Dragostea nu poate dura mai mult

Îmi rețin atenția două binecunoscute expresii, pe care le-am folosit de curînd în două texte diferite. ”Dragostea durează trei ani” (de altfel și titlul unui roman al lui Beigbeder) și ”Femeile sînt de pe Venus, bărbații sînt de pe Marte” (de altfel și titlul unei cărți ce are în vedere cele două extreme hermeneutice, pe de o parte, bărbații și pe de altă parte, femeile, împreună cu posibilitățile de eludare a prăpastiei). Mă voi referi mai mult la prima.
Sociologic, o relație (sociologii au în vedere căsătoria) este sortită eșecului dacă debutează la mai puțin de 6 luni sau la mai mult de 3 ani de cînd cei doi s-au întîlnit pentru prima dată. De aici, unii au ajuns la concluzia că dragostea ar dura 3 ani, adică iubim 3 ani după care gata, dispare totul, rămîne o bună prietenie.
Cum e posibil? Cînd se știe că atracția dintre două persoane de sex opus nu dispare niciodată (presupunînd, desigur, că a existat de la început)?
Dispare un anume entuziasm al vederii celuilalt, rămîne mult mai puțină emoție sau chiar deloc, iar celălalt devine o obișnuință - așa cum sînt obișnuit(ă) cu brațul meu drept și nu mă pot dispensa de el(ea), la fel se întîmplă și cu partenerul(a). Îl (o) simt la fel cum îmi simt o parte a corpului, îmi e la fel de necesar(ă), dar existența lui (ei) e cum spune englezul ”taken for granted”, luată de bună. Dar atras sau nu sînt la fel ca la început, ori poate că nu eram nici atunci dacă nu mai sînt.
Aici psihologiile dintre bărbați și femei se despart. Femeile, după o anumită vîrstă, sigure de ceea ce le aparține, nu mai manifestă entuziasm, interes pentru partener, mai mult decît pentru un frate mai mare. Și își îndreaptă atenția în alte direcții: copii, familie, job, preocupări individualiste (telenovele, integrame, coafor etc).
Bărbatului nu-i revine decît să-și îndrepte surplusul energetic, rămas disponibil și fără obiect, înspre femei cu care se poate manifesta liber, care nu îl condiționează și îl acceptă ca atare. Simțindu-și periclitată viața confortabilă de pînă atunci, femeile - partener încearcă să-l recîștige cu orice preț de teama de a nu rămîne singure. Pot avea chiar pusee de fals entuziasm față de bărbatul îndepărtat, pentru a-l readuce aproape de interesele lor. Odată pericolul îndepărtat, mai sînt vigilente o perioadă, după care își revin la ale lor. Bărbatul iarăși încearcă să caute o femeie care să-l accepte pentru el însuși și nu pentru confortul ei ș.a.m.d. E un cerc vicios aici.
Atracția naturală, sinceră dintre un bărbat și o femeie ar putea vorbi despre dragostea care durează toată viața. Așa cum se întîmplă în romanul lui Beigbeder. Numai că de cele mai multe ori, straturi de interes, prejudecată și orbire se depun peste noi, complăcîndu-ne în inerție.
Romanul lui Beigbeder a fost pus în scenă de Compania de Teatru D'Aya. S-a jucat și la Iași în mai 2008. Din distribuție fac parte actorii Cristi Iacob (Marc Maronnier)Vitalie Bichir (Jean Georges), Adriana Trandafir (Anne Maronnier), Gabriela Iacob (Alice). Regia - Chris Simion.
Piesa nu durează foarte mult și este o comedie. Este foarte mult valorificat textul original, chiar dacă jocul scenic schimbă sau adaugă elemente. E o experință ce o completează foarte bine pe cea a lecturii romanului.
Oricum, ordinea este: cartea ne aduce la piesă și nu piesa ne trimite la roman.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/12/dragostea-nu-poate-dura-mai-mult-de-o.html

Un roman francez

Frederic Biegbeder, Un roman francez, Editura Pandora M, 2010

Orice autobiografie ar putea fi justificată în două moduri diferite, ca o necesitate interioară a unui autor de a-și rememora trecutul prin scris și prin nevoia cititorilor de a cunoaște viața unui autor. Romanul autobiografic la care mă refer răspunde în special primei cerințe enunțate, fără a neglija nici faptul că, în ciuda transfigurărilor survenite, nimic nu poate fi mai aproape de realitatea și mai autentic decît narațiunea despre viața unei personalități izită de ea însăși.

Romanul se compune din 43 de scurte secțiuni (vocea narativă se individualizează la mai mult de 40 de ani, cu precizie 43) și un epilog, intercalînd evenimentul petrecut în ianuarie 2008 cînd Beigbeder este arestat preventiv pentru posesie și consum de droguri în plină stradă și străfulgerări retrospective, rescrieri încărcate de emoție ale propriei copilării. Pe coperta volumului este chiar portretul romancierului la vîrsta de 9 ani, ”antiportretul lui Dorian Gray”, ”martor al decrepitudinii” (p. 123).

Romanul reflexiv  autobiografic al lui Beigbeder nu are forța artistică a  trilogiei formate din Memoriile unui tînăr țîcnit, Dragostea durează trei ani și Shitter’s Club, cînd viața autorului se lăsa ghicită în spatele avatarurilor personajelor. Cu toate acestea, poate interesa mai mult decît pentru valoarea autobiografică. Mai ales prin cugetările lui Beigbeder asupra condițiilor de (im)posibilitate ale unei autobiografii.

Atunci cînd intenționează să-și povestească propria copilărie, Beigbeder întîmpină o piedică aparent insurmontabilă: amnezia totală domnește asupra trecutului, nu-și mai amintește nimic din propria viață. Abia la finalul cărții aflăm și motivul acestei amnezii declarate: ”Am dezvoltat, ca pe un dar, o capacitate supraomenească de uitare: amnezia ca talent precoce și strategie de supraviețuire” (p. 194). Uitarea ca balsam, ca mecanism de apărare în fața realității - un frate perfect, care chiar în momentul scrieirii cărții de față se pregătea să primească Ordinul Legiunea de Onoare, în raport cu care Beigbeder și-a definit în permanență identitatea pein opoziție, o mamă catolică, sufocantă, un tată excentric, doi părinți divorțați, adevăratele motive ale separării părinților îndelung ignorate, scindarea între mai multe case și mai mulți părinți, adolescentul timid și singur, ce se înroșea fără rost și se îndrăgostea fără speranță,  apoi o fiică în fața căreia cu durere trebuia să justifice disoluția unor sentimente față de mama ei,  divorțul, divorțurile, parcursul înspre societatea actuală sau ”povestea unei noi omeniri sau despre cum catolicii monarhiști au ajuns capitaliști mondialiști” (p. 211).

Autobiografia lui Beigbeder reprezintă o afirmare de crez artistic, o profesiune de credință și o elogiere a literaturii ca tehnică de evadare din realul insuficient și nesatisfăcător: ”Literatura își aduce aminte ceea ce noi am uitat. A scrie înseamnă a citi în tine însuți. Scrisul reînsuflețește memoria” (p. 18) și ”Fericirea de a fi rupt de lume iată cea dintîi dependență a mea (...)  De atunci, nu m-am mai putut opri să nu folosesc cititul ca mijloc de a face să dispară timpul și scrisul ca mijloc de a-l opri” (p. 120).

În același timp, autobiografia de față este un exercițiu privat al autorului ei, prin care acesta își retrăiește copilăria și se îndepărtează iremediabil de ea, odată ce a fixat-o într-o anume formă prin scris, maturizîndu-se: ”Problema este că n-am de ales: trebuie să îmi amintesc pentru a putea îmbătrîni. Detectiv al propriei mele vieți, îmi reconstitui  trecutul plecînd de la rarele indicii de care dispun. Mă străduiesc să nu trișez deși timpul mi-a dezorganizat memoria de parcă ar fi un pachet de cărți cu indicii amestecate (...) Viața mea este o enigmă polițistă în care grota amintirii înfrumusețează, deformînd fiecare probă” (p. 48).

Rememorarea nu-i decît pretextul pentru ca Beigbeder să vorbească despre sine în prezent, despre convingerile și eșecurile vieții unui   ”un egoist romantic” (p. 187), alergic la viața de familie (”O familie este un grup de persoane care nu reușesc nicicînd să comunice, în schimb se întrerup unii pe alții zgomotos, exasperîndu-se...”,  pp.  49-50 sau ”Fericirea repetitivă, plicticoasă și monotonă ca o litanie e suspectă, p. 183), de două ori divorțat, care acceptă ca nimeni altul, cu autoironie, că ”viața e o vale a plîngerii” (p. 39) și că ”moartea iubirii este ireversibilă” (p. 186). Tot el definește iubirea într-un mod la fel de inedit: ”un electroșoc care resuscită memoria” (p. 149).

 Dana Tabrea

 http://dyntabu.blogspot.ro/2014/01/un-roman-francez.html