Calatoria

 

Recenzie la cartea ”Prezența invizibilă. Bărbatul și femeile din viața lui”, Autor: Michael Gurian, Editura Trei, 2012, Colecția Psihologia pentru toți, traducere de Brândușa Popa, nr. pag: 353.

Viața unul om reprezintă o călătorie inițiatică înspre acasă (home), prin care sufletul  învață din lecțiile ce-i sunt conferite și încercările la care este supus.

Această carte se adresează cu precădere bărbatului din societatea actuală unde lipsesc inițierile autentice deoarece se cultivă norme de inter-relaționare parentală greșite și valori inversate. Scopul acestei cărți este mai degrabă unul psihologic decât spiritual, deși face apel la o terminologie apropiată de cărțile de spiritualitate, trimițând cu precădere la psihologia abisală. La finalul călătoriei, un bărbat renaște în urma luptei cu haosul propriului suflet, după ce în prealabil a conștientizat atât dificultățile de relaționare, cât și cauza acestora – problemele nerezolvare din relația cu mama sa. Inițial acest bărbat la care se referă cartea sub recenzie aici este un veșnic adolescent: celor mai mulți dintre bărbații activi, eficienți la serviciu ori acasă, pragmatici, capabili să facă bani etc., ceasul psihologic li s-a oprit la vârsta adolescenței deși pot avea chiar și în jur de 40 ani, indiferent dacă au familie și copii (de cele mai multe ori da) ori dacă sunt oameni de succes din punct de vedere social (chiar pot fi astfel). După parcurgerea călătoriei descrise pe îndelete în această carte, bărbatul avut în vedere de autorul cărții (la un anumit moment al vieții sale, chiar el însuși), se va regăsi pe sine, devenind: 1. Capabil de intimitate reală, 2. Înțelept, capabil să acționeze după valori clar definite și să aibă în vedere un sens definit al vieții, 3.  Puternic, beneficiind de o stimă de sine ridicată și renunțând să mai simuleze puterea ori să fure energia celorlalți.

În  al doilea rând, cartea se adresează femeilor (mame sau iubite), dacă acestea doresc să-și cunoască partenerul ori să-l asiste în călătoria inițiatică înspre propria masculinitate. În particular, se adresează mamelor, protagonistelor acesteti cărți, deoarece întregul demers se rotește în jurul relației mamă-fiu. În primul rând, făcând în permanență apel la mitologie pentru a ilustra și explicita,  autorul analizează o serie de disfuncții la nivelul relației dintre mamă și fiu (I.2.): abuzul, neglijența, alternanța dăunătoare și debusolantă a celor două, abandonul, ingerința (supramaternaj), de asemenea rolul primului triunghi amoros din viața copilului (fiul-tata-mama), apoi al mesajelor transmise de către mamă fiului  prin care aceasta poate deturna zborul băiatului înspre propriul sine/ bărbat adult (ex. ”nu avem nevoie de tata”, ”nu mă părărsi niciodată”, ”tu faci ca viața mea să merite trăită” etc.). În al doilea rând, folosind aceeași metaforă a dansului în fața oglinzii, Gurian are în vedere disfuncții la nivelul relațiilor bărbat-femeie (I.3.): dominare (control, abuz prin pedepsirea iubitei pentru puterea pe care o are asupra sa); codependență (abandon de sine, abandonarea granițelor, renunțarea la propriile nevoi pentru a le sluji pe ale celuilalt); dependența de iubire sau de sex. Dincolo de nevoie de control, de cea de pierdere de sine ori de aceea de a depinde de o căutare fără finalitate, prin efort individual (mitologic, eroul trebuie să înoate singur pentru a aatinge umbra lunii pe apă), ar putea fi depășite cele ”trei fantasme pe care toți bărbații le au într-un moment sau altul cu privire la intimitate – tetează intimitatea, vor să fugă  de ea sau se conving că intimitatea autentică este imposibilă” (p. 141).

Pentru Michael Gurian, partea  a doua a cărții sale are rolul unei ”puneri în scenă a inițierii masculine” ori pe acela al unui ghid înspre vindecarea relației mamă-fiu.  Cititorul este asistat în această călătorie de chiar autorul cărții care i-a pregătit o serie de tehnici concrete (jurnal, scrisoare, meditație dirijată). Prin aceste tehnici, bărbatul care citește această carte, dacă simte că i se adresează, va ajunge să își exploreze haosul interior, punând ordine prin redescoperirea femininului interior (anima), separarea de mamă etc.  În această a doua parte publicul-țintă de delimitează radical: e vorba despre bărbatul care are nevoie de redescoperirea și afirmarea propriei masculinități. De aceea, nu mă hazardez să o recomand mai departe decât celor ce găsesc că au nevoie de un asemenea ghid.

Concret, autorul ne promite că un bărbat care face parte din cele trei categorii anterior explorate (dominator, devorator de femei sau scalv) ori care păstrează trăsături prezente în descrierea acestor tipuri, va atinge performanța unei eliberări, ”salvări”, ajungând să nu mai ”posede, consume, abuzeze, sau chiar să distrugă femeile din viața lui” (p. 307). Motiv pentru care o introduc, totuși, călduros bărbaților secolului XXI.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/08/calatoria.html

Magazinul de sinucideri

Jean Teulé, Magazinul de sinucideri, Editura Allfa, Colecția Strada Ficțiunii, Contemporan, 2011

Cartea romancierului francez Jean Teulé face parte dintr-o nouă colecție apărută anul acesta la Editura Allfa, e vorba de Strada Ficțiunii. Fiecare volum al acestei colecții poartă unul dintre cele trei însemne, Clasic, Contemporan sau Bestseller, invitînd cititorii să-și conceapă propriul traseu, stabilindu-și din forme circulare, pătrate sau dreptunghiulare propriul edificiu cultural pe ”strada ficțiunii”.

Pe lîngă scris, Jean Teulé a făcut televiziune și cinema și benzi desenate, totul cu o pasiune egală. Noutatea acestui scurt roman rezidă în modul în care este construit, conținînd fragmente de versuri din Florile răului de  Charles Baudelaire, din poemele lui Louis Aragon, transpuse sub formă de proză, și din eseul lui Antonin Artaud Van Gogh, sinucisul societății, integrate perfect în economia textuală, fără a fi semnalate în vreun fel.

O bucată superbă aparținînd prozei fantastice, stranie și plină de candoare în același timp. Ar putea reține atenția pentru realizarea unui interesant scurt metraj. Și nu numai.

În modul cel mai concret cu putință, magazinul de sinucideri etalează cel mai ingenios și fantezist  instrumentar pentru a-ți pune capăt vieții, de la grosierul ștreang, la lama de ras ori glonte, și pînă la sofisticatul cockteil Moș Ene pregătit cu iscusință de Doamna Lucrèce Tuvache, proprietara magazinului, alături de soțui ei Mishima Tuvache, din mătrăgună, jeleu funest și suflarea-deșertului, care te ucide neîntîrziat, fie că-l bei, inhalezi sau doar atingi. Iar dacă îți dorești o moarte artistică, mai există varianta mărului lui Turing sau seppuku. Pentru bunul mers al magazinului de sinucideri își mai dau concursul fiul anorexic și deprimat al Tuvache-ilor, Vincent (botezat după Van Gogh, celebru sinucigaș) și Marilyn (de la Monroe, sinucigașă și ea). Pînă într-o zi.

Mezinul familiei, Alan (nu se știe încă după cine), un bucălat pistruiat, cu zîmbet larg introduce o notă contrastantă în familia dedicată afacerilor cu sinucideri. Orice atinge, acesta preschimbă în viață. Transformînd radical destinul clienților magazinului de sinucideri, dar și pe cel al familiei sale, făcînd din părinții lui mohorîți – alți oameni, luminoși,  din frații săi deprimați - persoane autonome, încrezătoare în ei înșiși (= opera sa), ”micul prinț” al familiei Tuvache se va sinucide într-un ultim gest liber, fericit, aparent absurd.

 

 Dana Tabrea

 http://dyntabu.blogspot.ro/2012/01/magazinul-de-sinucideri.html

 

http://hyperliteratura.ro/magazinul-de-sinucideri-acum-si-n-ecranizare/

 

Cat de prost poate fi un om destept?

Madeleine L. Van Hecke, ”De ce oamenii deștepți fac greșeli prostești”, Editura Trei, 2011

Un titlu incitant în cadrul colecției de psihologie practică a editurii Trei, cu atît mai mult cu cît ne dovedim doar 1% din timp deștepți și 99% proști, cum l-am auzit spunînd pe Dl. Prof. Valeriu Gherghel, pe vremea cînd îmi era profesor la Facultatea de Filosofie din Iași. Cu atît mai mult cu cît sîntem persoane inteligente, de ce ne sînt rezervate ”gafe” prin care am putea fi cu ușurință etuchetați ca ”proști”?, completează psihologul american, Madeleine L. Van Hecke.

Cartea are două mize. Pentru început, se adresează individului: prin lucrul cu sine și puțină atenție, acesta ar putea contracara acele ”unghiuri moarte”, din cauza cărora se comportă prostește, neasumînd o perspectivă corectă asupra lucrurilor. Pînă la urmă, problema nu ține de coeficientul de inteligență, ci de perspectivă sau modul în care ne raportăm la realitatea imediată. Cu alte cuvinte, spune-mi din ce unghi privești, ca să-ți spun cine (cît de deștept) ești.

Cele zece unghiuri moarte identificate de autor sînt: 1. Dacă nu stai să gîndești, pierzi: ia-ți un răgaz de gîndire, distanțează-te de activitățile zilnice care te absorb și gîndește-te la ele; în felul acesta vei lua decizii mai deștepte. 2. Sîntem convinși că știm un lucru, rămînînd orbi la propria ignoranță. Dacă ne-am îndoi, am reuși să învățăm lucruri noi. 3. Uneori nu observăm ceea ce ne e prea familiar sau la îndemînă, ceea ce duce la gafe puerile (”ce culoare are mașina mea?”). 4. Sîntem incapabili să fim atenți la și să ne observăm/ privim obiectiv, corect  propriul comportament (”bîrna din propriul ochi”). 5. Sîntem robii propriului punct de vedere, incapabili să vedem contraargumentele celorlalți, să gîndim dintr-un punct de vedere opus.

 6. Avem o ”gîndire încorsetată”, care are mereu tendința de a categorisi, eticheta, plasînd totul sub tipare deja existente. Ce-ar fi să începem să gîndim liber, creativ, să vedem lucrurile și altfel decît ne-am obișnuit? 7. Multora necesitatea logică le scapă și simt nevoia să confrunte raționamentele cu faptele. Gîndirea practică folositoare vieții de zi cu zi nu e suficientă, trebuie să ținem cont și de logică. 8. Concepțiile și credințele noastre creează ”unghiul mort” al probelor neconcludente. Nu reușim să gîndim corect, să reunim piesele dintr-un ”puzzle”, deoarece le respingem pe cele care nu sînt conform paradigmei dominante (o concepție de viață și un set de valori deja adoptate, o imagine generală a lumii acceptată). 9. Nu observăm cauzele reale, ascunse ale unui fapt. 10. ”Nu vedem pădurea din cauza copacilor”: atenți la detalii, ignorăm sau desconsiderăm imaginea de ansamblu și nu ajungem să identificăm conexiunile dintre evenimente.

Cea de-a doua miză a cărții urmărește o pledoarie a diversității culturale, dezvăluită abia la final. Pentru a ne descoperi propriile unghiuri moarte, ne este necesară ”asumarea intenționată a altor perspective decît ale noastre” (p. 323). Atitudinea etnocentristă se vrea înlocuită printr-una mondocentristă, înspre o ”comunitate cooperantă, pașnică și globală” (p. 326), dominată de un ”respect reciproc autentic”, care să lase în urmă prejudecățile și discriminarea.

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/01/cat-de-prost-poate-fi-un-om-destept.html

Paradoxul iubirii

Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, Editura Trei, 2011

Pascal Bruckner, eseist și romancier francez, e autorul celebrelor romane Luni de fiere (1981), Iubirea față de aproapele (2005) și al renumitelor volume de eseuri Tentația inocenței (1995), Euforia perpetuă (2000). Ultima sa carte, Paradoxul iubirii, apărută la editura Trei, în cadrul colecției Acum pentru viitor, a fost lansată și în România vara aceasta.

Paradoxul iubirii este un eseu-analiză, situat la granița dintre psihologie, sociologie și istoria ideilor despre condiția actuală a uneia dintre cele mai contrariate creații ale minții umane – iubirea. De la idealizările romanticilor la eliberarea sexuală a anilor ’60, de la condamnarea pasiunii în epoca clasică la revoluția intimității și la utopia ”mîntuirii prin orgasm” (Wilhelm Reich), la reactualizarea ideilor marchizului de Sade, iubirea a fost în continuu inventată și reinventată.

Un prim paradox îl reprezintă opoziția artificial creată între iubire și atracție. Sexualitatea este combatută în mod tradiționalist ca fiind un mare aducător de rele și este idealizată instituția familială clădită pe valori superioare marelui rău al carnalității: prietenia, interese și scopuri  comune, copii. La polul opus, libertarianiștii proclamă amorul fără limite.

Într-un al doilea sens al paradoxului iubirii, avem în vedere situația omului contemporan, pliat între captivitate și autonomie, între pasiune acaparatoare și independență. Cum să te abandonezi, rămînînd în același timp fidel ție însuți, cum să înveți renunțarea la sine, fără a te pierde chiar cu totul? Sînt întrebări care pun în cumpănă nu doar fidelitatea conjugală, modelul cuplului, dar, deopotrivă, egoismul amantului perpetuu.

Într-una dintre cele mai grozave imagini ale iubirii, sentimentul altădată fragil, ajunge să justifice la nivel ideologic atrocitățile împotriva omului din comunism. În același mod în care Inchiziția și-a ars ereticii pe rug, potrivit decretului ”Nu există mîntuire în afara bisericii” (Conciliul de la Trento, 1545). Egalitatea tuturor membrilor acestei biserici e proclamată, o fraternitate conform căreia în lumea creștină ”nu vor mai fi nici greci, nici evrei, nici barbari...nici bărbați, nici femei” (Sfîntul Pavel). Comunismul, arată Bruckner, nu-i decît exagerarea dusă la limită a principiului ”să ucizi din iubire”. Pînă și conceptele celor două ideologii, creștinism – comunism, pot fi puse în paralel: proletariatul – Cristosul planetar, aducător de mîntuire.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2011/11/paradoxul-iubirii.html

Vreau sa fiu liber(a) sa nu fiu liber(a)

Nopți de cerneală (Nuits d’encre), autor Francoise Rey, traducere de Laurențiu Dulman, editura Nemira, colecția Erotikos, 2009

Proza feminină erotică a autoarei franceze, Francoise Rey, nu bruschează absolut deloc, este delicată, suavă, catifelată, deși nu ireală, aproape poetică, totuși realistă. Nopți de cerneală cuprinde o serie de texte suculente, fără legătură între ele , intitulate”Noaptea nunții”, ”Noapte vikingă”, ”Noapte albă”, ”Noapte neagră”, ”Nopți scurte”, ”După o noapte”.
Dintre acestea, ”Noaptea nunții” ocupă cel mai mult spațiu, trecînd de jumătatea cărții. În aceste pagini regăsesc una dintre cele mai interesante definiții acordate dragostei necondiționate: ”Vreau să fiu liber(ă) să nu fiu liber(ă)”. Reciprocitatea asumării alegerii de a face ceea ce trebuie, acest ”trebuie” nederivînd decît dintr-o cerință interioară, cea mai intimă și mai personală cu putință, dă maximum-ul posibil de a fi atins de asocierea dintre doi muritori.
Personajul feminin din prima noapte a cărții nu e unul facil și la îndemînă, definindu-se prin ”exigență”, ”ardoare”, ”imaginație”. ”Vreau să te pot înșela într-o bună zi”, afirmă ea, însemnînd a atinge culmile ospățului amoros, astfel încît, într-o zi, înșelîndu-l pe bărbatul vieții, să nu-și poată spune decît ce caut eu aici, la acest festin, fără el. Personajul feminin, de la început și pînă la sfîrșit, lasă să-i cadă măștile una cîte una. Femeia ”rezonabilă”, care susține surîzătoare că în dragoste nu trebuie să fii liniștit, punînd totul la încercare, ori care crede că e stimulant să rivalizezi, pentru a avea satisfacția cîștigului, se autodezvăluie treptat, tristă la gîndul că ”într-o bună zi, poate că ne va despărți viața sau moartea”.
Ca întotdeauna, mai realist este zugrăvit personajul masculin, seducător, sceptic, infidel. Cei doi se ”citesc” unul pe celălalt din aproape în aproape, trecînd de la verigile sufletești la cele concret trupești într-o noapte de amor. Prin nimic desuet, chiar dacă presărat cu aluzii culturale și, pe alocuri versuri, limbajul autoarei este direct, fără a deveni trivial, proza este de bună calitate.



Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/01/vreau-sa-fiu-libera-sa-nu-fiu-libera.html

Un roman francez

Frederic Biegbeder, Un roman francez, Editura Pandora M, 2010

Orice autobiografie ar putea fi justificată în două moduri diferite, ca o necesitate interioară a unui autor de a-și rememora trecutul prin scris și prin nevoia cititorilor de a cunoaște viața unui autor. Romanul autobiografic la care mă refer răspunde în special primei cerințe enunțate, fără a neglija nici faptul că, în ciuda transfigurărilor survenite, nimic nu poate fi mai aproape de realitatea și mai autentic decît narațiunea despre viața unei personalități izită de ea însăși.

Romanul se compune din 43 de scurte secțiuni (vocea narativă se individualizează la mai mult de 40 de ani, cu precizie 43) și un epilog, intercalînd evenimentul petrecut în ianuarie 2008 cînd Beigbeder este arestat preventiv pentru posesie și consum de droguri în plină stradă și străfulgerări retrospective, rescrieri încărcate de emoție ale propriei copilării. Pe coperta volumului este chiar portretul romancierului la vîrsta de 9 ani, ”antiportretul lui Dorian Gray”, ”martor al decrepitudinii” (p. 123).

Romanul reflexiv  autobiografic al lui Beigbeder nu are forța artistică a  trilogiei formate din Memoriile unui tînăr țîcnit, Dragostea durează trei ani și Shitter’s Club, cînd viața autorului se lăsa ghicită în spatele avatarurilor personajelor. Cu toate acestea, poate interesa mai mult decît pentru valoarea autobiografică. Mai ales prin cugetările lui Beigbeder asupra condițiilor de (im)posibilitate ale unei autobiografii.

Atunci cînd intenționează să-și povestească propria copilărie, Beigbeder întîmpină o piedică aparent insurmontabilă: amnezia totală domnește asupra trecutului, nu-și mai amintește nimic din propria viață. Abia la finalul cărții aflăm și motivul acestei amnezii declarate: ”Am dezvoltat, ca pe un dar, o capacitate supraomenească de uitare: amnezia ca talent precoce și strategie de supraviețuire” (p. 194). Uitarea ca balsam, ca mecanism de apărare în fața realității - un frate perfect, care chiar în momentul scrieirii cărții de față se pregătea să primească Ordinul Legiunea de Onoare, în raport cu care Beigbeder și-a definit în permanență identitatea pein opoziție, o mamă catolică, sufocantă, un tată excentric, doi părinți divorțați, adevăratele motive ale separării părinților îndelung ignorate, scindarea între mai multe case și mai mulți părinți, adolescentul timid și singur, ce se înroșea fără rost și se îndrăgostea fără speranță,  apoi o fiică în fața căreia cu durere trebuia să justifice disoluția unor sentimente față de mama ei,  divorțul, divorțurile, parcursul înspre societatea actuală sau ”povestea unei noi omeniri sau despre cum catolicii monarhiști au ajuns capitaliști mondialiști” (p. 211).

Autobiografia lui Beigbeder reprezintă o afirmare de crez artistic, o profesiune de credință și o elogiere a literaturii ca tehnică de evadare din realul insuficient și nesatisfăcător: ”Literatura își aduce aminte ceea ce noi am uitat. A scrie înseamnă a citi în tine însuți. Scrisul reînsuflețește memoria” (p. 18) și ”Fericirea de a fi rupt de lume iată cea dintîi dependență a mea (...)  De atunci, nu m-am mai putut opri să nu folosesc cititul ca mijloc de a face să dispară timpul și scrisul ca mijloc de a-l opri” (p. 120).

În același timp, autobiografia de față este un exercițiu privat al autorului ei, prin care acesta își retrăiește copilăria și se îndepărtează iremediabil de ea, odată ce a fixat-o într-o anume formă prin scris, maturizîndu-se: ”Problema este că n-am de ales: trebuie să îmi amintesc pentru a putea îmbătrîni. Detectiv al propriei mele vieți, îmi reconstitui  trecutul plecînd de la rarele indicii de care dispun. Mă străduiesc să nu trișez deși timpul mi-a dezorganizat memoria de parcă ar fi un pachet de cărți cu indicii amestecate (...) Viața mea este o enigmă polițistă în care grota amintirii înfrumusețează, deformînd fiecare probă” (p. 48).

Rememorarea nu-i decît pretextul pentru ca Beigbeder să vorbească despre sine în prezent, despre convingerile și eșecurile vieții unui   ”un egoist romantic” (p. 187), alergic la viața de familie (”O familie este un grup de persoane care nu reușesc nicicînd să comunice, în schimb se întrerup unii pe alții zgomotos, exasperîndu-se...”,  pp.  49-50 sau ”Fericirea repetitivă, plicticoasă și monotonă ca o litanie e suspectă, p. 183), de două ori divorțat, care acceptă ca nimeni altul, cu autoironie, că ”viața e o vale a plîngerii” (p. 39) și că ”moartea iubirii este ireversibilă” (p. 186). Tot el definește iubirea într-un mod la fel de inedit: ”un electroșoc care resuscită memoria” (p. 149).

 Dana Tabrea

 http://dyntabu.blogspot.ro/2014/01/un-roman-francez.html