O alternativă la un spectacol de sezon: Interviul

Regizorul basarabean Emil Gaju a mai montat la Sala Studio a Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” în ultima perioadă a anului, uneori chiar spectacole de sezon, cu evidente trimiteri la Crăciun sau Anul Nou (Iarna dragostei noastre, 2015). De data aceasta, însă, dat fiind că teatrul ieșean se afla la un moment festiv (pe 16 decembrie s-au sărbătorit 200 de ani de la prima reprezentație a unei piese în limba română, 120 de ani de la inaugurarea clădirii și 175 de stagiuni, printr-un spectacol-colaj, reunind scene din producții reprezentative, de succes), nu s-a mai optat pentru un spectacol de sezon.

Am remarcat preferința lui Emil Gaju pentru farse teatrale, quiproquo-uri, scenarii cu anticipare de situații, care, în cazul de față, uimesc, deși scenografia oferea toate indiciile încă de la început (fotografiile cu renumita actriță – personajul, în care o recunoaștem pe Catinca Tudose/Tamara, deși aproximativ trei sferturi din spectacol e susținut de Georgeta Burdujan/Tatiana, în rolul surorii celebrei actrițe – personajul, confundată de Lena/Alexandra Bandac cu fosta soție a lui Platonov, Tamara Leonidovna). De aceea, titlul original al piesei de teatru era potrivit: De-a șoarecele și pisica. Din aproape în aproape, încercând să își protejeze familia de investigația intrusei (ziarista care s-a dat drept înlocuitoarea maseuzei), Tatiana află lucruri cutremurătoare: propria ei soră a înșelat-o cu soțul ei Serghei Andreevici, acum decedat, iar cel pe care îl credea nepotul ei este, de fapt, fiul soțului ei.  

Din modul în care curge scenariul, se observă faptul că dramaturgul ucrainean Alexandr Mardan are o predilecție deosebită pentru scenariul de film, lucru pe care spectacolul nu reușește să-l surprindă. Chiar dacă regizorul jonglează cu teatrul de anticipație sub aspectul menționat anterior, iar jocul celor trei actrițe acoperă perimetrul micii săli, acțiunea scenică e destul de statică, iar  didascaliile sunt respectate cu o strictețe nepotrivită cu teatrul contemporan; filonul filmic nu reprezintă nici măcar un deziderat. În schimb, intriga izbutește să captiveze, să capteze atenția, cu atât mai mult cu cât regizorul folosește jocuri de lumini, accentuând ori punctând anumite momente, un fond muzical variat (de la muzică de relaxare, la rock), și o distribuție formată din trei actrițe din generații diferite, având stiluri, aptitudini și experiențe de rol distincte. Repetată de câteva ori, melodia The Show Must Go On (Queen) e bine aleasă, cu trimitere la farsa teatrală în cauză, totodată o lecție de viață.

Interviul este un spectacol de caractere, evidențiind în mod special potențialul, dar, mai ales, stilul diferit al celor trei actrițe: talent discret, nu exploziv (Georgeta Burdujan), dorința de a se face remarcată (Catinca Tudose), momentul căutărilor febrile, dar fructuoase (tânăra actriță Alexandra Bandac are mari emoții la premieră, dovadă că e o perfecționistă). În configurarea personajelor sale, regizorul incită actrițele să își pună în joc propriul caracter, dar, culmea, și opusul acestuia, acestea lansându-se uneori pe contre-emploi. În acest sens, Emil Gaju mărturisește că ”pe tot parcursul spectacolului (…) se schimbă personajele cu rolurile, cu unghiurile de vedere”. În mod inspirat, o oglindă de proporții e plasată într-o laterală a scenei: personajele, actorii trec adesea prin fața ei și se privesc în unele momente, dar și o parte din sala de spectacol e prinsă de reflexie. ”Înșelăciunea o poți ierta, trădarea nu”, până în momentul când înțelegi că diferența dintre cele două nu mai e importantă, că cineva contează ori poate că doar momentul de viață e prielnic pentru a învăța să ierți. Și împuști tabloul cu ”mieluța cu ochi de lup” (astfel încât nu mai moare nimeni), și mergi mai departe. Dramatismul monologului inițial, redat de Georgeta Burdujan, și reluat în câteva moduri diferite de Catinca Tudose, se descarcă abia la final. 

Alexandra Bandac interpretează o tânără ziaristă fără scrupule, care crede că ipocrizia și șantajul pot fi moduri de a-ți apăra dragostea; ea decide să lupte pentru relația cu fiul căsătorit al Tamarei Leonidovna prin realizarea unui material care să dezvăluie detalii secrete din viața familiei. Georgeta Burdujan o interpretează pe Tatiana, sora Tamarei, însă ca și cum nu ar fi persoana confundată. După apariția Catincăi Tudose în scenă, și după ce Georgeta Burdujan își scoate masca cosmetică, rolul acesteia din urmă suferă doar ușoare modificări, deși nici până atunci nu jucase ca și cum ar fi Tamara (cumva, confuzia este lăsată la vedere, spectatorului nu i se întinde nici un fel de plasă, dar, cu toate acestea, un anumit simț regizoral al unei subtile răsturnări de situație se întrezărește). În fine, Catinca Tudose o interpretează pe adevărata Tamara.  

Georgeta Burdujan știe să puncteze cu dramatism temperat, realist sau cu umor pasajele jucate, și are generozitatea de a-și pune în valoare partenera de scenă, aflată la început (Alexandra Bandac). Caracterial, cele două surori (Tatiana și Tamara) sunt la antipozi (onestitate, delicatețe sufletească versus ipocrizie, tipul femeii care disimulează aproape perfect realitatea în fața celorlalți; modestie și bun-simț versus ostentație și nevoia de a epata; profunzime, înțelepciune versus superficialitate, jucând misterul unor secrete bine păstrate de-a lungul anilor; temperanță versus impulsivitate); în mod similar rolurilor, actrițele au energii umane diametral opuse. Catinca Tudose are un rol ceva mai consistent decât cu alte ocazii, dându-mi senzația că a început să se maturizeze ca actriță, dar are încă foarte multe inegalități (pe care le-am putea pune și-n seama schimbărilor de stare ale personajului interpretat, de la ascunderea cu nepăsare ori cu stăpânire de sine a realității, la mici variații și izbucniri de tonalitate, odată ce e confruntată cu adevărul propriului trecut), sfârșind prin a se juca pe sine, de la modul de râde forțat și nevrotic, la nerăbdare.

   

(Interviul de Alexandr Mardan, regia: Emil Gaju, distribuția: Georgeta Burdujan/Tatiana, Catinca Tudose/Tamara, Alexandra Bandac/Elena, scenografia: Alina Dincă Pușcașu, premiera: 17 decembrie 2016, Sala Studio, TNI)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/12/o-alternativa-la-un-spectacol-de-sezon.html

In tara orbilor...

”Chiorul este rege”, traducînd literal ”El tuerto es rey”, se intitulează textul polisemantic și destul de ambiguu din anii `70 al lui Carlos Fuentes care stă la baza scenariului pus în scenă pentru prima dată în România la Teatrul Național din Iași de regizorul Ovidiu Lazăr. Premiera a avut loc pe 24 martie (în reluare, 25, 29 martie) la Sala Studio și îi este dedicată lui Teofil Vîlcu. Dar și lui Val Condurache, de la care regizorul a primit textul acum douăzeci și cinci de ani, găsind adecvat să-l pună în scenă abia acum. Prin urmare, această montare este prilejuită de amintirea unor întîlniri semnificative pentru regizor. Iar ”uneori, amintirea nu e decît o presimțire”.
În spectacol joacă doi actori, Monica Bordeianu (Donata), pentru care acest rol constituie, așa cum personal a mărturisit, ”cîntecul de lebădă” artistic și Horia Veriveș (ducele), la început de carieră, într-un rol solicitant și care nu trece neobservat. În spatele protagoniștilor, mai există cîteva prezențe virtuale. Figura lui Teofil Vîlcu este evocată într-una dintre scenele spectacolului (în ultima parte a vieții, orb, a fost lăsat singur la un moment dat în față la Gulliver). Iar din fundal răzbat ochii creatorului.
De la un capăt la celălalt, reprezentația reunește reacții umane plasate în arealul lui ”simt enorm și văd monstruos”. Pentru redarea acestora, instrumentarul uzitat e unul artificios: sunet strident, proiecții, bruscarea trecerilor între pasajele scenice. Spectacolul nu știe de legile firescului. Prestația actorilor, deși în acord cu teatralismul general, nu păcătuiește prin exces. Rolul masculin concentrat, contrabalansînd rolul feminin ușor descentrat, restabilește motivația ansamblului: suferința creatorului.
Spectacolul poate fi interpretat în cel puțin trei moduri diferite: socio-politic, psihologic, simbolico-religios. Urmînd o grilă de interpretare, urmează să meditezi la proverbul sugerat de titlu: ”En la tierra de los ciegos, el tuerto es rey” (”În țara orbilor, chiorul este împărat”). Sau am putea să ne interesăm de relațiile de dependență dintre oameni, cînd teama de singurătate sau de abandon ne leagă de cineva, cînd prin grija față de altul avem parte de uitarea unor laturi tenebroase ale sinelui și reușim să ne menținem echilibrul de suprafață. În fine, am putea descoperi o întreagă simbolistică prezentă în piesă: simbolul oglinzii, semnificația visului cu statui al ducelui, orbirea (atît Donata cît și ducele sînt orbi), ce înseamnă a vedea, a te privi în oglindă etc.
Decorul prăfuit, sălbăticit, cu iz de casă părăsită (scenografia Axenti Marfa) sugerează spațiul unei lumi abandonate de creatorul ei. Cele șase zile cît Donata și ducele așteaptă revenirea stăpînului (soțul doamnei) corespund Facerii. În cea de-a șaptea zi, creatorul nu se poate odihni. Creația sa nefiind finalizată.
Ducele visează în continuu același vis: un sculptor crea statui minunate, dar nu le dădea ființă (”după chipul și asemănarea sa”). Pentru ca să existe o diferență între acestea și creator (orgoliul artistului). Din acestă cauză, statuile nu îl puteau iubi: în timp ce el le ”iubea cu viața” sa, acestea nu îl puteau ”iubi decît cu moartea”. Condiția de creator a sculptorului era pusă sub semnul întrebării. Doar dacă ar fi imprimat statuilor ființă, el ar fi devenit cu adevărat creator, iubit, etern. Obligat să se privească într-o oglindă, a văzut că nu e decît un om. Atunci artistul a distrus toate statuile și și-a părăsit casa pentru totdeauna. ”Aruncat în lume”, a fost găsit de soțul doamnei și a devenit slugă în casa lor. Căutînd izbăvirea în uitare, în vin și în grija ce trebuia să i-o poarte Donatei. Însă visul continuă să bîntuie. Donata visează și ea visul ducelui. Cei doi fac schimb de vise. Dar și de morți simbolice. Donata preia destinul de sacrificiu al creatorului.
Interpretarea regizorală migrează dinspre componenta mistică a piesei (doar Iisus a fost deopotrivă creatură și creator, Dumnezeu și om) înspre revalorificarea mitului lui Pygmalion: ”Ochii tăi se pot întoarce în numele meu.../ Întoarce-te, nu vei fi lăudat, vei fi sacrificat”. A vedea ajunge sinonim cu a fi, dar și cu a iubi. Donata și ducele devin Pygmalion și Galateea. Îl regăsim pe Pygmalion singur, după ce a sculptat-o pe Galateea. Și rugîndu-se parcă ei: ”Naște-mă” (Nichita Stănescu).


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/03/in-tara-orbilor.html