Teatru provincial: ne-am șmecherit

 

Am mai scris în alte două rânduri despre un teatru provincial: cu prilejul premierelor spectacolelor Căsătorie în… doi și 1+1=3, ambele fiind regizate de Andrei Ciobanu și avându-i în distribuție pe Ana Hegyi și Andrei Ciobanu, preluate de și reluate la Ateneul Tătărași. Odată cu Dragoste pe… GPS, ne-am șmecherit: avem ecran de proiecție pentru rundele trecute, facem selfie-uri și le postăm pe Facebook, bârfim pe chat. Povestea mariajului comun dintre Petronela și Frosinel continuă (1987-1993-2003), până când copilul protagoniștilor le va pune la dispoziție o filmare cu el și o tânără, redând aidoma modul în care s-au întâlnit cei doi pentru prima dată, în gară. Tema cuplului prezentă în toate cele trei spectacole, abordată prin poante concrete pe gustul publicului, pare să vină cu o discuție în subsidiar despre o întreagă mentalitate, despre o anume generație, replicată în timp, despre un mod de a fi, despre românitatea kitsch.

Există un fel kitsch de a fi al românului, pierdut în intervalul dintre urban și rural, dintre Occident și Orient, dintre adolescență și maturitate, dintre tradiționalism și modernizare, surprins în parodia teatrului provincial din fiecare casă în care mai există o carpetă cu ”Răpirea din serai”, un măr lipit cu scotch de monitorul CRT (aluzie ironică la Apple), bibelouri simetric așezate pe milieu. Oamenii se recunosc în povestea celor doi, în asocierea dintre actual și tradițional ce ne plasează la capătul de linie al Balcanilor, la porțile Occidentului. Într-o generație făcând parte din mai multe generații de sacrificiu. Din ’89 încoace sau, poate, mai de timpuriu – până când? Asemenea spectacole, privite cu detașarea necesară parodiei din ele, sunt piese de muzeu pentru cei din afară. Ancore ce nu ne dau voie să uităm că părinții noștri sunt o asemenea generație de sacrificiu; la limita dintre lumi, trecând masiv prin perioada de tranziție postdecembristă, cu o identitate nedefinită dinspre comunismul în care erau de toate, apoi brusc nu mai era nimic, înspre capitalismul în care brusc au fost de toate, iar acum nu prea mai e nimic.

Folosind textele a mai multor umoriști români, Andrei Ciobanu înfiripă un scenariu din patru acte, mizând ca întotdeauna pe comicul de limbaj, de data aceasta mai mult ca oricând. Mai întâi, nevasta nu îl lasă să doarmă, apoi nu poate pleca la bere cu amicii și încearcă să-și însceneze ieșirea, după care mașina e confundată într-o relatare cu amanta. În cele din urmă, Revelionul (reminiscențe ale bradului împodobit în noaptea dintre ani și nu la Crăciun), nu se mai pleacă la petrecere, spectatorul are vaga impresie că tot ceea ce-a văzut nu-s decât scenetele unei nopți de Revelion din locul niciunde, momentul nicăieri, și povestea se încheie cu revenirea fiului, care anunță o nouă generație, nu tocmai diferită de cea anterioară (parodic, intervine refrenul ”Gândim la fel, simțim la fel, iubim la fel”) și o viață la fel. GPS (The Global Positioning System) semnalizează că, mental și spiritual,  locul pe hartă nu s-a schimbat de ceva timp.

Au trecut cearcănele peste Frosinel și Petronela, adânc conturate, de parcă era cu mină de creion HB, Andrei Ciobanu e mai sigur pe sine și mai expresiv, Ana Hegyi la fel de conștiincioasă, chiar și atunci când improvizează; știe că nu trebuie să privească în sală, dat fiind că rolul ei nu presupune interacțiune cu publicul, și nu o face, ține morțiș să își exerseze privirea impersonală. Acest rol de casnică obișnuită, departe de a fi un contre-emploi, îi vine mănușă. Cei doi tineri în clasa a X-a de la final (băiatul pe viu, fata doar filmată), elevii Anei Hegyi de la Palatul Copiilor, vor duce povestea mai departe. Încotro? Vom vedea, pentru că ”va urma”.

Ce ne facem cu degustătorii de teatru provincial care nu sesizează latura usturător-parodică a spectacolului? Care îi urmează pe Frosinel și pe Petronela din convingerea intimă că le seamănă și că e bine așa? Într-adevăr, pericolul de a rămâne la nivelul comic de suprafață al unui spectacol de bar pentru sala mică e real și poate că nu trebuie depășit dacă nu e cazul. Cei ce aveți un măr roșu lipit cu scotch de monitorul cu tub – mâna sus! Sau, mai bine, mâinile în aer: ”Trăim la fel”. Diferența între lumi distincte o face privirea, iar ispita de a privi la fel e foarte mare.

 

(Dragoste pe… GPS de Andrei Ciobanu, distribuția: Ana Hegyi, Andrei Ciobanu, Eduard Onu, premiera: 19 iulie 2015, sala mică, Ateneul Tătărași)

 

Dana Tabrea

Teatru provincial (2)

Spectacolul 1+1=3, jucat și regizat de actorii Ana Hegyi (Petronela) și Andrei Ciobanu (Frosinel), a avut premiera pe 14 martie (în reluare 5 aprilie) în cafeneaua Maideyi. Proiectul reprezintă continuarea unei alte montări, Căsătorie în doi, după texte de Ion Băieșu și regizată de Andrei Ciobanu. De această dată, scenariul propus folosește atît texte de Ion Băieșu, cît și un fragment din piesa de teatru ”De ochii lumii” a lui Teodor Mazilu. Titlul e ales dintre variantele disponibile: matematic corect, 1+1=2; 1+1=0, matematic incorect (atît cît știm noi, cel puțin), 1+1=1 (metaforă pentru cuplul unit, dar și pentru singurătatea în doi, culmea). Nu întîmplător 1+1=3: cea de-a patra scenă îi introduce pe cei doi în postura de proaspăt părinți. De-abia întorși de la maternitate, ei dispută numele (Gheorghe sau Gică), educația (spartană, călit și oțelit sau invers), viitorul (sportiv sau ospătar), temperamentul (romantic sau realist) copilului, pasîndu-l de la unul la celălalt ori fredonîndu-i versuri nepotrivite, în loc de cîntece de leagăn. Problemele lor degajă stupoare, stilul ba semidoct, ba, mai curînd, semianalfabet amuză.
Cei doi protagoniști construiesc cinci scene de tête à tête domestic, suficient de variate între ele și care se mulează destul de bine genului teatru de bar-café, foarte accesat în special de tineri la Iași. În lectura mea, spectacolul destul de provincial ca alegere tematică, prin limbaj și tot ceea ce reprezintă ca tehnică dramatică (mă feresc să folosesc termenul de ”artă”), e o ironie plină de cinism, dar lipsită de malițiozitate, complet dezinteresată, la adresa provincialismelor conjugale. E parodierea unui anume tip de femeie, greu de întrezărit astăzi în secolul vitezei, dar pasibilă a se autorecunoaște pe ici pe colo în personaj (dacă nu casnică, atunci măcar domestică, dependentă afectiv și financiar, în același timp dominatoare, mai mereu arțăgoasă și destul de fermă în pretențiile-i familiale). E, implicit, parodierea tipului de bărbat, care în completarea modelului feminin schițat, plătește un dublu tribut: vremurilor destul de libertine în care a fost ”aruncat” și mentalității tradiționaliste.
Personajele nu numai că nu sînt culte, dar reprezintă un bizar recul dinspre cultură. Frosinel și Petronela, aliterați și simpatici, pentru că sînt lipsiți de impostură, fac un show pe legea lor. Am remarcat în mod special a doua scenă, cînd cei doi se uită la un meci de fotbal printr-un gard. Ea este costumată mai mult decît hilar, într-o rochie albastră, de ocazie să zicem. În momentul în care hulește ori face galerie înspre așa-zisul stadion, urcată pe un postament, aruncîndu-se înainte cu tot corpul, fără a cădea, cu mișcări voit dizgrațioase și gesturi brutale, strigînd din toți rărunchii, cu ochelari de soare enormi, pare (e o comparație ciudată, știu) o navetă spațială. Pentru că-ți dă impresia, asta fiind și intenția, de inuman și inflexibil, de mașinărie, pregătind o decolare. La antipod, Frosinel e de un calm proverbial, se enervează și se sperie cu măsură, programat, calculat. Dar e la fel de vulgar. Andrei Ciobanu mizează pe comicul de limbaj al textului (atenție la dicție!). De asemenea, am mai reținut scena a cincea de final ca o încercare de confruntare directă cu publicul. Frosinel și Petronela își fac simțită prezența în Maideyi, printre spectactori (karaoke, interacțiune cu publicul, dînd impresia de improvizație deși nu e).
Cu toate că o sumă de scene parcă arbitrar alese, spectacolul e muncit, totodată relaxant. Sper să nu fie nimeni în cafenea, care să îl ia cumva în serios pe Frosinel: ”La teatru știi la ce se doarme cel mai bine? La momoloage.
Dormi un monolog, te trezești la dialog. Asiști la un duel, pe urmă iar mai tragi un somn la monolog, și te scoli odhnit la final, cînd se omoară amîndoi, și te distrezi cu ocazia asta, adică vezi și o crimă în același preț”.




Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/04/teatru-provincial-2.html