Teatrul: Arta de clown?

Inițial, văzînd afișul spectacolului ”Oricînd, cu plăcere!” (30 ianuarie, Clubul Presei), după textul semnat Ion Mircioagă și Radu Dragomirescu, regia: Octavian Jighirgiu, ai putea crede că ar fi vorba de un teatru social: studenții-actori sînt reprezentați cu spatele la un perete gradat, care le redă înălțimea, fiecare expunînd o etichetă pe care se pot vedea numele (Dumitru Florescu, Alexandra Acalfoae, Daniela Tocari, Sorin Cimbru, Andreea Olaru). Dar și un număr de ordine. Numărul m-a trimis cu gîndul la o scenă de film american: suspecții sînt alineați cu spatele la un perete alb și cu fața la un perete de sticlă, izolat fonic, dincolo de care se află polițistul și martorul. Întîmplarea face (sau poate nu) că am identificat două probleme majore atinse în acest spectacol: problema identității umane (peretele alb, gradat, numărul) și problema absenței comunicării reale dintre oameni (peretele antifonat).
Problematica anunțată este investigată prin imagini artistice (fluidizarea identității prin schimbarea tricoului, simbol și al actului erotic), cît și prin tehnici regizorale moderne (introducerea benzii înregistrate, fiecare dintre cei doi mimînd facial conversația celuilalt, sugerîndu-se fracturarea comunicării). Strict tehnic, observ o tendință înspre inflația de mijloace noi (role, skateboard), majoritatea nevalidabile prin simboluri sau idei. Dar integrate unui rol de angajare a spectatorului într-o participare mai mult mecanică. O excepție ar putea constitui coșurile de supermarket, întreg momentul trimițînd la nonconformismul adolescentin absurd ca revoltă față de societatea consumistă.
Regizorul alege să abordeze o temă actuală (consecințele dependenței de droguri la adolescenți) prin realism îngroșat, apelînd la mijloace oniriste (metafora ”morții albe” din final) ori la imagini suprarealiste (omul fără cap, cu o portocală în loc de cap), îmbinate cu un soi de abordare transavangardistă a teatrului, vizibilă mai ales la nivelul coregrafiei (Florin Caracala), din unele exagerări (bufonadă). Drept urmare, o falie a stilurilor de mimă și dans pe tot parcursul reprezentației (idem pentru costume). Iar în unele cazuri (dar nu în toate), coregrafia nu este susținută pînă la capăt de performeri și se iese din impas prin improvizație. Oricum, cred că intercalarea simetrică a momentelor de dans între scene funcționează, asigurînd o schemă coerentă.
Deși sînt destule diferențe, spectacolul îmi amintește de o altă montare în care regizorul a implicat actori încă studenți la teatru (”Squat” de la Baia Turcească). Nu-mi pot explica preferința de a da curs personajului mafiot (așa zis-ul dealer din ”Oricînd, cu plăcere!”), la fel de forțat și de-acum previzibil ca și în cazul lui ”Kostiliev” din ”Squat”. Mai degrabă, imaginea nonconformistă a ”yoghinului”. La diferențe aș menționa decorul. În actuala reprezentație, decorul nu mai e aglomerat, ci minimalist: o bancă și șemineul de care s-a rezemat un capac WC (sugerează indiferența lumii contemporane, lipsită de forța de a deveni ostilă, dar, totodată, incapabilă de însuflețire). Apoi borcanele - etichetare, (re)definire de sine. Dincolo de asemănările și diferențele dintre cele două montări amintite, am remarcat predilecția regizorului pentru un anume tip de spațiu de joc neconvențional, un fel de absurd vintage, realism exacerbat, (neo)avangardism. Dar cel mai important: de data aceasta a rezultat un spectacol coeziv.
Aș putea afirma că, plecînd de la cele două spectacole, s-ar putea propune o imagine comună asupra a ceea ce ar însemna azi teatrul. Un posibil concept de teatru, perfect validabil astăzi, ar fi următorul: teatrul este o artă de clown. În ultima montare, acest concept este susținut, cel puțin formal, de cele două momente de mimă care deschid și încheie spectacolul. Mă tem să nu fie vorba de un clown care n-a învățat să plîngă. Deghizați-l oricum, complicați-l ori explicitați-l, el, inevitabil, se va autodemasca. Pentru că nu putem înțelege cu adevărat decît un clown care știe să plîngă.
Cred că spectacolele pe care regizorul Octavian Jighirgiu le face cu studenții săi au mai mult un scop didactic și sînt un fel de pretexte pentru a-i confrunta pe aceștia cu scena. Și mai cred că reușește să fie convingător. Eu am încercat în zadar să-mi conving studenții că ființa nu-i decît un verb substantivizat ori că nu există nimic de ordinul unui obiect mental, numit gînd, care să corespundă realității, mai mult decît simple instrumente nominale (limbaj). Bunăoară, că teatrul nu ar fi decît limbaj teatral.


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2012/02/teatrul-arta-de-clown.html

Squat la Baia Turceasca (2)

Imi propun să ofer nu o dezmințire, ci ceea ce ar fi tocmai opusul unei dezmințiri, o contra-dezmințire sau o confirmare cu privire la ceea ce am scris despre spectacolul Squat de la Baia Turcească.
În primul rînd, organizatorii s-au hotărît în ziua premierei oficiale (30 martie) că e vorba de o premieră, pînă atunci în ziare și pe internet faptul că piesa se va juca pentru prima dată (nu aceasta înțelegem printr-o premieră?) a fost anunțat pentru 24 martie, ulterior apărînd pe internet și anunț pentru data de 25 martie. Cele două vizionări, fie ele avanpremiere sau premiere, nu mă vor face să infirm ceea ce am scris deja despre piesă.
În primul rînd, ca spectator ești efectiv bombardat cu informație, mesaje mai mult, mai puțin sau chiar deloc semnificative te lovesc din toate părțile. Ce i se spune unui spectator prin faptul că unul dintre actori, pardon doi fac un efort sisific cînd escaladează unul din pereții interiori ai Băii Turcești? Pe scenă se întîmplă prea multe lucruri simultan și în prea multe planuri (în fața spectatorului, în fundal, la etaj etc.). S-a exagerat în privința acestui aspect. Pe de altă parte, există efectiv momente cînd se trage de timp și te poți plictisi, de aceea aș propune o regîndire și o mai atentă dozare a momentelor care alcătuiesc acest spectacol. Mai există un motiv pentru care propun aceasta. Discursul scenic nu are coerență, nici unitate. Poate nu m-am exprimat pe înțeles, folosind sintagma ”sentiment unitar”, nu am avut în vedere că ar fi vorba de o stare afectivă la care spectatorul ar trebui să ajungă, ci incoerența mesajului și faptul că, în ciuda transmiterii fragmentate sau bruiate, la final trebuie să poți avea o viziune de ansamblu a ceea ce s-a întîmplat pe scenă, indiferent de ceea ce ți-au spus organizatorii că au intenționat să realizeze. Ori acest lucru nu se întîmplă în cazul acestui spectacol. Nu se produce nicio edificare la final, spectatorul nu pleacă de acolo în niciun fel schimbat, cu o ”viziune a sentimentelor” în vreun fel modificată, cu un nou sens sau cu o perspectivă diferită asupra realității. Or, asta aștept eu de la un spectacol care-și atinge scopul, sau poate că în acest caz nici nu exista vreun obiectiv precis! Chiar și așa!
Atunci cînd am spus că ”spectatorului trebuie să e se mai dea și timp să respire”, acest lucru am vrut să spun: ”Prea mult!”. Cînd avem de-a face cu un prea mult cu sens, îl numim ”complex”, dar cînd avem de-a face cu un prea mult fără sens, îl numim ”kitsch”, ”ghiveci”, ”varză” sau prin orice altă specialitate culinară greu de digerat.
Orice spectacol poartă o amprentă regizorală (nu e admisibil să fie abordate atîtea tehnici de lucru, oricît de mult am aprecia lucrul din alte spectacole). În plus, spectacolul are iz de vodevil, ceea ce nu mi se pare o alegere prea bună.
Nu spun că nu există și momente reușite, dimpotrivă. Și voi da un singur exemplu: tehnica paradoxului: Hoarda veselă intră în squat, imediat după scena morții Anei. Și mai sunt și altele. Brusc, aflînd vestea, e redusă la tăcere..De aceea, aș recomada remnunțarea la balastul de mesaje inutile. Există mulți tineri actori care au ce arăta publicului (fie că e vorba de un exercițiu de pantomimă, de echilibristică sau de o parodie), dar există riscul să faci din spectacol o sumă de momente de ”circ” și nu cred că e de dorit.

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/04/squat-la-baia-turceasca-2.html

Squat la Baia Turceasca

Baia Turcească, primele reprezentații ale spectacolului Squat (24-25 martie 2011), o adaptare după Azilul de noapte de Maxim Gorki, în regia lui Octavian Jighirgiu. Din distribuție fac parte actorii Gelu Zaharia, Laura Bilic, Vlad Volf și studenții: Iorestina Florea, Cristina Rotariu , Bogdan Palie, Alexandru Dobinciuc , Victor Bitiusca, Ioana Corban, Ancuta Gutui, Bianca Ioan, Tudor Alexandru, Adrian Marele, Petruț Butuman, Cristian Gheorghe, Vlad Stoica, Cosmina Rusu , Alexandra Cantemir.
Pentru că ideea unui azil de noapte, în care oamenii să primească adăpost contra cost sau chiar să locuiască, nu ne spune astăzi prea multe, ne putem imagina că e vorba de faptul că lumea s-a degradat în ceea ce privește calitatea materiei umane: bețivi, cartofori, degenerați, epave de toate genurile. Cred că Gorki a pus în joc o miză mult mai mare: condiția omului când cerul înstelat deasupra noastră s-a stins, iar legea morală în noi a tăcut.
Spectacolul este o adaptare, sînt respectate cursul evenimentelor și intrigile dintre personaje - relația fatală dintre VP (Vaska Pepel) și Vasia (Vasilisa), idila dintre VP și Natalia (Natașa), aversiunile dintre Mike (Mihail Ivanovici Kostiliev) și VP etc. -, deși personajele sunt amendate aproape în întregime (Mike, VP, Carmen, Alain, etc.), acordîndu-li-se o identitate mai aproape de o lume globalizată. De exemplu, Kostiliev dintr-un batrînel încornorat de vreo 50 de ani, ajunge un fel de cow-boy contemporan, cu pretenții de gangster, iar Vasia o ”divă” incendiară. O excepție face rolul Natașei, îngerul salvator, alternativă la Siberia,ce se apropie de intenția dramaturgului rus, datorită tonalității vocii interpretei.
Locația spectacolului a fost foarte bine aleasă. Pentru că ideea a fost crearea un decor diferit de cel propus de dramaturg, format dintr-o încăpere sumbră, o masă și o laviță etc. În spațiul din Baia Turcească, lumea degradată se desfășoară în plinătatea ei, atît în imediata vecinătate a spectatorului unde decorul e mereu în schimbare, de la o scenă la alta, dar și la etajele superioare - unde sunt camerele rezidenților azilului umanului decăzut, dedesubt - unde se poate coborî pe o scară (camera lui VP) și în fundal - unde după o cortină de veșminte umane ni se dezvăluie band-ul lui Alain, Alin (de fapt, Alioșca).
Înțesată de semnificații și simboluri, piesa își propune să transmită foarte mult, poate chiar prea mult. Ca simbol decisiv al unei lumi în derivă, o imagine aproape grotescă - am reținut un Moș Crăciun enorm, fără cap, spînzurat în plină scenă și care rămîne acolo pe tot parcursul spectacolului. O apariție în negru cu un fel de glob luminos, poate globul pămîntesc pe umeri în loc de cap, se face la un moment dat văzută pe scenă. Foarte bine au fost concepute momentele coregrafice, în special primul. Chiar de la început, o echipă de intervenție face ordine printre locatarii azilului de noapte.
Firul conducător, care stabilește cumva o legătură între scene e faptul că fiecare om își spune povestea sa, în timp ce poate puțin cam prea strident sunt etalate virtuțile actoricești ale unor tineri actori care merită aplaudați (se escaladează pereții Băii Turcești, personajul Ana face echilibristică într-un scrînciob, există chiar și un moment de pantomimă, este parodiată Carmen de Bizet etc.). Poate că s-ar putea regîndi care momente sînt esențiale pentru economia omogenă a spectacolului și la care s-ar putea renunța, deoarece se pierde sentimentul unitar (viziunea) pe care ar trebui să-l aibă spectatorul la finalul acestuia. Trebuie să i se dea spectatorului timp să mai și respire.
Cu toate acestea, m-a făcut să mă întreb dacă nu asta s-a și urmărit: lumea în care trăim e un circ, o mahala, o cîrciumă, o închisoare, o fundătură. În absența elementului divin (doar tătarul se mai roagă, bolborosind ceva imposibil de înțeles), salvarea este echivalată de fiecare dintre personaje cu o plecare, cu o evadare. Aici intervine un personaj bizar, bătrînul Luca (în interpretarea lui Gelu Zaharia, actor la TNI) care ”picură otravă în sufletul personajelor”. Vocea conștiinței sau poate mîna destinului, Luca dezvăluie fiecăruia în ce constă posibilitatea evadării sale. Cei mai mulți nu pot scăpa de aici decît prin propria moarte (Ana, actorul), de aceea avem de a face cu o dramă, cu accente de comedie în interpretarea de la Baia Turcească.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/04/squat-la-baia-turceasca.html