat (vocea lui Daniel Chirilă live, introducând termeni, personaje, scene, ca-n Mioritza; creare de suspans, ca-n finalul spectacolului Once Upon). Se lucrează cu mijloacele la vedere. Adesea, sunt cele cu care membrii trupei au intrat în contact de-a lungul experienței lor, dar apar și unele foarte interesante, datorate minimalismului impus teatrului independent (luminile și sunetul reglate pe loc, din scenă, mixerul fiind la actori, în Once Upon). Uneori tehnica expozitivă merge cam departe, explicitând evidențe. De aceea, aș spune că un spectacol marca Frilensăr este alegerea perfectă pentru ca publicul de bar să descopere teatrul simplu, dar bine jucat, iar nu ca o chestie elitistă ori alambicată.

De fapt, teatrul celor de la Frilensăr se dejoacă și se reinventează în fața ochilor ca o farsă trecută prin experiențele teatralului, devenind antifarsă. Teatrul este deconstruit și regăsit prin asumarea unor estetici ale ridicolului, ironiei, dizgrațiosului în compoziții actoricești rezistente, pe lângă care poți trece cu ușurință pentru că așteptările sunt dirijate, ca-ntr-o farsă, spre elementele hazlii ori poznașe, și redirecționate, ca în antifarsă, spre tragicomedie, reinterpretarea miturilor, un teatru pentru actori și spectatori, de calitate. În afara acestei justificări, construcția spectaculară, deși asimetrică (scene, personaje, un concept-cheie pentru fiecare scenă, ca în Mioritza), dramatismul ori teatralitatea actorilor, pe de o parte, și pretențiile de antiteatralitate, pe de altă parte, ar putea intra în contradicție, deoarece mijloacele folosite sunt destul de convenționale la ora actuală, cu tot cu mișcare scenică, mișcare corporală, slow motion.

În Mioritza, mitologia tradițională este reinterpretată și transpusă în termenii tragicomici ai teatrului contemporan (mitul eroului slab de înger, mitul cuplului reunind temperamente opuse, pendulând între reticență și show, mitul divinității plictisite și al diavolului infatigabil, mitul lui Doctor Faustus investigând nemurirea, limitele suportabilității la români, natura umană, mitul părintelui care-și ucide copilul etc.). Sunt foarte curajoși și inteligenți Frilensării atunci când observă că lumea nu s-a schimbat prea mult în ultimii 2000 de ani, constatând că ”lumea moare” spiritual și că aceasta ”are nevoie de un suflet nou”. În Once Upon, ultimul și poate cel mai interesant spectacol al trilogiei ce reinterpretează povești și mituri românești (începând cu Mălăieș în Călcăieș), tragedia și comedia sunt delimitate de o graniță subtilă. Monologul Loredanei Cosovanu reprezintă o mostră de teatralitate, iar orchestra celor 5 voci, acompaniind-o antitetic, deține cel mai mare număr de instrumente muzicale, de la chitară, instrumente de suflat și diverse percuții, pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc într-un asemenea spectacol. E incredibil cât de mult au crescut acești tineri actori, cum au ajuns să manevreze instrumentarul tehnic și să stăpânească instrumentele muzicale, ce compoziții actoricești elaborate pot reda, natural (Alina Mîndru) sau prin lucru cu sine (Loredana Cosovanu), în mod foarte ludic.  

(Mioritza, distribuția: Loredana Cosovanu, Alina Mîndru, Dumitru Georgescu, Tiberiu Enache, Once Upon, distribuția: Loredana Cosovanu, Alina Mîndru, Claudia Chiraș, Ovidiu Cosovanu, Daniel Chirilă, Tiberiu Enache, producții Frilensăr și Teatrul LUNI de la Green Hours, texte de Daniel Chirilă, muzica: Ovidiu Cosovanu, Teatru Fix din Iași, 10 și 11 februarie 2017) 

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/02/frilensar-la-fix.html

Î.E.N. Secolul XXI, grosierul

Tinerii actori de la Frilensăr, alături de Teatru Idiot se reunesc pentru a realiza un spectacol, după un concept de Daniel Chirilă. Trei dintre ei (Ioana Corban și George Cocoș din distribuție, și Alex Iurașcu de la tehnic) sunt angajați ai Teatrului Luceafărul, dar, cu toate acestea, găsesc timp pentru teatrul de tineret cu miză sociopolitică, participând la proiectul propus de D.C.

Acțiunea se petrece într-un sat uitat de lume (Cucuieții din Vale), unde timpul pare să fi stat în loc (tabloul cu dictatorul e la locul său într-o sală de clasă din mediul rural, anii ’80-’90, ornată cu mult fast și tot pe-atâta kitsch pentru începerea anului școlar). Vestea despre venirea unui inspector survine mai întâi în forma unui zvon (adus de tocilarul clasei, Elvis, care se pregătește pentru ”momentul omagialo-epocal” în stil ceaușist), fiind ulterior confirmat de profesorul unic (în același timp primarul satului), dând curs, cu ajutorul elevilor săi semianalfabeți, lecturii unei adrese primite, anunțând inspecția.

Nu este greu să îți dai seama că, folosindu-se hiperbola artistică (prin decor, joc actoricesc, elemente de scenariu), este vorba despre România. Sunteți siguri că suntem în 14 martie 2015? Atunci puteți viziona o nouă reprezentație a spectacolului la Teatru Fix. Însă ceea ce am vrut să exprim este: în ceea ce privește mentalitatea, modul și condițiile de viață, în special din mediul rural, sunteți siguri ca toți românii beneficiază de același secol, de educație, de un mediu sociopolitic și mai ales economic la standarde europene, sau nu cumva ne-am oprit, asemenea unui banal aparat (ceas, instalație de orice fel, electrică să zicem, radio etc.), rămânând cantonați undeva între anii ’80-’90?! Într-un sondaj recent realizat, se arăta că aproximativ 60% dintre românii din mediu rural au internet și telefoane inteligente, însă doar 30% au apă curentă pentru toaletă în casă…

Revenind la Cucuieții din Vale… Comicul este creat prin decor și joc actoricesc. Hiperbola este însoțită de oximoron. Curentul electric este generat printr-o instalație pe cât de amuzantă și ingenioasă artistic, pe atât de rudimentară pentru scenariul în cauză, folosindu-se himerica ”tehnică a burghiului”. O râșniță, un mecanism de curele, un întrerupător, producând un soi de generator electric, activat ori de câte ori (și se întâmplă adesea) protagoniștii rămân fără curent. Profesorul-primar bea compot, primit de la un elev, direct din borcanul de proporții, dar pe catedră regăsim iarbă de pampas într-o vază. Băncile sunt asamblate prin șuruburi dintr-un maldăr de plăci, chiar sub ochii spectatorilor. Până la apariția profesorului, prin mici jocuri și schimburi de replică specifice elevilor de școală, îi cunoaștem pe Smaranda (într-un rol de compoziție, Ioana Corban dă naștere unui personaj lipsit de apărare, cu deficiențe psihomotorii, care se exprimă mai mult figurativ, decât prin limbaj articulat), John/Aluion (George Cocoș face un rol în care mimica spune tot, neavând foarte multă nevoie de replica propriu-zisă), Vasi (Codrin Dănilă întruchipează prototipul micului țăran român, cu aspirații înalte, de un comic debordant), Elvis (într-un contre-emploi, jucând la limită obediența și candoarea).

Misiva primită și datată (28 septembrie 1992) restabilește ordinea temporală în satul cu pricina, în așteptarea inspectorului, a cărui venire e anunțată pentru 12 aprilie. În fața acestuia, o paradă de etalare a cunoștințelor e dirijată de profesorul-primar. Numai că, spre surprinderea celor prezenți, în țară avuseseră loc modificări despre care aceștia nu aveau habar (revoluție, căderea dictatorului și a regimului totalitar, democrație). Adaptarea profesorului-primar la noile concepte (cel mai mult pare să-i dea de furcă cel de ”educație nonformală”, dar simulează știința și interesul) se realizează brusc. Lui Ovidiu Ivan îi revine sarcina de a juca trecerea unei întregi nomenclaturi prin anul de grație 1989, mimând schimbări ”în punctele esențiale”, fără a se schimba deloc. Inspectorul (pe Andrei Emilian nu l-am mai văzut jucând, el aduce în scenă un personaj ambiguu, ușor efeminat, suspect prin ticuri) vine cu un televizor în dar, scoate portocale din diplomat ca un jongleur – iepuri din pălărie și ia unica elevă într-un proiect elaborat de Ministerul Educației, care pare mai mult trafic de carne vie deghizat sub forma inspecției și a racolării de inteligență feminino-rurală.

Plecarea inspectorului readuce satul în negura din care doar aparent o mână de cuvinte și câteva concepte noi îl scoseseră. Televizorul montat pe catedră e deschis, însă nu are imagine. ”E stricat?” (vocea națiunii: ”Ce se întâmplă cu noi?/ E ceva de făcut?”)// ”Nu, Târnăcop, trebuie doar să așteptăm…” (vocea României conduse de neonomenclaturiști de 25 de ani încoace). Așteptarea e starea de fapt a unui popor, a României de atâția ani, iar timpul s-a mișcat din loc doar pentru a conștientiza că ceasul a stat. E incredibil cum o mână de copii se adună, cu tot umorul de care dispun, pentru a ne aduce la cunoștință aceste adevăruri sumbre. Oare oamenii mari ce fac în țara asta acum, î.e.n. (î.Hr.)? Secolul XXI, spunea Malraux, va fi spiritual/mistic/religios sau nu va fi deloc. Secolul XXI nu este spiritual…

 

(Înaintea erei noastre, concept: Daniel Chirilă, distribuția: Ioana Corban, George Cocoș, Codrin Dănilă, Tiberiu Enache, Ovidiu Ivan, Andrei Emilian, premiera: 13 februarie, Teatru Fix)

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/03/ien-secolul-xxi-grosierul.html



 

Un happening in Maideyi

Happening-ul este un tip de teatru performativ, de regulă asociat cu un spațiu neconvențional (de această dată, Cafeneaua Maideyi, premiera 27 octombrie) și care se mulează pe o situație construită în spațiul de joc, facând apel în mai mare măsură la improvizație și la interactivitate cu publicul decât de obicei. Interesul pe care new media (în special televiziunea și internetul) îl prezintă astăzi, alături de o preocupare de ordin critic față de tema manipulării exercitate tot mai mult de mass-media, îl conduc pe Daniel Chirilă (absolvent al Facultății de Teatru, UAGE, actualmente urmând un master în Jurnalism tematic, la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București) înspre conceperea acestui al doilea spectacol în cafeneaua amintită, intitulat 5 pm, alături de colegi din cadrul trupei de teatru Frilensăr (Claudia Chiraș/ Irina Elena Frunză, Tiberiu Enache) ori din afara acesteia (Andrei Cozlac, Alice Moisă).

Scenariul semnat cu pseudonimul Enoch Darli este pus la dispoziția spectatorilor deoarece este echivalat cu script-ul unei emisiuni TV la care aceștia participă în direct. De asemenea, audiența primește un set de reguli, prin care i se cere implicarea directă în așa-zisa emisiune TV; tot ceea ce se petrece pe ”scenă” este transpus pe o plasmă, cu o întârziere de câteva secunde bune, din cauza echipamentului tehnic nu foarte performant. Dintre instrucțiuni, rețin faptul că publicului spectator i se cere să urmărească scenariul și să reacționeze potrivit cerințelor marcate în roșu acolo – să aplaude, să râdă, să ofteze, să intervină atunci când prezentatorul emisiunii (Grațian Grozav – Daniel Chirilă) le solicită acest lucru. Și pentru ca evenimentul cu care spectatorii se confruntă să devină și mai convingător, intră în joc și un regizor tehnic, căruia îi revine funcția de a le reaminti celor din cafenea (într-o manieră în permanență nostimă, rolul este tușat foarte mult) că e cazul să reacționeze potrivit indicațiilor deja primite.

Deși am parcurs script-ul înainte de spectacol, sunt nevoită să admit că aspectul cel mai viu în cazul de față îl reprezintă chiar scenariul. Autorul, inutil ascuns în spatele pseudonimului deja menționat, scrie vivace, tonic, alert; îi recomand să participe la concursurile de dramaturgie, care au devenit tot mai frecvente în ultimul timp (ar fi de dorit să mai analizeze puțin necesitatea anumitor momente din script și să le confere, implicit, o justificare) . 5 p(ost) m(ortem) mimează efectele unei emisiuni TV asupra spectatorilor; convenția este parțial acceptată și asumată de publicul din Maideyi, care reușește să-l suprindă întrucâtva chiar și pe autorul textului ori ”prezentatorul TV”. Daniel Chirilă joacă fără să depună prea mult efort, reliefându-ni-se faptul că ar putea prezenta cu brio o emisiune TV; partea cea mai dificilă, actoricește vorbind, îi revine Claudiei Chiraș, care, deși are un ciorap pe față aproape pe parcursul întregii reprezentații, dovedește cât de mult a evoluat artistic în ultimul timp, sfredelindu-și audiența cu privirea și reușind parcă, mai bine ca niciodată, să intre în ”pielea” personajului încredințat: un criminal în serie, conceput în mod bizar, asemeni unui ”om fără însușiri”, adus să-și mărturisească în direct crimele comise, protejat față de poliție (nu cred că reiese suficient de clar cum anume acest lucru a fost făcut posibil), care parcurge o sumă de momente sau, mai curând, este supus unei serii de ”teste” în direct (iarăși nu este evident cum își imaginează autorul că e posibil ca o emisiune coerentă să fie și ”remember al copilăriei criminalului”, în același timp ”vrei să fii miliardar” și ”cu cărțile pe față”). Cred că acest scenariu ar fi fost cu mult mai avantajat dacă se reușea implicarea publicului păstrând doar prima și ultima rubrică, concursul de întrebări de cultură generală chiar nu-și are rostul în coerența acestui spectacol. În schimb, s-ar putea accentua și mai mult partea legată de improvizație când spectatorii sunt întrebați pe cine ar vrea să omoare ori dacă se uită la TV, iar stupoarea lui Daniel Chirilă devine reală atunci când sala mărturisește că nu se uită la TV ori că nu dorește să omoare pe nimeni. În fond, cine ar mărturisi nevoia unei crime într-o emisiune în direct?! Dincolo de unele glume nu tocmai inspirate, este un scenariu îndrăzneț, imprevizibil, cu atât mai mult cu cât ideea de bază e următoarea: persoana ștearsă, conturată în fața unui public spre a provoca prin povestea stranie a unui personaj căruia i-au murit, rând pe rând, destui oameni apropiați ajunge să-l omoare în direct pe chiar prezentatorul emisiunii. Pentru această idee interesantă de scenariu, îl vom ierta pe Daniel Chirilă alias Enoch Darli pentru că: formatul emisiunii concepute de el nu este tocmai credibil, de aceea poate că publicul nici nu participă suficient de mult; Claudia Chiraș joacă peste așteptările de scenariu, în timp ce prezentatorul (Daniel Chirilă) pare uneori că nu-și înțelege propriile didascălii ori că nu și-a învățat propriul text (dar voi considera ca aparține testului improvizațional).

În fond, este un scenariu absurd ori, pentru a fi transbordat înspre veridicitate, dincolo de imperativul că publicul trebuie distrat cu orice preț, ar trebui eliminate tușele groase în cazul a două personaje (prezentatorul și regizorul tehnic). Pe de altă parte, e interesant cum Daniel Chirilă intră și iese din rolul creat chiar de el; în timp ce Claudia Chiraș se impune real, trecând prin mai multe ipostaze decât îi solicită scenariul (de la personajul șters care repetă mot à mot tot ceea ce îi induce moderatorul) la un caracter puternic care își justifică în direct propria crimă printr-un discurs în care face apel la celebrul dicton ”neam săturat de voi”, dar și la datoria de a reîncepe o nouă viață, făcând o faptă bună în fiecare zi. Psihologic, scenariul nu pune foarte multe probleme, poate că și aici ar mai putea fi cizelat, astfel încât să existe o complexitate caracterială, dincolo de un prezentator retard și un criminal absolvit în mod inexplicabil de vină, dat fiind că nu-și înțelege propriile vorbe/fapte.

Dacă data trecută, în cazul spectacolului Frilensăr, am făcut față unei scenografii care atrăgea prin faptul că spațiul de joc era efectiv tapetat cu ziare, de data aceasta decorul este minimalist. Scriptul este absurd, cinic, macabru, în același timp hilar; spectacolul e un happening de încadrat în categoria ”relax and enjoy”, confortabil și incitant.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/11/un-happening-in-maideyi.html

Blind Review: Când Harry Potter se suie pe mătură și începe să regizeze

Motto:

 În absența unui regizor, spectacolul riscă să devină un kitsch, iar în absența unui autor, scenariul își poate permite să nu fie decât o compilație. Desigur, ar putea exista obiecții: că în postmodernism autorul nu-i decât o funcție intertextuală, iar regizorul – un ochi heisenbergian, în continuă schimbare, fiecare dintre actorii implicați în ”regia colectivă” urmărind, rând pe rând, și corectând prin indicații scenice, din afară, prestațiile colegilor de scenă. Dar cum te poți situa cu adevărat în afara fenomenului numit spectacol, de vreme ce joci în chiar respectivul spectacol? Pretenția de obiectivitate nu poate fi decât aleatorie...

Daniel Chirilă, tânăr actor ieșean, lansează proiectul Freelancer și montează, împreună cu alți trei colegi (George Cocoș, Claudia Chiraș, Radu Homiceanu) un spectacol de bar, în cafeneaua Maideyi (premiera 21 aprilie), după un scenariu anonim, peste care se suprapun, prin compilație, două monologuri, unul poetic și celălalt de dramaturgie clasică (ambele modificate ușor față de versiunea originală). Proiectul a început printr-o promovare de proporții, cum eu nu am mai văzut să se facă în Iași, pagină de facebook, trailer (Iustin Șurpănelu) și prezentarea poveștii spectacolului (fără nicio legătură structurală cu spectacolul propriu-zis), afișe și stickere peste tot, conducându-și spectatorul-victimă a audio-vizualului printr-un labirint al așteptărilor (poate de aici, decorul – spațiul de joc e tapetat cu ziare de jur împrejur). Sunt aceste așteptări împlinite sau nu?! (sugerez un sondaj de opinie făcut de realizatori în cafenea, din care să rezulte răspunsul).

Spectacolul în sine este construit ca o surpriză teatrală, pentru că se compune din două părți (nedelimitate clasic, explicit, aspect pozitiv, la care se adaugă excelenta cursivitate, cu opriri intenționate pe unele cadre, mai apoi nevoia de senzațional, nu tocmai favorabilă, și, repet, imprevizibilul bine valorificat). Prima parte încercând să-și capteze audiența în plasa dramaticului (re)prezentat în registru tragi-comic, în timp ce cea de-a doua (distrugerea convenției teatrale inițiale, folosirea improvizației dirijate, modificarea caracterelor) impunându-se cu fermitate prin folosirea anumitor concepte regizorale. Decorul minimalist este manevrat în mod flexibil și eficient (îl am în vedere în special pe George Cocoș), dar soluțiile regizorale sunt, de multe ori, ridicole (ex. o mingiuță portocalie, părând o mandarină, cu o inimioară desenată pe ea). Costumele și, în special, machiajul (Daniel Chirilă) sunt, însă, bine realizate, vestimentația Mirunei – Claudia Chiraș - (nepotrivită cu rolul din prima parte) anticipă un final neașteptat (primul paradox!).

Mai exact, în prima parte, patru personaje (David, Miruna, bătrânul, ”soția”) rătăcesc prin întuneric fără autor; în cea de-a doua, mai mulți ”actori” (anterior în rolurile Miruna, David,  bătrânul/totodată cel care îl joacă pe regizor), (re)devin de o vizibilitate orbitoare, tocmai pentru că regizorul spectacolului se ascunde. În alți termeni, reiau, orchestratorii au livrat mesajul montării, oricare ar fi acesta, printr-un text sub pseudonim (pseudonim ce nu apare pe afiș) și sub forma unei regii ”colective”. Mesaj pe care eu, personal, nu l-am înțeles. În sensul că, nu reușesc să identific tema acestui scenariu/spectacol. Am remarcat doar că ar conține idei subversive, devenind un pamflet la adresa Facultății de Teatru. Apoi - prea multă ironie gratuită la adresa unui regizor de film celebru ș.a.m.d. În fapt, chiar afișul spectacolului este inspirat de cel al filmului Dogville (în această privință, dar, nu în toate, se lucrează cu influențele la vedere - unele dintre acestea fiind demascate în partea a doua a spectacolului; strict referitor la afiș – poate unii dintre tinerii din sală au văzut deja filmul (dacă nu li-l recomand, este o excelentă parabolă cristică și...anticristică)...deci pentru ce se dau în vileag doar unele dintre înrâuriri?!)

Partea a doua este, paradoxal (!), încă dominată de teatralitate, dar distrugând convenția teatrală inițială – dintr-un spectacol care nu prinde, doar aștepți ce se va mai născoci, suntem purtați în plină repetiție generală. Cum se poate așa ceva?! (să distrugi convenția teatrală, dar să rămâi în plină teatralitate, mai mult să o transformi în teatralism...). Doar acceptând, la limită, că se distruge o convenție de nivel strict scenografic în timp ce teatralitatea e rezervată jocului actoricesc...). Ilustrativ, din spectacol, revin asupra ideii distrugerii convenției teatrale din partea de final. Trebuie reluat pasajul convenției de la nivel scenografic pe care se tot bate monedă - conceptul de ”ușă”/ideea respectivă este preluată ad litteram din Dogville - (soneria plasată la orizontală, pe podea, nu se vede, dar, în schimb se aude)– toată acțiunea scenică trebuie urcată, fizic mă refer, sau spectatorii ar trebuie să stea pe jos sau pe scaune mult mai joase, altfel spectacolul este invizibil pentru cei din spate, în chestiunile de finețe, în ceea ce are condimentat, totul apare, însă, pe scenă...- à propos felicitări, Maideyi, pentru scenă!). Într-un alt sens, s-ar putea accepta că se înlocuiește o convenție teatrală printr-o alta (evrica!). Personal, am rezerve în privința noii convenții introduse. Refuz să o interpretez, așa cum organizatorii au semnat pe etichetă, simplu, ”Frilensăr”. (Și mai am rezerve în privința faptului că ”regia colectivă” s-ar fi decis dacă sparge o convenție sau face teatru conceptual, livrând paradoxuri, care sfidează regulile...)

Într-un anume sens, spectacolul se adresează publicului de bar, într-un altul l-aș vedea montat pe o scenă într-un studio (dacă scenariul este revăzut). Pentru că actorii joacă în forță. Dintre cei prezenți, George Cocoș a cunoscut o evoluție uimitoare de când cu rolul din ”Visul unei nopți de vară”. În spectacolul de față, joacă și implicat și parodic, ne dă și lecții de actorie (recitalul din Topârceanu, ireproșabil, de altfel, pare un cut dintr-o probă de casting). Claudia Chiraș a început să aibă încredere foarte mare în ea, are și de ce... La un moment dat, credeam că nu și-a învățat textul ori că intră greu în rol, de fapt se făcea trecerea între personaje (de la o mai veche cunoștință/prima dragoste a lui David la o prietenă foarte bună a lui Lulu – Daniel Chirilă - și parteneră de scenă în cupletul actor-regizor). Daniel Chirilă trece cu brio proba de actor de comedie și-o mai face și pe-a regizorul isteric. Totul e bine când se sfârșește cu bine: Radu Homiceanu, după ce se joacă de-a chelnerul moldovean și saltinbanc, care enumeră de la A la Z filmele unui renumit regizor din Danemarca, ne reamintește la final că totul nu-i decât vis și reverie, în caz că ne-ar fi supărat.

P.S. În mod normal, nu ar fi trebuit să scriu despre acest scenariu. Pentru că obscuritatea cu care s-a lucrat atentează la crezul meu că în spatele oricărui spectacol se poate descoperi mintea celui care l-a creat. Aparent, dincolo de această reprezentație nu se distinge nimic. Să fie regizat de Harry Potter, ca și cum ar trece cu telecomanda de pe un canal TV pe altul?...Dar cum se face că trece detașat, ironic și cu cinism de pe cele unde  rulează filmele lui Lars von Trier (un regizor de viziune) și rămâne să privească în extaz  Bonnie and Clyde și Jeux d’enfants, după care începe să boxeze în gol, iar la final împacă pe toată lumea și-și mai cere și scuze pe vocea mlădioasă a lui Homiceanu, revizitând Visul...?------

 Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/04/blind-review-cand-harry-potter-se-suie.html