Teatru high tech

Din 1979, termenul high tech a început să fie folosit și în contexte cotidiene: într-o coloană de benzi desenate din New Yorker magazine, o femeie își apostrofează soțul pentru a nu se ridica la nivelul tehnologic așteptat, rămânând doar middle tech. În contextul unei estetici high tech, insă,  acest stil arhitectural, apărut în anii  ’70, cunoscut de asemenea sub denumirea de modernism târziu sau expresionism structural, se referă la încorporarea de elemente ale tehnologiei high tech în designul construcțiilor și a fost absorbit ulterior de postmodernism. Dintre trăsăturile acestui stil menționez faptul că se construiește cu precădere din sticlă sau oțel, apoi scheletul construcției este vizibil la exterior, pot fi de asemenea văzute țevi, clădirea însăși având un aspect tehnic, de uzină.  Începând cu Sediul Central al HSBC din Hong Kong și continuând cu Lake Shore Drive Appartments (opera arhitectului american Ludwig Mies van der Rohe) ori cu Centre Pompidou și terminând, de ce nu, cu Hotel Europa din Iași, toate acestea pot constitui mostre mai mult sau mai puțin elocvente pentru  stilul la care mă refer.

Din ce în ce mai mult astăzi se aleg spații high tech pentru expuneri ori chiar pentru a găzdui evenimente teatrale. Este, de pildă, cazul piesei The Rest Is Silence de anul acesta din Brighton Festival, montată într-un decor high tech, dar și cazul atâtor alte spectacole din locuri neconvenționale, precum fabrici părăsite, foste depozite ori zone cu pronunțat aspect tehnic. În plină eră tehnologică, lăsând în urmă barul cu îngeri din Dawn Way, Vlad Volf, aflat din nou în postura de regizor, își construiește cu aplomb propriul cub postmodern. Frescă a stilului high tech astăzi, spațiul destinat a cuprinde tragedia din Elevator nu-i decât un schelet rectangular metalic, învelit în folie de plastic, atent iluminat.
Am în vedere spectacolul Elevator (Teatrul Fix, 12 octombrie 2012), după un text de Gabriel Pintilei, regia: Vlad Volf, distribuția: Alexandru Dobinciuc, Alexandra Acalfoae.  Piesa are la bază o poveste cât se poate de reală, chiar dacă destul de incredibilă: undeva în  jurul anilor 2002 în Londra, doi tineri, un băiat și o fată, de aproximativ 18 ani rămân blocați într-un lift în mijlocul unei clădiri în curs de renovare; deși aceștia au reușit să supraviețuiască trei săptămâni în condiții vitrege, nu sunt găsiți decât mult prea târziu. Fata moare prima, iar băiatul mai supraviețuiește încă două săptămâni, mâncând din trupul acesteia. Încercând să imprime scenariului un plus de realism, autorul plasează acțiunea într-o fabrică dezafectată de la periferia orașului, unde doi tineri, care au avut ideea unei aventuri în lift, rămân suspendați. Regia lucrează de așa natură că nu avem conștiința finalului în timpul spectacolului. Sunt create momente de tensiune, insistând pe dificultatea de a împărți un teritoriu de câțiva metri pătrați, unde aerul devine insuficient. Mai sunt acele momente excremențiale, pe care cei doi sunt nevoiți să le suporte în comun, fiecare găsind infernală obligația de a asista la intimitatea celuilalt. Dincolo de realismul poveștii, dar nu în dezacord cu el, nu mă pot abține să nu constat că piesa aceasta vorbește despre chiar imposibilitatea vieții în doi, mai ales atunci când eroii sunt prea tineri pentru a înțelege efortul pe care o asemenea coabitare îl presupune. În acest sens, am reținut jocul cam drapat al Alexandrei Alcafoae și rolul descompus în elemente psihologice și redat cu spirit de finețe de Alexandru Dobinciuc.
Apoi decorul high tech la care daja am făcut aluzie, folia pe care ea o sfâșie, pentru a reuși să apropie spațiul scenic de spectator, dar și din rațiuni practice, pentru ca cei doi să ni se facă auziți, ar putea sugera izolarea impusă de lumea actuală. Efortul de a comunica cu exteriorul eșuează în mod paradoxal, cu atât mai mult cu cât mijloacele de comunicare se descoperă mai ingenioase. Cei doi desfac aerisirea din lift, prin care aruncă pătura, pentru ca ulterior să arunce peste pătură și mobilul cu un mesaj SOS, rămas fără ecou. Plecând de aici, mai mult decât folosirea ca element de decor a unei arhitecturi high tech, teatrul high tech (concept pe care îl adaug cu generozitate tipologiilor teatrale tradiționale ori uzuale) ar putea deveni teatrul viitorului, asimilând un scenariu puternic, chiar violent, criticând asurzenia morală a contemporanilor, jonglând cu extreme psihice.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/10/teatru-high-tech_16.html

Feromonii

În cafeneaua Maideyi din Iași se joacă spectacolul Feromonii, de Theo Herghelegiu, regia Vlad Volf, distribuția: Alexandru Dobinciuc, Bogdan Palie, Alexandra Acalfone, Anca Pascu, Cosmina Rusu. Cei care aleg Brașovul pentru petrecerea sărbătorilor de iarnă, pot regăsi acest spectacol în cafeneaua Maideyi din Brașov pe 8 ianuarie, urmînd să fie reluat ulterior și la Iași. Un spectacol care prinde la public, bazat pe intuiții regizorale valabile și pe un oximoron interesant. Cu toate că pare per ansamblu o reuniune ad-hoc de personaje care și-au învățat foarte bine rolurile.
Denumiți ”hormoni exteriori”, feromonii sînt substanțe chimice, receptate de sistemul nervos, responsabile de transmiterea mesajelor de împerechere către sexul opus. Teoria chimică asupra atracției pune sub semnul îndoielii dragostea romantică. În scenariul actualei reprezentații, feromonii sînt personificați. Viața unui feromon durează cît intervalul dintre două împerecheri. Scopul existenței lor îl reprezintă întîlnirea dintre ”feromonii - gazdă” și ”feromonii - oaspete”. Această întîlnire declanșează ”focul de artificii”, în beția căruia ”viața” unui feromon se stinge.
Metapovestea aceasta, o explicație deloc științifică asupra fenomenului amoros, anulează miturile celebre asupra dragostei: întîlnirea destinală a ursitului sau a sufletului pereche, cuplul fericit, căsătoria care durează toată viața. La o privire mai atentă, însă, nu se produce decît înlocuirea unor mituri cu un mit nou: mitul feromonilor. Individualizați, aceștia dobîndesc un sex, o vîrstă, o identitate, analog oamenilor. Poartă discuții în așteptarea marelui eveniment, citesc, manîncă și se combină atunci cînd întîlnirea dintre doi indivizi umani de sex opus ce se atrag reciproc are loc.
Mai mult, industria cosmetică propune astăzi parfumurile pe bază de feromoni cu reușită garantată. Științific, chestiunea nu stă în picioare foarte mult. Ceea ce nu împiedică prosperitatea unei afaceri noi, cea cu feromoni. În ce mai poate crede omul astăzi? Răspunsul, de-a dreptul hilar, e simplu: în feromoni. Pentru a reuși să atragi persoane de sex opus sau pentru a-ți împlini scopurile reproductive sau pentru a avea iluzia că ai evoluat pe scara speciilor sau pentru a te amăgi că există un scop al vieții ai nevoie, culmea, de feromoni, de feromoni naturali ori de cei care să păcălească natura, din parfumurile pe bază de feromoni.
Parcursul scenic și discusurilor celor cinci ”feromoni” din spectacol, în interpretarea unor tineri actori ieșeni, ajutați de cinci voluntari din public, care sînt aduși în față, pun sub semnul îndoielii faptul că scopul omului a fost realmente găsit. Feromonii își dau răspunsuri precise și-și pledează cauza în mod convingător. Cine ne anunțăm însă noi oamenii în tot acest discurs al feromonilor? Ce rol ne revine în dansul lor? Cine sîntem noi atunci cînd ei explodează și mor?
Piesa creează o imagine plastică și bogată de justificare a existenței feromonilor, dar nu încearcă în niciun fel să-l justifice și pe om. Inițial, înainte de începerea spectacolului, decorul apare format din cinci scaune pe care stau așezate păpuși Barbie. Să fie aceia oamenii? Spectatorii? Feromonii vin și-și ocupă locurile pe scaune, peste păpușile - oameni. O disproporție mai mult decît interesantă. Un oximoron reușit: feromonii apar în prim plan perfect vizibili (deși în realitate sînt componente chimice insesizabile în mod conștient), în timp ce oamenii sînt reduși la figurine inerte.
Un mod straniu de punere a omului între paranteze, discursul scenic vizîndu-i exclusiv pe feromoni. De altfel, montarea debutează cu un dans mecanic între două personaje de sex opus, presupușii miri ai unei nunți, lucru care ilustrează tocmai neantul interior al oamenilor. Confruntați cu fenomenul atracției, nimeni nu mai e nici prinț, nici cerșetor. Doar păpușa mecanică căreia îi dau viață feromonii.



Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/feromonii.html