Grădinărit uman. Despre oameni și câini

 

Termenul ”cultură” provine la latinescul ”colere” care înseamnă a cultiva. Civilizația și cultura îl îndepărtează pe om de latura sa animalică, barbară și îl apropie de cea spirituală. Însă omul rămâne în esența sa o ființă animalică, având posibilitatea de a alege, și care în orice împrejurări va alege cea mai rea posibilitate dintre toate. În acest sens, ”Grădinărit uman” nu este atât despre familia disfuncțională, cât mai ales despre o umanitate disfuncțională în întregul ei. Departe de a putea fi vorba de o comedie, poate doar despre la comédie humaine.

Atmosfera spectacolului întreține paradoxurile. Adesea, totul predispune la o scenă de o intensă melancolie, când luminile, tonurile roșiatic vineții, efectele fumigene, soundul tensionat concură la crearea unei atmosfere care e contrazisă de trivialul monologului din față. Singurele momente pline sunt cele în care se desfășoară recitalul câinelui cu privire la cele, extrem de multe, de care trebuie să ne fie milă, dar și cu privire la cele, ceva mai puține, de care nu avem de ce să ne fie milă (dacă ar trebui, de exemplu, să ne fie milă de cei care nu au cu ce cumpăra nimic, celor care nu au cu ce cumpăra nimic nu are de ce să le fie milă de nimic).

În fine, monologurile respective ar rolul de a exprima opiniile mai adânci ale scriitorului destul de subversiv la adresa societății contemporane. Sunt momente grave în spectacol când subiectele serioase ale scriiturii lui Rodrigo García ni se dezvăluie: o societatea umană compromisă prin liberalism economic și consumism. Dacă înainte conta să avem orașe, acum contează că avem restaurante.

Mă gândeam pe parcursul vizionării că una dintre cele mai năstrușnice idei ale montării o reprezintă plasarea Elenei Popa în rol de câine, un câine uneori mai uman, prin comportamentul său și înțelegerea de care dă dovadă, decât înșiși oamenii din montare. Acest rol nu e întâmplător deoarece nu de puține ori se creează analogii între cele două regnuri, arătându-ni-se pe de o parte cât de animalici sau câinoși sunt oamenii, iar pe de altă parte cât de umani și înțelepți pot fi câinii. Asemenea paradoxuri, improvizații actoricești diverse, libertatea de creație și de mișcare scenică, faptul că actorii au prilejul să transmită mesaje proprii către public, iar nu aparținând unui dramaturg sau regizor, pe care să le resimtă ca fiindu-le străine, spiritul de echipă de care dau dovadă, într-un spectacol rece, mai degrabă reflexiv decât distractiv, sunt atuuri importante.

Disputa de ansamblu, pe viață și pe moarte, se dă între suporterii a două renumite echipe de fotbal din Spania, al căror nume apare, succesiv, pe frontonul barului. Dormitorul e călcat de amprenta unei tălpi uriașe prin care iese lumina, iar biblioteca are un locuitor ciudat, o spiridușă (Fatma Mohamed) care copiază opera lui Proust, după care obișnuindu-se cu scrisul, uită de unde a început, crezând că îi aparține. Tocmai această spiridușă plagiatoare de opere celebre va restitui ordinea lumii unde se va da bătălia finală dintre suporterii celor două echipe diferite. Iar în altă ordine de idei ar putea fi vorba de bătălia dintre umanitatea și animalitatea din om. Astfel că spiridușa este salvatoarea lumii invadate de suporterii echipei adverse și cea care le va reda libertatea într-o altă ordine existențială, mai apropiată poate de firea lor (în acest sens, al trecerii între cele două lumi, a oamenilor și a câinilor, spectacolul este circular).

Din tot ceea ce am spus, se poate observa că e mai mult decât doar ceva serios în toată această năzdrăvănie scenică, lucru nu tocmai lesne de întrevăzut la o simplă privire. Mai mult decât o grădină, fauna umană care se perindă prin fața spectatorului te lasă perplex. Pare o lume uluitor de fără noimă, o năzbâtie totală. Din când în când scena e traversată de o mamă absolut hidoasă, plimbând un cărucior. Nu mai puțin absurde sau grotești sunt toate celelalte personaje, cuplul de la etaj, mecanicul care se încurcă, dar se și descurcă de (cu) tatăl de familie al doamnei care tot traversează scena și care sfârșește prin a o spulbera.

Carnagiul reprezintă un prilej pentru ca adevăruri usturătoare să se facă auzite: oamenii se împiedică unii de alții. Cel puțin acum, când se impun măsuri privind distanțarea umană, devin insuportabile aglomerările umane. Insuportabile pentru ceilalți. Iar ceilalți sunt iremediabil infernul. Faptul că oamenii și câinii fac schimb de locuri, de roluri cu atâta ușurință spune destul de multe cu privire la umanitatea sau mai curând la animalitatea omului. De fapt, acesta e sensul în care se merge. Oamenii mor pentru ca animalitatea din ei să trăiască mai bine. Masacrul final nu-i decât o metaforă pentru toată această schimbare de rol.

Pe de altă parte, grădinăritul uman, tunderea socială de care vorbește regizorul, are în vedere o rărire a populației umane, pentru a o întregi pe cea animalieră. Sau o aerare pur și simplu. Dintre toate aceste teme – menținerea unei planete curate, cu riscul de a depozita deșeurile și gunoaiele în grădina altcuiva, dezvoltarea științei și a tehnicii, în defavoarea spiritualității, sărăcirea drastică e populației globului, astfel încât există și persoane care nu au cu ce să cumpere produse în cadrul liberalismului economic actual –, rarefierea populației umane ne dă cele mai mari strângeri de inimă.

 

 

 (Grădinărit uman de Rodrigo García, regia: Andrei Măjeri, distribuția: Elena Popa, Sebastian Marina, Camelia Paraschiv Katai, Mădălina Mușat, Costi Apostol, Fatma Mohamed, Mona Codreanu, Iulian Trăistaru, decor: Inocențiu Ieremia, muzică: Magor Bocsárdi, coregrafia: Simona Dabija, Teatrul ”Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, premiera: 4 martie 2021, vizionare online)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/04/gradinarit-uman-despre-oameni-si-caini.html

Și aici sunt sfinți…

 

Dramaturgul Peca Ștefan a pus, împreună cu regizoarea Ana Mărgineanu, bazele proiectului ”Despre România, numai de bine”, prin care erau studiate orașe din România, urmând să se creeze o piesă de teatru și un spectacol, plecând de la cele mai actuale probleme ale comunității respective. Astfel, au fost montate piese despre Baia Mare, Piatra Neamț, Târgoviște, ajungând și la Sfântu Gheorghe. Problema limbii, cea a coabitării dintre trei etnii diferite (maghiară, română, rromă) au constituit sursele de inspirație pentru un spectacol despre Sfântu Gheorghe.

 Sfântul din Sfântu Gheorghe. O poveste cu mingi propune un scenariu în stilul agreat de Peca Ștefan, publicul având posibilitatea alegerii unor scene, chiar a finalului spectacolului. Pentru ca desfășurarea jocului cu mingile să fie o luptă strânsă cu hazardul, spectatorii primesc, fiecare, trei mingi colorate diferit, urmând a vota modul în care doresc să se deruleze trei scene din spectacol, conform indicațiilor stăpânului mingilor/maestrului de ceremonii. Astfel că fiecare alegere micșorează considerabil posibilitatea de a alege ulterioară, neexistând manifestarea capacității de decizie deplină (caz în care fiecare spectator ar fi trebuit să primească nu mai puțin de 9 mingi, fiecare culoare semnificând o decizie diferită pentru una dintre cele 3 scene interschimbabile).

Nu se pune accent pe decor, ci pe autenticitatea prezentării unor personaje și situații de viață, dintr-o poveste relevantă pentru diversitatea multiculturală din Sfântu Gheorghe, dintre subiectele atinse menționez discriminarea, violența interetnică, violul, disoluția familiei, favoritismele etc. Date fiind toate acestea, apare figura protagonistului, ale cărui trăsături umane deosebite (generozitatea, dragostea față de oameni, compasiunea) își au sursa într-un incident la care a asistat fără a interveni (violarea unei fete de etnie rromă) și în remușcările ce au luat naștere plecând de la acel incident. Pe de o parte, acesta dezvoltă o obsesie pentru fata pe care nu a reușit să o ajute, doar să o fotografieze în timpul violului, pe de altă parte, o pasiune pentru fotografierea oamenilor necunoscuți care ascund o poveste, cel mai adesea una tristă, a decăderii sociale, fiecare fotografie fiind urmată și de un mic ajutor financiar oferit persoanelor fotografiate, a căror poveste a ajuns să o cunoască. Obsesiile și pasiunile sale, virtutea sau viciul carității îl conduc înspre dezastrul personal, neglijându-și propria familie, propriii copii, jobul. Parafrazându-l pe Heraclit din Efes, am putea spune că și aici sunt sfinți, cu referire la unul dintre cartierele defăimate ale orașului în discuție. Pentru că acolo unde viața e mai grea, e nevoie de ”sfinți”/eroi/îngeri în cea mai mare măsură.

Spectacolul se construiește în maniera teatrului documentar, fără a rămâne o mostră a genului. Un maestru de ceremonii conduce spectatorul prin labirintul de scene în limbile română și maghiară, arătându-i firul roșu al narațiunii și stimulându-l din când în când să ia el însuși atitudine. În trei rânduri este pus publicul să decidă: 1. Dacă dorește să urmărească o scenă din trecutul îndepărtat al orașului Sfântu Gheorghe (o legendă), din prezentul actual sau din viitorul îndepărtat (science fiction). La reprezentația la care am asistat, de interes a fost viitorul îndepărtat (2114), când problema rivalității lingvistice va fi fost deja rezolvată: atât maghiara, cât și româna ar fi devenit limbi moarte, singura limbă de circulație fiind engleza. Generozitatea umană ar fi atins cote uriașe, încât un apel de genul ”vă rugăm nu mai trimiteți donații, deoarece nu mai avem unde să le depozităm” devine necesar. 2. Dacă e interesat de gândurile lui Rareș/Sebastian Marina (protagonistul), ale Henriettei/Elena Popa (soția protagonistului) sau ale Belei/Claudia Ardelean (fata din cartierul de rromi Õrkõ, la al cărei viol asistase pasiv Rareș și pe care decide ulterior să o ajute, pentru a se pune în acord cu propria conștiință, în detrimentul propriei vieți. Fiecare personaj este însoțit de câte o umbră (un alt actor, rostind gândurile cerute de public spre a fi dezvăluite). La reprezentația la care am asistat, publicul a fost interesat de gândurile Belei. 3. Finalul spectacolului, când toată lumea este în impas: Rareș – într-o încăierare dintr-un bar, unde face o fotografie chelneriței fără să ceară voie; Henrietta – în mașină, tulburată de evenimentele recente, punând  în pericol viața copiilor; Bela – pe punctul de a fi violată din nou, la fabrica de pâine unde era în prezent angajată. La reprezentația la care am asistat, publicul decide să o salveze pe Bela, Henrietta sfârșește în tragicul accident, iar Rareș se sinucide.

Un vot destul de dur aș spune, datorat în mare parte și îngrădirii posibilităților de decizie prin alocarea doar a trei mingi diferite, la care mă refeream la început. Dar și semnul alegerilor publicului, în fața căruia actrița Claudia Ardelean a făcut o impresie foarte bună. Pe de altă parte, votul poate fi ușor dejucat, mai ales în ceea ce privește ultimele două scene, solicitând o anumită culoare a mingii pentru o anumită scenă, în funcție, poate, și de un calcul ad-hoc privind receptivitatea, exigențele și nevoile publicului. Actorii trupei Teatrului ”Andrei Mureșanu” sunt foarte performanți și reușesc să mențină nivelul spectacolului, respectând rigori de regie, la destule reprezentații după premieră. Fatma Mohamed a fost interesantă în rolurile de compoziție (reprezentantul rromilor din Consiliul local Sfântu Gheorghe), deschisă înspre improvizație, cu aptitudini de mișcare scenică deosebite; Elena Popa este o actriță foarte conștiincioasă, fie că se află în rol principal, fie că joacă un copil de școală din penultimul rând; Sebastian Marina se face văzut atât prin aptitudini actoricești, cât și prin mici jonglerii ce țin de mimică ori gestică.

 

(Sfântul din Sfântu Gheorghe/A Szentgyörgyi Szent de Peca Ștefan, regia: Ana Mărgineanu, distribuția: Ion Fiscuteanu Jr., Sebastian Marina, Elena Popa, Camelia Paraschiv, Claudia Ardelean, Daniel Rizea, Fekete Zsolt, Gulácsi Zsuzsanna, Fatma Mohamed, Eltés Áron, scenografia: Anda Pop, Teatrul ”Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, în cadrul FEST-FDR 2015)

 

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2015/08/si-aici-sunt-sfinti.html

 

ContemporanIS 2014. Cel mai frumos roman din lume

Constantele ediției de anul acesta a Festivalului de teatru ContemporanIS (26-28 mai) au fost date de folosirea povestirii și a interacțiunii cu publicul. În cea mai mare parte, reprezentațiile, mai mult sau mai puțin dinamice, au luat forma povestirii. Avem relatări documentate din viața unor oameni din Valea Jiului (Sub Pamânt, regia David Schwartz), prezentarea unor situații de viață din spațiul educațional românesc (Copii răi, one-woman show, performer Katia Pascariu) – venind parcă în completarea spectacolului lui David Schwartz care ajungea să pună serios în discuție spre final viitorul copiilor de miner, cât și al altor categorii umane din zona respectivă, pândite de volatilizare -, de istorisirea ușor incredibilă a unei femei în același timp bizare și misterioase care recunoștea oamenii după miros (Parfum de viață pe un tractor, one-woman show, în interpretarea actriței Fatma Mohamed, regia Eszter Kiss), dar și un spectacol în regia Gianinei Cărbunariu – expunerea destinului tinerei generații din România, absolvenți de facultăți, bursieri, o generație care pare să fi înțeles că unicul mod de a supraviețui crizei economice este acela de a te adapta acesteia, capitulând din lupta pentru o existență decentă.

Cel de-al doilea aspect, interacțiunea cu spectatorii, a început să piardă treptat teren în teatrul contemporan: dacă unii actori își lasă auditoriul aproape hipnotizat (deși adoptând aproape cu modestie un rol care ascunde momentele începerii și încheierii show-lui, Fatma Mohamed, o personalitate puternică, exercită o interesantă forță de sugestie asupra publicului, poate studiat înainte, poate nu), alții interesează prin maleabilitatea psihică, datorită căreia joacă simultan personaje multiple (Katia Pascariu), iar alteori un reflector lăsat la maxim te face să invidiezi umbra altora. Despre Dreaming Romania (un performance în același timp entertaining, interactiv și cu mesaj, o producție Teatru Fix) am scris cu prilejul premierei.

În rest, țin să menționez că, de departe cel mai interesant spectacol din festival, Cel mai frumos roman din lume (după The Ventriloquist de Larry Tremblay, regia: Alexandra Penciuc, distribuția: Nicoleta Lefter, Ionuț Grama) reinstalează granița invizibilă dintre actor și spectator și resemnifică ideea de povestire. Spectacolul deschide festivalul cu ultima replică dezarmantă a Nicoletei Lefter care interpretează o fetiță schizofrenă în vârstă de șaisprezece ani/ Gaby: ”Vrei să-ți povestesc ceva?!”. Povestirea este înțeleasă ca joc fabulat în doi, Gaby și Bob sau personajul fără nume de la început, Gaby și psihanalistul, Gaby și fratele ei. Surprinde inventivitatea și modul în care textul este rescris în spațiul de joc: la început Gaby nu-i decât micuța amuzantă ce iese treptat din ori se ascunde într-o cutie elastică neagră, relatându-i unui necunoscut cum de ziua ei, în locul stiloului Parker cu peniță de aur, primise o serie de douăsprezece cutii cuprinse una într-alta; ulterior cele douăsprezece cutii sunt transmutate de imaginația fetei în douăsprezece caiete cu rol magic: orice ar fi scris acolo s-ar fi întâmplat în realitate; în acest mod, aceasta realizează justificarea uciderii fratelui (care ar fi fugit cu cele douăsprezece caiete deși era, în fapt, autorul unei plachete de versuri pe care nici măcar nu i-o dăruise surorii lui) și își construiește o falsă stimă de sine – cele douăsprezece caiete, formând ”cel mai frumos roman din lume”, scrise cu stiloul Parker despre care își imaginează că l-ar fi primit de ziua ei, aveau să-i aducă o faimă prin care își va fi depășit modelul, pe Balzac. Între pacienta îmbrăcată în gheișă și psihanalist se stabilește un pact tacit: metodele de lucru necontrolate și autoritare ale celui din urmă dezvăluie trecerea micuței care detesta pe toată lumea fără motiv înspre autoarea încrezătoare a celui mai frumos roman, în același timp sunt explorate propriile lui slăbiciuni, dincolo de vocile personificate (a fratelui, a  mamei, a prietenei etc.), psihanalistul părând a scăpa el însuși unele replici fără voie. La final, încrederea în sine a pacientei trecută prin mai multe etape ale umilinței atinge cote maximale, aceasta recunoaște faptul că cele trei personaje (Bob, fratele care ar fi supraviețuit într-o țară exotică și psihanalistul) sunt doar creațiile propriei minți, ceea ce duce la destrămarea pânzei de păianjen anterior create (piesă de decor centrală, mutabilă, trimițând înspre cele două cozi pe care fata și le-a tăiat de ziua ei, în semn de protest sau de autopedepsire).

Din gura Nicoletei Lefter se revarsă o ploaie de metafore incredibile, interpretarea lui Ionuț Grama este viguroasă, trecerile de la o voce la alta sunt bruște, decorul și costumația epatează (pacienta și psihanalistul sunt dotați cu două dispozitive similare la mâini). Montarea este o combinație aparte de naturalism, psihologic și suprarealism, cu trimiteri înspre zona science fiction. Asocierea dintre lirism și brutalitate, dintre comic rafinat și gravitate, atragerea atenției spectatorului fără efort, prin joc impecabil și mijloace valabile ar putea deveni dezirabile pentru orice spectacol contemporan.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/05/contemporanis-2014-cel-mai-frumos-roman.html