Ultima țigară fiecare o fumează singur

 

Chiar de la început, între doi deținuți de la Auschwitz are loc un scurt schimb de replici în contradictoriu despre poziționarea omului în fața propriei morți. Dacă unul susține că e mai ușor să mori alături de alți oameni, celălalt subliniază raportarea individuală la moarte. Ultima țigară fiecare o fumează singur. În ciuda acestui adevăr, spectacolul dezvoltă o pledoarie pentru a nu fi singur în fața morții.

Mai întâi, Fondane refuză ordinul de eliberare nu doar pentru că nu vrea să o lase pe sora sa Lina (după cum și-au promis să rămână ”contopiți, cum stau ciorapii în dulap, doi câte doi”), ci și de teamă că va muri în cele din urmă singur. Apoi moartea prin gazare este transfigurată artistic în imaginea condamnatului care, având dreptul la o ultimă țigară, devine el însuși acea ultimă țigară, în timp ce ”se inspiră și se expiră”, și se mistuie, devenind scrum, asistat de fantasma unchiului său preferat, Dr. A. Steuerman. Prin acest delir lui Fondane i se acordă șansa de a-și termina poemul în propria cenușă și de a nu muri singur. În al treilea rând, spectacolul însuși este conceput ca o reconstrucție a trecutului recent, spectatorii împărtășind pe viu poemul și destinul lui Fondane, ultima țigară, metaforă și realitate.

Pe Fondane îl diferențiază de alți autori legătura dintre scriitură și viață; opera sa devine viața sa, iar destinul său începe – lucru de care e pe deplin conștient – odată cu moartea sa. Moarte pe care nu o refuză pentru că știe dinainte care vor fi consecințele acesteia în gândurile și inimile celor care îl recitesc acum, la fel de metaforic cum el însuși s-a fumat odinioară. În Exerciții de admirație, Cioran îi dedică un fragment în care remarcă potrivirea stupefiantă dintre chip și discurs. E vorba tocmai despre incapacitatea lui Fondane de a-și separa opera de viață.

Cu toate acestea, montarea nu e scutită de anumite exagerări și presupuneri. Cioran este zugrăvit într-un mod lamentabil, acuzat de fățărnicie, tocmai pentru că teoria și practica, viața și opera nu concordă, deși scriitura e locul în care latrinele sufletului său își află o defulare stilistic edulcorată; în al doilea rând, presupoziția că Cioran l-ar fi denunțat pe Fondane, luarea în derâdere a scrierilor de tinerețe implicând tema sinuciderii nu sunt tocmai amuzante. De același tratament parodic are parte și Minulescu, chiar dacă viața și poezia lui merg mână în mână; surprins în mijlocul idilelor și al melodramei, poetul face obiectul unor momente amatoristic-umoristice. Benjamin Fondane este redat foarte arogant prin Ovidiu Ivan – stăpân pe rol, totuși insuficient insuflat din interior. Scene ce par exerciții regizorale se îmbină cu scene create cu intuiție și viziune. Cum ar fi momentul cu omul din mobilier, susținut de proiecție, sau visul premonitoriu, când Ovidiu Ivan pare mai puțin exterior de emoția rolului.

Per ansamblu, spectacolul este excelent susținut energetic, derulându-se în mod circular și construind ca un miez narativ din linii principale viața lui Fondane – ratările, peregrinările, succesele –, plasând la început și final situația din lagăr. Cel puțin 10 minute la început sunt dedicate intrării publicului în atmosfera de lagăr, separat de două rânduri de sârmă ghimpată simulată de trecut, prin fața ochilor trecând portrete de oameni gazați în lagărele naziste, asistând la tunderea lui Fondane, mutat de la Drancy la Auschwitz, pe un fond muzical grav, menținând tensiunea prin două note susținute (sus-jos), lătrat, stropi.

Ulterior atenția se comută dinspre latura audiovideo (proiecție simplă de sârmă ghimpată pe cortina de tifon) pe așezarea pantofilor vechi, o soluție regizorală viabilă: pantofii adulților sunt separați de cei ai copiilor dintr-un morman fără șir, semnificând oamenii uciși. Mereu o pereche de pantofi ori o altă urmă a trecutului e plasată cu reverență pe linia de demarcație dintre spațiul actorilor și cel al spectatorilor, spre readucere aminte. Excelent intră în rolul nazistului Adrian Marele; atât mina, cât și postura corporală fiind impregnate de cinism, detașare, indolență. În rest, există o tendință înspre tușarea rolurilor, cu excepția fricii condamnaților care prin plus de expresivitate devine transmițător de emoție. Ororile din lagărul de concentrare sunt expuse la extrem (exagerări favorabile): deținuții sunt supuși oprobiului și batjocurii. Cabaretul și semitravestiurile diminuează încordarea dramatică ce va reveni în alte scene. Eliberarea ringului prin aruncarea pantofilor în spațiul din spatele cortinei transparente se face prin exagerarea sunetului care în mod normal ar însoți o asemenea acțiune: absența este înlocuită printr-o absență abisală, care urlă – trecerea între momente complet diferite creând un contrast prin care încordarea energetică e jonglată regizoral. Majoritatea actorilor interpretează dublu rol, stăpânind cel puțin două registre de joc.

Trei momente comută vibrația spectacolului pe maxim: despărțirea lui Beno de mamă, proiecția cu lungirea fantasmagorică a brațului de legătură și transformarea copilului în zmeu de jucărie; vizionarismul lui Fondane (tramvaiul electric suplinește trenul morții, iar actorii au măști animaliere, oamenii intrând în vagoanele destinate transportului de vite); trecerea de la speranță la disperare, atunci când utopia Pitchipoi nu-i decât Auschwitz, prin dublă proiecție succesivă. În permanență, filmări cu actorii ori rezumarea momentelor-cheie din scenă sunt repunctate prin proiecție.

Depoul, neconvențional ca spațiu de joc, este ales cu sens: viața lui Fondane a fost o călătorie permanentă cu tramvaiul electric, înființat la Iași în anul nașterii sale, cu trenul rapid spre București, ulterior spre Paris, cu vagonul fără întoarcere pentru cei însemnați cu steaua galbenă. Spectacolul face parte din proiectul ”Istoria minorităților – o abodare cultural-artistică a diversității” și readuce tema memoriei și pe cea a Holocaustului în atenție. E un spectacol de teatru documentar, realist, cu accente naturaliste, cu ieșiri din schemă prin cabaret, proiecție și bufonadă, un document de referință pentru recrearea unui pasaj istoric în imaginație, plecând de la mărturiile trecutului. Îmbină regizoral detașarea actoricească și implicarea spectatorului prin mesaj și sugestii audiovideo, prin light design balansând între cele două emoții ale tragediei clasice (compasiune și teamă, iluminat gălbui și reflectoare albastre). Muzica se pliază pe subiect (Lili Marlene, Zaraza, Zavaidoc).

Actorii rămân în spatele cortinei transparente, ne privesc, fantomele trecutului strigă. Îi mai auzim de afară în timp ce admirăm macheta cu lagărul de concentrare. Pofta nebună de joc ar lua-o de la capăt, pentru că sunt tineri și scena îi hrănește. Dar dacă Bahluiul e ”râul lipsit de glorie”, comparativ cu Dâmbovița ori Sena, atunci de ce s-a scris această ”operă” aici?

 

(Ultima țigară a lui Fondane de Cătălin Mihuleac, regia: Octavian Jighirgiu, distribuția: Ovidiu Ivan, Cătălin Mîndru, Codrin Dănilă, Adrian Marele, Bogdan Cantauz, Dumitru Florescu, Bogdan Pălie, Theodor Ivan, Cosmin Panaite, Genovel Alexa, Bogdan Bortă, Alexandra Cantemir, Laura Bilic, Alexandra Bandac, Ancuța Gutui, Andreea Darie, Alexandra Gîtlan, Alexandra Macovei, Mădălina Mantu, Dorel Zapoi, coregrafia: Edi Stancu, video concept: Andrei Cozlac, sound design: Ana Teodora Popa, light design: Gheorghe Albianu, premiera: 22 septembrie 2015, depoul RATP Iași)

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/09/ultima-tigara-fiecare-o-fumeaza-singur.html
 

Problema discriminării în teatrul contemporan

 

Printre temele de interes astăzi, care fac obiectul unor spectacole de teatru documentar, se numără și problematica discriminării. Pe 20 noiembrie, Teatru Fix a găzduit inter@FAȚA, un performance realizat de dramAcum în parteneriat cu Centrul Național al Dansului București. Pe parcursul a două ore și jumătate sunt investigate discriminarea homosexualilor (subiect actual) și discriminarea populației rrome și a evreilor (sub forma analizei teatrale a unor pasaje din trecutul recent).

Fiecare subtemă are o virtute a ei prin modul în care este abordată în acest context: subiectul discriminării cuplurilor gay este actual, cel al discriminării populației rrome – necesar, iar reamintirea Holocaustului – intens. O concentrare tematică foarte mare, cu intercalări, fiecare dintre aceste subiecte putând face obiectul unui spectacol singular. În ceea ce privește temele aparținând trecutului recent, poveri mai mici sau mai mari pentru omenire, acestea sunt susținute prin interviuri prezentate fragmentar prin proiecție. Tema cea mai actuală (discriminarea pe criterii de orientare sexuală) este tratată cu o mai mare lejeritate atât prin construirea unei povești în fața publicului, cât și prin interactivitate aparent improvizată.

Publicul este divizat în două categorii: ”marele public” (cei care la intrare au primit cartonașe sub formă de triunghi violet) și cei care au primit cartonașe în formă de triunghi roz. Pe scaune, pe spectatori îi mai așteaptă două cartonașe în formă de triunghi (verde și roșu) pentru a răspunde la sondaj prin ridicarea acestora. Pe parcurs, istoricul triunghiurilor colorate este elucidat: în lagărele SS, deținuții erau departajați prin aplicarea unui triunghi diferit colorat; violet pentru diferențe religioase, roșu pentru deținuții politici, negru pentru deținuții antisociali, verde pentru infractori, roz pentru homosexuali, albastru pentru emigranți. Deasupra triunghiului colorat era aplicat un altul galben pentru a se obține steaua lui David în șase colțuri. ”Marele public” are acces la panoul de proiecție, în timp ce deținătorii cartonașelor triunghiulare roz stau chiar sub acesta, formând publicul din rândul căruia sunt aleși cei care vor participa activ la spectacol. Pe parcurs, însă, sunt antrenați și spectatori din cealaltă parte a sălii în momentele interactive (calambururi, sondaj, chestionar).

 În principal, dintre deținătorii cartonașelor roz sunt selectate persoanele care vor participa la experimentul de monitorizare a activității neuronale prin electroencefalogramă și de generare a fondului muzical al performanceului, prin conectare la aparatul tehnic. Trecând peste faptul că muzica ar fi trebuit produsă, în paralel, de activitatea neuronală a doi subiecți, ca reacție la manifestările scenice (însă unul dintre dispozitive nu pare să funcționeze), apreciem ideea originală de a înregistra și măsura în forma undelor generate de EEG o serie de factori, cum ar fi: atenția subiectului (de două ori), nivelul de frustrare atins (reacția la situațiile de discriminare prezentate), starea generală a subiectului. Cumva, se urmărește ca reactivitatea unui eșantion de public la exemplele de discriminare redate în spectacol să fie înregistrată în direct și să devină audibilă pentru ceilalți (prin transformarea undelor provenind de la encefalograf în unde sonore). E interesantă găsirea unei modalități de a vedea care este reacția publicului și de a o face parte a performanceului, însă nu mi-e clar că ideea este pusă în practică, așa cum s-a proiectat inițial.

Decorul este modular, mobil, economic, util pentru construirea scenelor întrepătruse, având în centru când una, când alta dintre tipurile de discriminare puse în joc. Sub aspectele teatrului documentar, spectacolul este excelent realizat, numai că miza mi se pare ceva mai mare – și performance cu interactivitate scenică, mergând până la a avea nevoie de public pentru realizarea spectacolului (mă refer iarăși la chestiunea EEG și convertirea impulsurilor electromagnetice în unde sonore, producerea de muzică în timp real, în același timp la un spectator și la un actor – situația intenționată, nu și cea realizată în reprezentația dată). Pasajele de trecut recent explorate (discriminarea rromilor și Holocaustul) creează momente redate cu mijloace simple, dar dramatice (voi numi doar ruperea extrem de sugestivă a ciorapilor de către una dintre interprete, pe fondul relatării maltratării la care a fost supusă). Nu lipsesc nici teatrul fizic, nici pasajele coregrafice, structura este dinamică, spectacolul e foarte bine documentat. Actual, necesar, intens acest performance pune probleme indispensabile teatrului contemporan documentar de investigație.

(inter@FAȚA, concept și regie: Alexandru Berceanu, scenariu: Andreea Chindriș, Alexandru Berceanu, Vasile Nussbaum,  interpreți: Cătălina Bălălău, Paul Dunca, Ionuț Niculae, Liviu Popa, compozitor: Cătălin Crețu, programator: Grigore Burloiu, video artist: Maria Drăghici, coregrafia: Ana Costea, scenografia: Sabina Pavel, Teatru Fix, 20 noiembrie 2014)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/12/problema-discriminarii-in-teatrul.html