Jocul de-a farsa: prejudecăți, terminologie

Spectacolul Nu de gât s-a jucat din nou în cafeneaua Maideyi, premiera având loc la sfârșitul anului trecut, fiind prezent mai întâi în barurile din Botoșani, de unde proiectul a fost importat înspre Iași. Textul aduce în prim plan - fără a analiza, explicita, soluționa sau evalua - o serie de prejudecăți și erori terminologice, devenind povestea unei farse cu semnul întrebării. Pe lângă tematica de bază abordată (problema homosexualității), în spectacolul propriu-zis mai intervine un factor – mimarea și testarea emoțiilor (intenție de autor, preluată regizoral, dar propunându-și sau pretinzând să atingă nivelul interactivității cu publicul).

Mizanscena nu poate aduce mai mult decât este sugerat explicit în text, în materie de decor (doi tineri la o masă și două beri, poate încă alte două beri ș.a.m.d). În ceea ce privește jocul actoricesc, se trece de la firesc/ naturalețe la dramatism exacerbat, uneori aproape nestăpânit, sursă principală a comicului (Vlad Volf). Jocul lui Alexandru Dobynciuc este ceva mai echilibrat, mai controlat. Improvizația  intervine, atât în sensul unui spectacol de bar tipic, dar chiar depășind această limită (prin exagerări și justificări). În sală, un public tânăr, amuzat, distrat. Spectacolul este entertaining prin faptul că dintr-o poveste banală, atenția spectatorului este întreținută da capo ad fine, prin actualizările operate asupra scenariului, prin faptul că se lucrează extratextual (regizoarea, persoana răspunzând de tehnic/ partea muzicală – luminile nici măcar nu am pentru ce să le aduc în discuție -, partenerele de scenă ale celor doi, cronicarul de teatru prezent în sală, fiind implicați și completând scriptul – jocul de-a farsa).

Povestea este în felul următor: doi prieteni conversează, unul pretinzând că e gay; celălalt reacționează în diferite moduri (de la intrigarea că află după o amiciție destul de îndelungată la aluzii că ar fi putut fi chiar și el vizat/compromis etc., dat fiind prietenia dintre ei doi. După care primul pretinde că a glumit. Bineînțeles că nu mai este crezut, fiind respins ca prieten (”nu de gât” – gesturi amicale firești sunt privite cu suspiciune). Spre a-i dovedi la final că nu este așa și că, într-adevăr, a fost o farsă, pretinsul homosexual se îndreaptă înspre o fată din public (situată pe primul scaun de la bar), pe care încearcă să o sărute pe gură. Interactivitatea cu publicul ar fi putut dura mai puțin, însă nevoia de senzațional a fost lăsată pentru ultimul moment. Fata nu a intrat în rol (nu a răspuns la sărut și-și ținea buzele lipite), a fost real surprinsă, lipsită de orice emoție, la final a luat chiar un șervețel de la bar și și-a șters buzele. Personal, soluția regizorală la care s-a apelat mi s-a părut puerilă, atât la nivel spectacologic (nu avem de a face decât cu o simulare de interacțiune cu publicul), cât și la nivel logic – a încerca să săruți o persoană de sex feminin în public nu dovedește orientarea sexuală a unei persoane. Și nici măcar modul în care răspunde cineva din public la o asemenea acțiune nu dovedește nimic. De aceea, această trecere ilicită de la o interactivitate simulată (probabil actorul știa cine este respectiva persoană) la o posibilă testare exagerată a emoțiilor mi s-a părut de prost gust (dincolo de orice critică de spectacol, referindu-mă strict la gestul în sine).

Am rămas datoare cu unele considerente privind prejudecățile și terminologia. Dar nu în ultimul rând, vizând logica din conversația celor doi. Voi atrage atenția asupra câtorva elemente doar. Inițial, parcă am viziona vreun episod dintr-un altfel de ”Totul despre sex”, numai că primele poante (cele despre electricitate și sex) nu sunt deloc reușite. Terminologic, se folosește ”misogin” pentru ”mizantrop” (nu se creează nici un comic de limbaj), iar a argumenta că nu ești gay (dat fiind că nu ai gesturi efeminate), prin faptul că nici bărbații heterosexuali nu au ”gesturi feminine pentru că se culcă cu femei” mi se pare stupid, dacă nu chiar absurd (chiar dacă intenția este de a contura un caracter naiv/intrigat/exasperat). Mai departe, trecând la prejudecăți, semnalez următoarea eroare: numai un homosexual, văzând doi bărbați împreună în calitate de prieteni, ar putea crede că aceștia ar fi gay (exemplul cu mersul la cinema). Din nou, e vorba de caracterul naiv jucat. Ar mai fi și unele adevăruri, pe care nu le elucidez acum, din nou duse la limită din motive de conturare a unor caractere: o persoană, având o orientare sexuală diferită, ar putea stârni cu atât mai mult atenția unei persoane de orientare inversă (exemplul cu lesbiana); într-un alt context, chiar și aceasta ar putea fi o prejudecată. Răsturnarea argumentelor apare adeseori drept interesantă în logica discursului: bunăoară, o femeie preferă să stea cu cineva care ”nu îi face nimic”, din considerente de siguranță (anterior fiind folosit și argumentul invers – intimitatea este preferabilă). Dar, dincolo de interpretarea actoricească ok, de trecerile imprevizibile de la naivitate la insinuare (Dan) ori de la complicitate la negare (Alex), de sensul distractiv al show-lui și, dat fiind că nu există un mesaj strict, nici subtilitate, că subiectul adus în discuție nu e raportat la societatea actuală, la nevoile publicului de a-și clarifica/forma/estima unele convingeri proprii, mă întreb: Care a fost miza acestui joc de-a farsa?!

 

(Nu de gât, de Mihai Ignat, regia: Lenuș Teodora Moraru, distribuția: Alexandru Dobynciuc, Vlad Volf, Maideyi, reprezentația din 19 martie, ora 19, premiera: 15 decembrie 2013)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/03/jocul-de-farsa-prejudecati-terminologie.html

Mai cald decat ieri?

Piesa de teatru Mai cald decât ieri de Mihai Ignat a fost publicată, alături de alte trei, în volumul Patru piese într-un act, apărut la Editura Tracus Arte în 2012. În corelație cu un alt text scurt, montat recent în cafeneaua Maideyi, în regia Teodorei Moraru, Nu de gât, actualul scenariu a fost considerat de dramaturg ”pandantul” respectivei piese; într-adevăr, cele două spectacole pot fi analizate în oglindă. Legătura dintre ele are în vedere două aspecte: dimensiunea redusă (e vorba de piese într-un act, care, aduse pe scenă, ocupă aproximativ jumătate de oră) și tematica similară. În viitor, la sugestia autorului, din reunirea celor două montări, va reieși un spectacol-coupe, intitulat Zone Erogene. Titlul trimite înspre probleme delicate, la ordinea zilei, cum ar fi: orientarea sexuală, crizele de identitate privind orientarea sexuală sau motivele care ar putea determina apariția unor asemenea crize.

Miza spectacolului Mai cald decât ieri, așa cum am aflat dinspre partea regizorală, poate fi surprinsă prin următorii termeni-cheie: ”sinceritate”, ”fără artificii”, ”lucru în echipă”. În ceea ce privește mesajul, Lenuș Teodora Moraru mărturisește următoarele: ”Identitatea sexuală este un subiect urban pentru că avem timp și energie de consumat cu așa ceva”. Cât privește publicul-țintă, nu sunt vizați doar adolescenții, ca obiect ai unor crize de identitate sexuală, ci și adulții, întrucât, consideră regizoarea, ”în general, omul urban este confuz pentru că are prea puține repere clare, iar confuzia creează asemenea crize”. În ceea ce-l privește pe Vlad Volf, co-regizorul spectacolului, e de bun augur că se orientează asupra unor texte problematice, actuale prin tematică. Acum nu se mai pierde în îmbinarea prea multor stiluri și procedee regizorale (ca-n experimentul teatral Cu ochii’nchiși din Clubul Creatorilor, mai 2013). În Iași, spectacolul prin care s-a făcut remarcat rămâne Elevator (temă percutantă, asociată cu decor high-tech).

 Prezenta montare e un spectacol de bar tipic, mizând pe simplitate și verism (reflectoarele simetrice normale ale cafenelei, decor realist). Textul de autor este respectat: un principiu cu care sunt perfect de acord; în SUA, regizorul lucrează cu dramaturgul alături, îl consultă în privința modificărilor operate pe text și nu își permite să schimbe niciun cuvânt fără acordul acestuia. Cele două actrițe sunt distribuite corect în roluri veridice; Alexandra Acalfoae a reușit să evite, în cea mai mare parte, un joc drapat, deși mai are de lucru în acest sens, până la naturalețe scenică deplină. Ancăi Pascu i-au reușit labilitatea și ingenuitatea personajului, dar mai sunt aspecte (curiozitatea, frământarea) insuficient redate și are ruperi de ritm în ceea ce privește naturalețea.

Poate că spectacolul ar merita o altă soartă: este prea cuminte. Or, tema e extrem de ofertantă. Până și textul cere mai mult la un moment dat… E mai incitant trailer-ul filmat într-un apartament din Iași decât montarea ca atare. Nu știu care ar putea fi calea de mijloc între respectarea textului și creșterea nivelului spectacolului, dar regizorii ar trebui să găsească soluția. Pentru că, actualmente, din câteva intrări/ieșiri în vervă și de vreo trei ori heblu, respectarea didascaliilor întocmai, trei săruturi ce nu s-au abătut de la buchia textului, absența improvizației actrițelor, o ”călărire în zori” și monotonia realismului (decor, costume), nu am fost prea convinsă. Ambiguitatea replicilor de final nu este destul pusă în evidență, în loc de final deschis avem unul ratat. În schimb, replicile licențioase se fac foarte bine auzite, pe alocuri de același regim beneficiază și replici memorabile, dar, sub aspect interpretativ, se putea mai mult. Uneori Anca Pascu se grăbește, apoi ar trebui construite soluții pentru ca anumite pasaje să îl pună pe spectator pe gânduri, iar când replicile nici măcar nu se aud sau sunt accelerate, atunci cum?

Ideea de spectacol-problematizare e viabilă și cred că ar merita să se acorde o atenție sporită interpretării actoricești, oricăror detalii care ar putea să o pună în valoare. Am citit ca s-a dorit o ”dramă light sau o comedie sub acoperire” despre dorințele neconștientizate ori care ies la iveală într-o noapte albă, la un pahar de gin. Din păcate, nu e nici dramă și nici comedie. E o succintă zburdălnicie scenică, destul de sălcie la gust, n-ar fi stricat puțină sare și piper. Și când te mai gândești că regula celor trei unități e folosită, aproape că uiți de actualitatea subiectului. În teatru, în modul cel mai paradoxal, există simetrii fericite și simetrii nefericite, există echilibrare a clasicului și modernului care funcționează sau nu. Dacă textul sau regia sunt slabe, ies în evidență actorii, deși, în alte contexte (regie excelentă ori text excepțional), aceiași interpreți ar putea părea un dezastru.

În cazul de față, nu pot spune decât că lipsește ceva, dar nu-mi dau seama exact ce anume. Tema e actuală, interpretarea actorilor destul de verosimilă, regia implicată. Și atunci de ce nu e mai cald decât ieri?

 

(Mai cald decât ieri de Mihai Ignat, regia Vlad Volf și Lenuș Teodora Moraru, distribuția: Anca Pascu, Alexandra Acalfoae, foto afiș: Radu Afrim, premiera: 19 februarie, Maideyi)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/02/mai-cald-decat-ieri.html

DT in dialog: Interviu cu actorul si regizorul Vlad Volf

 

Vlad Volf a terminat Facultatea de teatru din cadrul UAGE Iași în 2008. Până în prezent a jucat în numeroase spectacole, dintre care amintesc Visul unei nopti de vara de William Shakespeare, regia Radu Afrim , Nirvana (scenariul si regia Liviu Cristian), Flori, filme, fete sau baieti (scenariul de Mimi Branescu, regia Adrian Tapciuc, Teatrul Mihai Eminescu Botosani) și a regizat următoarele spectacole: Mama mia de Theo Herghelegiu, Mo rock, texte din I.L.Caragiale,  Feromonii, de Theo Herghelegiu, New York Fucking City, de Peca Stefan, Elevator, de Gabriel Pintilei. Cu prilejul ultimei puneri in scena, am avut un scurt dialog despre proiectele si cariera lui, incercand, pe cat posibil, sa-l fac pe Vlad Volf sa ne impartaseasca mai multe despre intentiile, scopurile si credintele sale, ca tanar om de teatru.

 


"Nici nu poate fi vorba de impunere. Totul incepe cu o discutie."

 

Dana Tabrea: Ce te-a determinat sa pui în scena povestea din Elevator?

Vlad Volf: Cum am spus si la discutiile de dupa spectacol cu publicul, ceea ce m-a determinat a fost povestea si buna scriitura a textului si prin cele doua nu putea rezulta decat un spectacol cu actori pentru actori, cel mai important aspect fiind jocul lor, trairile lor, o performanta actoriceasca (sunt intr-un moment in care cred in performanta actorului, in profunzime, in zona realismului).



DT: Cum t-a venit ideea cubului claustrofobic si ce simbolizeaza acesta din punctul tau de vedere?

VV: Ideea cubului a venit in lucru. Am incercat diverse variante impreuna cu scenograful Teofil Ciofu. Liftul nu e un simbol. Am incercat sa il fac realist. Folia nu e neaparat o metafora, desi poate fi privita si asa. Dar e tapetul interior al liftului, vopseaua...etc.

DT: Cum ai lucrat cu cei doi actori din distributie?

VV: Asta cu lucrul e putin secreta. In schimb, am colaborat deschis. Pot spune ca am pornit cu o viziune, o mica idee a totalului, dar am adaptat-o pe parcurs in functie de ei doi.



DT: In general, ii lasi pe cei cu care lucrezi sa descopere singuri implicatiile psihologice complexe ale partiturilor, ii asisti in aceasta intreprindere sau cauti sa le impui?

VV: Nici nu poate fi vorba de impunere. Totul incepe cu o discutie. Eu stiu textul, il citesc de 30 de mii de ori, ii iau povestea cu tot ce are ea si le-o pun in fata intr-o discutie. Vorbim despre tot. Iar in momentul in care, intr-o repetitie, te lovesti de un sentiment,de orice natura, il folosesti. Si mai e si vorba de incredere, dar aici e cu totul alta discutie :)

 

DT: Pe scurt, care a fost confruntarea ta cu teatrul si parcursul tau ca actor/regizor?

VV: Pfff. Confruntarea mea cu teatrul nu se termina. Urasc teatrul fara sentiment. Personal, am intalnit actori si regizori si colectiv artistic care, in timpul repetitiilor, sunt aceeasi oameni de pe strada, nepasatori, reci, ignoranti,etc. In continuare imi doresc sa schimb asta. Spectacolul este produsul final, ce vede publicul e rezultatul unor repetitii, al unor discutii. Un spectacol bun e cel in care si publicul si actorii/echipa, isi amintesc cu drag repetitiile, isi doresc sa joace din nou cat mai repede, fac ceva in privinta asta, se implica. Eu am reusit sa fac asta cu o mana de oameni. Cred ca "parcursul" meu e pe drumul cel bun.



"Teatrul viitorului se si intampla, dar noi nu stim pentru ca nu suntem informati."
 

DT: Ce performante (daca) presupui ca ai atins? Ce crezi ca mai e de facut?

VV: Performanta! Incerc sa fac performanta, dar tot timpul am ceva sa imi reprosez. Daca ceva e bine, trebuia sa fie mai bine. Sunt paranoic si nemultumit destul de des. Cred ca aici mai am de lucru :)) Si "mai mult curaj".
 

DT: Ce ai învățat din lucrul cu Radu Afrim ca actor?

VV: Lucrand cu Radu Afrim, la doua spectacole, pot sa scriu o carte mica pe care sa o dau fiecarui student care intra in anul 3 de studiu la actorie. Sigur i-ar folosi. E o experienta care nu se uita, te pune pe ganduri, te motiveaza.
 

DT: Dar ca regizor?

VV: Am aflat ca e bine sa lasi actorii sa gandeasca, sa ii pui in valoare fara sa stie, sa le dai ocazia sa isi aduca aportul propriu in lucru, sa stii cum sa ii ghidezi. Si mai stiu ca am multe lucruri de vazut ( filme, spectacole, etc). Conteaza.
 

DT: Ce faci acum? Esti angajat?

VV: In momentul de fata sunt liber profesionist :)). Sunt angajat, oarecum, la Teatrul Mihai Eminescu, din Botosani. Colaborez cu Teatrul National Iasi in trei spectacole. Urmeaza sa montez un nou spectacol, insa dureaza din cauza lipsei de fonduri, sponsori s.a.m.d.

DT: Cum crezi ca va arata teatrul viitorului (poti avea in vedere intrebarea si ca actor si ca regizor si orice dimensiune a teatrului dorești)?

VV: Teatrul viitorului se si intampla, dar noi nu stim pentru ca nu suntem informati. Sper, in schimb, intr-un viitor al teatrului in care toti angajatii in proiecte sa fie multumiti, sa poate lucra inteligent si frumos. :))

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/dt-in-dialog-interviu-cu-actorul-si.html

Teatru high tech

Din 1979, termenul high tech a început să fie folosit și în contexte cotidiene: într-o coloană de benzi desenate din New Yorker magazine, o femeie își apostrofează soțul pentru a nu se ridica la nivelul tehnologic așteptat, rămânând doar middle tech. În contextul unei estetici high tech, insă,  acest stil arhitectural, apărut în anii  ’70, cunoscut de asemenea sub denumirea de modernism târziu sau expresionism structural, se referă la încorporarea de elemente ale tehnologiei high tech în designul construcțiilor și a fost absorbit ulterior de postmodernism. Dintre trăsăturile acestui stil menționez faptul că se construiește cu precădere din sticlă sau oțel, apoi scheletul construcției este vizibil la exterior, pot fi de asemenea văzute țevi, clădirea însăși având un aspect tehnic, de uzină.  Începând cu Sediul Central al HSBC din Hong Kong și continuând cu Lake Shore Drive Appartments (opera arhitectului american Ludwig Mies van der Rohe) ori cu Centre Pompidou și terminând, de ce nu, cu Hotel Europa din Iași, toate acestea pot constitui mostre mai mult sau mai puțin elocvente pentru  stilul la care mă refer.

Din ce în ce mai mult astăzi se aleg spații high tech pentru expuneri ori chiar pentru a găzdui evenimente teatrale. Este, de pildă, cazul piesei The Rest Is Silence de anul acesta din Brighton Festival, montată într-un decor high tech, dar și cazul atâtor alte spectacole din locuri neconvenționale, precum fabrici părăsite, foste depozite ori zone cu pronunțat aspect tehnic. În plină eră tehnologică, lăsând în urmă barul cu îngeri din Dawn Way, Vlad Volf, aflat din nou în postura de regizor, își construiește cu aplomb propriul cub postmodern. Frescă a stilului high tech astăzi, spațiul destinat a cuprinde tragedia din Elevator nu-i decât un schelet rectangular metalic, învelit în folie de plastic, atent iluminat.
Am în vedere spectacolul Elevator (Teatrul Fix, 12 octombrie 2012), după un text de Gabriel Pintilei, regia: Vlad Volf, distribuția: Alexandru Dobinciuc, Alexandra Acalfoae.  Piesa are la bază o poveste cât se poate de reală, chiar dacă destul de incredibilă: undeva în  jurul anilor 2002 în Londra, doi tineri, un băiat și o fată, de aproximativ 18 ani rămân blocați într-un lift în mijlocul unei clădiri în curs de renovare; deși aceștia au reușit să supraviețuiască trei săptămâni în condiții vitrege, nu sunt găsiți decât mult prea târziu. Fata moare prima, iar băiatul mai supraviețuiește încă două săptămâni, mâncând din trupul acesteia. Încercând să imprime scenariului un plus de realism, autorul plasează acțiunea într-o fabrică dezafectată de la periferia orașului, unde doi tineri, care au avut ideea unei aventuri în lift, rămân suspendați. Regia lucrează de așa natură că nu avem conștiința finalului în timpul spectacolului. Sunt create momente de tensiune, insistând pe dificultatea de a împărți un teritoriu de câțiva metri pătrați, unde aerul devine insuficient. Mai sunt acele momente excremențiale, pe care cei doi sunt nevoiți să le suporte în comun, fiecare găsind infernală obligația de a asista la intimitatea celuilalt. Dincolo de realismul poveștii, dar nu în dezacord cu el, nu mă pot abține să nu constat că piesa aceasta vorbește despre chiar imposibilitatea vieții în doi, mai ales atunci când eroii sunt prea tineri pentru a înțelege efortul pe care o asemenea coabitare îl presupune. În acest sens, am reținut jocul cam drapat al Alexandrei Alcafoae și rolul descompus în elemente psihologice și redat cu spirit de finețe de Alexandru Dobinciuc.
Apoi decorul high tech la care daja am făcut aluzie, folia pe care ea o sfâșie, pentru a reuși să apropie spațiul scenic de spectator, dar și din rațiuni practice, pentru ca cei doi să ni se facă auziți, ar putea sugera izolarea impusă de lumea actuală. Efortul de a comunica cu exteriorul eșuează în mod paradoxal, cu atât mai mult cu cât mijloacele de comunicare se descoperă mai ingenioase. Cei doi desfac aerisirea din lift, prin care aruncă pătura, pentru ca ulterior să arunce peste pătură și mobilul cu un mesaj SOS, rămas fără ecou. Plecând de aici, mai mult decât folosirea ca element de decor a unei arhitecturi high tech, teatrul high tech (concept pe care îl adaug cu generozitate tipologiilor teatrale tradiționale ori uzuale) ar putea deveni teatrul viitorului, asimilând un scenariu puternic, chiar violent, criticând asurzenia morală a contemporanilor, jonglând cu extreme psihice.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/10/teatru-high-tech_16.html

Feromonii

În cafeneaua Maideyi din Iași se joacă spectacolul Feromonii, de Theo Herghelegiu, regia Vlad Volf, distribuția: Alexandru Dobinciuc, Bogdan Palie, Alexandra Acalfone, Anca Pascu, Cosmina Rusu. Cei care aleg Brașovul pentru petrecerea sărbătorilor de iarnă, pot regăsi acest spectacol în cafeneaua Maideyi din Brașov pe 8 ianuarie, urmînd să fie reluat ulterior și la Iași. Un spectacol care prinde la public, bazat pe intuiții regizorale valabile și pe un oximoron interesant. Cu toate că pare per ansamblu o reuniune ad-hoc de personaje care și-au învățat foarte bine rolurile.
Denumiți ”hormoni exteriori”, feromonii sînt substanțe chimice, receptate de sistemul nervos, responsabile de transmiterea mesajelor de împerechere către sexul opus. Teoria chimică asupra atracției pune sub semnul îndoielii dragostea romantică. În scenariul actualei reprezentații, feromonii sînt personificați. Viața unui feromon durează cît intervalul dintre două împerecheri. Scopul existenței lor îl reprezintă întîlnirea dintre ”feromonii - gazdă” și ”feromonii - oaspete”. Această întîlnire declanșează ”focul de artificii”, în beția căruia ”viața” unui feromon se stinge.
Metapovestea aceasta, o explicație deloc științifică asupra fenomenului amoros, anulează miturile celebre asupra dragostei: întîlnirea destinală a ursitului sau a sufletului pereche, cuplul fericit, căsătoria care durează toată viața. La o privire mai atentă, însă, nu se produce decît înlocuirea unor mituri cu un mit nou: mitul feromonilor. Individualizați, aceștia dobîndesc un sex, o vîrstă, o identitate, analog oamenilor. Poartă discuții în așteptarea marelui eveniment, citesc, manîncă și se combină atunci cînd întîlnirea dintre doi indivizi umani de sex opus ce se atrag reciproc are loc.
Mai mult, industria cosmetică propune astăzi parfumurile pe bază de feromoni cu reușită garantată. Științific, chestiunea nu stă în picioare foarte mult. Ceea ce nu împiedică prosperitatea unei afaceri noi, cea cu feromoni. În ce mai poate crede omul astăzi? Răspunsul, de-a dreptul hilar, e simplu: în feromoni. Pentru a reuși să atragi persoane de sex opus sau pentru a-ți împlini scopurile reproductive sau pentru a avea iluzia că ai evoluat pe scara speciilor sau pentru a te amăgi că există un scop al vieții ai nevoie, culmea, de feromoni, de feromoni naturali ori de cei care să păcălească natura, din parfumurile pe bază de feromoni.
Parcursul scenic și discusurilor celor cinci ”feromoni” din spectacol, în interpretarea unor tineri actori ieșeni, ajutați de cinci voluntari din public, care sînt aduși în față, pun sub semnul îndoielii faptul că scopul omului a fost realmente găsit. Feromonii își dau răspunsuri precise și-și pledează cauza în mod convingător. Cine ne anunțăm însă noi oamenii în tot acest discurs al feromonilor? Ce rol ne revine în dansul lor? Cine sîntem noi atunci cînd ei explodează și mor?
Piesa creează o imagine plastică și bogată de justificare a existenței feromonilor, dar nu încearcă în niciun fel să-l justifice și pe om. Inițial, înainte de începerea spectacolului, decorul apare format din cinci scaune pe care stau așezate păpuși Barbie. Să fie aceia oamenii? Spectatorii? Feromonii vin și-și ocupă locurile pe scaune, peste păpușile - oameni. O disproporție mai mult decît interesantă. Un oximoron reușit: feromonii apar în prim plan perfect vizibili (deși în realitate sînt componente chimice insesizabile în mod conștient), în timp ce oamenii sînt reduși la figurine inerte.
Un mod straniu de punere a omului între paranteze, discursul scenic vizîndu-i exclusiv pe feromoni. De altfel, montarea debutează cu un dans mecanic între două personaje de sex opus, presupușii miri ai unei nunți, lucru care ilustrează tocmai neantul interior al oamenilor. Confruntați cu fenomenul atracției, nimeni nu mai e nici prinț, nici cerșetor. Doar păpușa mecanică căreia îi dau viață feromonii.



Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/feromonii.html