Florence și Sisif

 

Sisif este un erou deopotrivă absurd și tragic. Absurd pentru că efortul său zadarnic e fără sfârșit și fără finalitate perseverența sa de a înălța bolovanul  înapoi pe stânci. Tragic pentru că e conștient, iremediabil lucid. El îi sfidează pe zei prin revolta sa, iar Camus e de părere că trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.

O situație oarecum similară, oarecum diferită e surprinsă în În plină glorie, cazul sopranei Florence Foster Jenkins care i-a sfidat pe toți aceia care au avut curajul să-i spună adevărul, că falsează și că are o voce oribilă, greu de suportat de un meloman, de un critic muzical, de oricine o asculta în public, aplaudată pentru amuzament, pentru bani sau poate pentru efortul ei absurd de a nu ceda în pofida evidenței de care părea să fie străină, nu complet străină. Întreținându-și prin intermediul câtorva apropiați și al câtorva admiratori mincinoși iluzia că prin muzica ei îi face pe oameni fericiți, Florence protagonistă absurdă prin zădărnicia efortului ei de a cânta pe o scenă și motiv de chicoteli era în felul ei fericită. Uneori, ca o undă de tristețe luciditatea (tragicul) părea să se întrezărească însă Florence refuză să facă loc lucidității în viața ei, murind la fel de inocentă precum a trăit și ascultându-și mereu vocea interioară, neștiută, neauzită pentru ceilalți, expresie a candorii și mărinimiei ei. Altfel decât exemplul lui Sisif, Florence Foster Jenkins rămâne un exemplu de absurd asociat cu comicul. Ceea ce nu o face mai puțin fericită în felul ei, împotriva celor care i se opun, în lumea ei.

Premiera de la Sala Studio e un prilej de a medita asupra exemplelor de comic ori tragic absurd și a modului în care fericirea poate surveni. Dincolo de aceste aspecte, în complicitatea cu publicul conferită de mica sală, spectacolul e un prilej de întâlnire pentru actori și spectatori. Prilej pentru emoții, spațiul din proximitatea spectatorilor emoționându-i pe artiști, după atâtea restricții și dezobișnuirea poate de a fi în imediata proximitate a publicului, mai curând și mai adesea în spatele ecranului. Prilej inedit ca actrița Mihaela Arsenescu-Werner să aniverseze cincizeci de ani de teatru. Prilej de așteptare a unui moment de operă de calitate care se petrece abia la final. Până atunci Mihaela Arsenescu-Werner își dă toată silința să interpreteze ca Florence, care nu putea lua măcar o notă înaltă și falsa, lucru deloc ușor. Poate că e nevoie de mai multă pregătire muzicală pentru a falsa, în cazul acesta, decât pentru ca cineva înzestrat să își etaleze talentul într-un spectacol. Odată cu fiecare prestație actoricească, regizoarea Irina Popescu-Boieru vine și cu o miză dinspre partea de creație de spectacol: cu Radu Ghilaș (Cosmé McMoon)  sau cu duetele dintre Radu Ghilaș și Mihaela Arsenescu-Werner mizează adesea pe tehnicile filmice de derulare înainte a momentului, cu Georgeta Burdujan (inflexibila Doamnă Johnson, pledând pentru oprirea sacrilegiului de a cânta fără voce) mizează pe infiltrarea tragicului în povestea destul de comică, prin momentele de tristețe ale lui Florence, când pare a-și da seama că totuși există și persoane care cred că ea nu poate cânta, pe care imediat ajunge să le nege, odată cu Haruna Condurache (o pitorească interpretare a servitoarei mexicane, Maria), cu Adi Carauleanu (o interpretare corectă, fără excese a lui St. Clair Bayfield) sau cu Catinca Tudose (în rolul voalatei Dorothy), regizoarea mizează cu succes pe tehnica suspansului (înmormântarea anticipată de interpretarea proprie a piesei Llorona de către Haruna Condurache care nu era a lui St. Clair care tocmai avusese un colaps anterior, ci a cățelului lui Dorothy), mici picanterii care conferă sevă și conținut, îmbrăcând în foarte multe detalii exemplul de comic absurd pe care îl constituie atât de schematizata viață a lui Florence, redusă prin abstractizare.

Prezentul spectacol are tocmai rolul de a concretiza, de a crea situații și personaje, detaliind exemplul comicului absurd, de a justifica, de a facilita pătrunderea imaginației spectatorului într-o zonă de viață despre care nu are habar, prin reconstituire, și la care nu ar fi avut altminteri acces.

 

(În plină glorie/Glorious de Peter Quilter, traducerea: Dan Mihu, regia: Irina Popescu-Boieru, distribuția: Mihaela Arsenescu-Werner, Radu Ghilaș, Adi Carauleanu, Georgeta Burdujan, Catinca Tudose, Haruna Condurache, scenografia: Axenti Marfa, mișcarea scenică: Oana Sandu, pregătire muzicală: Diana Roman, premiera: 19 noiembrie 2022, Sala Studio, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2022/11/florence-si-sisif.html

Un spectacol ca o lecție de viață

Trei caractere feminine puternice, interpretate de actrițe cu personalități artistice la fel de profilate (Monica Bordeianu, Doina Deleanu, Mihaela Arsenescu-Werner), făcând abstracție de personalitatea din viața reală, își dau întâlnire în Joc de pisici, un spectacol ca o lecție de viață: despre arta de a îmbătrâni sau de a trăi frumos la o vârstă înaintată, despre conformare, acceptând limitele pe care le impune înaintarea în vârstă în privința imaginii și a modului de a te purta în societate, despre refugiul în tinerețea mimată, despre disperarea sau curajul de a compensa ceea ce nu a fost trăit la timp, sau despre capacitatea de a renunța, despre pericolele pierderii și ale regăsirii de sine la orice vârstă.

Cerințele dramaturgului vizează de la început continuitatea scenică și unitatea decorului pe toată durata, acestea susținând tensiunea interioară a eroinei, deoarece piesa ”trebuie jucată în așa fel încât să pară alcătuită dintr-o singură frază”. Decorul este minimalist, iar costumele au ștaif, muzica aleasă e clasică, și se acordă atenție la sunet și lumini. Cerințele din didascalii se mai reflectă în intențiile filmice ale spectacolului, dezvăluite chiar de interpreta eroinei: ”[piesa] e alcătuită secvenţial în stil cinematografic (…) structura asta cinematografică (…) rolul comportă un foarte mare număr de acţiuni fizice, un număr mare de obiecte manipulate, intrări şi ieşiri prin locuri diferite, un fel de maraton (…)” (Mihaela Arsenescu-Werner).

Secvențele de spectacol sunt izolate în casete de jur împrejurul scenei, demarcate prin elemente de decor (cea mai evidentă e caseta din care intervine sora eroinei, din scaunul cu rotile) și se derulează cu o anumită frecvență, acompaniind crescendoul conflictului din prim-plan. Spectacolul are o anumită structură de cadre, anticipative de la un anumit moment, și este coerent, fără a fi fluent, iar succesiunea filmică este destul de limitată (pauze lungi). Mai mult decât prin cursivitate, convinge în sensul unei neconteniri rolul Mihaelei Arsenescu-Werner, un veritabil tour de force, deoarece actrița dă din nou seama de măiestria sa.

Într-un du-te-vino continuu, cu intrări, ieșiri și explozii, Mihaela Arsenescu-Werner punctează excelent instabilitatea eroinei, scoasă de pe făgașul unei vieți rutinate, dar care îi asigura o anumită stabilitate existențială (jocul cu Șoricel și pisicile vecinilor, cinele de joi cu adoratorul din tinerețe, pe care l-a închis într-un sertar al minții, punând etichetele ”trecut” și ”dezaprobare”, dar fără a închide capitolul de tot, pendulând între tulburarea regăsirii unui personaj diferit de cel ale cărui defecte i le îngroșase din comoditate și de teama pierderii ritualului cinei, care îi acorda un sens existenței serbede. Dintre gesturile efectuate, formarea numărului de telefon cu un uriaș cuțit de bucătărie este cel mai relevant.

Structura piesei urmează o serie de dialoguri prin intermediul scrisorilor sau al convorbirilor telefonice, transpuse scenic. De cele mai multe ori, acțiunea scenică este anticipată sau urmată de evenimentul scrisorii, printr-o explicație sau completare, dar uneori acțiunea dublează la câteva fracțiuni de secundă povestirea. Storytelling-ul și acting-ul ajung în paralel, spre deosebire de filmele la care se face trimitere, unde storytelling-ul are mai mult un rol introductiv (de atragere a atenției asupra poveștii), fiind urmat de acting-ul poveștii propriu-zise (pe relatarea scrisorii trimise de Șoricel Gizelei sau în surprinderea celor doi în flagrant delict). În aceste momente de pierdere la nivel de tehnică regizorală, se câștigă tocmai prin lucrul cu actorul pe care regizoarea mizează cel mai mult (”performanța actoricească”).

În filmul lui  Makk Károly din 1972, vocea interioară a eroinei dublează în mod reușit scene de o mare încărcătură emoțională ce se petrec ca prin vis (temerile și dorințele Elizei), alternând cu scene realiste. Nu sunt evidente în spectacolul de față nici delimitarea de autor și nici cea de ecranizare. În construirea personajelor, ar fi fost interesant de mers împotriva didascaliilor, iar nu în acord deplin cu acestea (bunăoară, inversând distribuirea Mihaelei Arsenescu-Werner și a Doinei Deleanu în rolurile Eliza, respectiv Paula). Însă se rămâne la Eliza ca femeie puternică, rigidă, dar având în ea ceva șleampăt, la Gizela rafinată și discretă, la Paula plină de farmec, cochetă, dar interesată și dominatoare. Chiar și așa, Doina Deleanu o interpretează de minune pe mironosița părând mai tânără decât vârsta, pedantă și ipocrită, fiind potrivită și pentru roluri malefice, deși e o excepțională lady a scenei.

Pare o montare ca o etalare de prestații actoricești feminine extrem de variate, prezența masculină e fie episodică (Cosmin Panaite), fie strâns legată de psihologia personajului feminin (Constantin Avădanei face un rol în buna tradiție stanislavskiană în care s-a format și joacă de-o viață). Episodică este și prezența scenică a Biancăi Ioan, care, deși joacă fără reproș, și-a pierdut sclipirea de la început. Personajul Șoricel este șters și totuși bufon (Catinca Tudose). Rolurile adolescentine ale Harunei Condurache, de la Acasă, în miezul verii încoace, o surprind în ipostaze tot mai favorabile.

Realismul psihologic dezvăluie o tragicomedie cu accente absurde și grotești. Realismul magic și onirismul își fac simțită prezența din compoziția puternică, grotescă a personajului Adelaida Bruckner, inspirat redat de Brândușa Aciobăniței, și în momentele de coșmar ale Elizei (înmormântarea, nunta), aceasta crezând că s-a sinucis cu pastilele date de ginere (farsă absurdă). În același timp, e vorba de egoismul uman, de falsa comunicare, de prăpastia dintre generații, ultima sugerată de duelul simulat între Brândușa Aciobăniței și Monica Bordeianu – ” (…) Iar atunci când bătrânii au ceva de împărțit între ei, noi [tinerii] râdem” –, și de foarte multe refulări (Victor renunță la amor, în schimbul meselor copioase, dar Eliza rămâne cu nostalgii și sentimente, cu sentimente de vinovăție).

(Joc de pisici/Macskajáték de Örkény István, traducerea: Gelu Păteanu, regia: Irina Popescu-Boieru, scenografia: Axenti Marfa, distribuția: Mihaela Arsenescu-Werner/Eliza Orban, Monica Bordeianu/Gizela, Doina Deleanu/Paula, Catinca Tudose/Șoricel, Constantin Avădanei/Victor Csermlenyi, Haruna Condurache/Ilona, Brândușa Aciobăniței/Adelaida Bruckner, Cosmin Panaite/Josef, Bianca Ioan/Chelnerița, Irina Crețu/Infirmiera, premiera: 9 aprilie 2016, Sala Studio ”Teofil Vâlcu”, TNI)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/04/un-spectacol-ca-o-lectie-de-viata.html

Ultimele două premiere de la Ateneu

Cele mai recente două premiere de la Ateneul Tătărași, Cerere în căsătorie (25 mai) și Titanic vals (14 iunie) au fost regizate de Radu Ghilaș, respectiv Mihaela Arsenescu-Werner. Prima este o adaptare în căutarea unei idei originale după piesa timpurie a lui A.P. Cehov. Cea ce-a doua, o adaptare mai mult la nivel formal (limbaj pitoresc actual, prezența noii tehnologii – tabletă -, modificarea personajelor). Dacă în primul caz, esențială este politizarea scenariului în context actual și voalarea intensității dramatice prin folosirea unei varietăți de mijloace regizorale, în cel de al doilea – actualizarea este ușor forțată. Întâmplător sau nu, ambele montări apelează la Cătălin Târziu pentru scenografie. În ambele situații, distribuția reunește tineri actori aflați la începutul carierei, alături de cunoscuți actori ai Teatrului Național din Iași.

Prima premieră a coincis cu data alegerilor europarlamentare, de aceea nici nu am mai luat în calcul improvizația renumitului actor ieșean Emil Coșeru din finalul spectacolului, grăbindu-mă să ajung la vot. Ca mulți alții?!... Farsă mai ceva decât la Cehov sau hazard?  În absența proiecției care ar fi trebui să închidă noul scenariu, ideea centrală nu a avut de suferit, fiind deja clară din parcursul scenic din ultima parte. Chiar și așa, în absența finalului propriu-zis, un punct terminus a existat și citatul-cheie pe care nu am mai apucat să-l văd în proiecție, dar pe care l-am ochit pe laptopul în așteptare și-a făcut treaba (cel puțin în ceea ce mă privește): ”Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl retrăiască” (George Santayana). Mi s-a părut interesant cum o piesă căreia în mod normal nu i se acordă atenție, fiind montată în paralel cu un alt text cehovian timpuriu, Ursul, devine pretextul unor idei îndrăznețe: conflictul dintre tabăra estică și cea vestică, confruntarea dintre extrema dreaptă (comunism) și extrema stângă (fascism), ambele reprezentând, ca atitudini și nu ca sisteme de conducere, nemaifiind cazul,  pericole la fel de mari pentru ceea ce se dorește a fi democrația europeană. Pe fundalul unei nunți (alianțe) care nu se știe dacă va putea fi realizată vreodată, o parcelă de pământ este disputată (pretextul atâtor războaie istorice) și conflictul dintre puterea a doi câini (forțe armate, de apărare) cu nume similare ajunge să constituie miezul montării de față. Soluțiile regizorale sunt mult prea sonore, pitorești și colorate, însă ideea rezistă și poate fi distilată, dând la o parte tot ceea ce constituie un balast scenografic și procedural. Revenind la citatul din Santayana, acesta punctează chintesența spectacolului: un trecut uitat riscă să se repete inevitabil, chiar dacă luând o formă nouă. A identifica despre ce este vorba din trecut într-un conflict politic actual presupune un risc, însă dacă puterea de decizie lipsește sau, cum se zice, zarurile sunt deja făcute, orice implicare e inutilă și iluzorie.

Mihaela Arsenescu-Werner alege un text validat de numeroase reprezentații pe care își propune să-l lase în voia tinerilor în curs de afirmare, cel mai tânăr dintre actori este practic un copil foarte curajos pe scenă (Luca Știrbu). În cazul de față, nu există o idee directoare, doar încercarea de a reda cu mijloacele comediei o piesă pe care, inevitabil, am vizionat-o de nenumărate ori până la ora actuală. Brândușa Aciobăniței se distinge vizibil printr-un rol de compoziție, actrița dispunând de un mod inconfundabil prin care poate reda fasoanele unui personaj. Aproape de public, Daniel Busuioc, în rolul titular al lui Spirache, domină scena Ateneului alături de actrița deja menționată.  Numai pentru accesele de furie ar fi trebuit poate să găsească, dacă nu alt ton, măcar o atitudine care să diferențieze acele mici momente de revoltă de starea generală a bonomului consolat cu destinul său și care în modul cel mai sincer, molatic, fără a ceda tentației de a fi chiar bleg (!), nu își dorește mai mult decât consideră că merită. În rest, distribuția este, repet, una tânără și în creștere, sper, din punct de vedere artistic.

Pentru premierele care vor urma la Ateneu îmi doresc spectacole mai alerte din punct de vedere regizoral, eventual experimente teatrale nonconformiste, care să mai rupă din monotonia și cumințenia instalată. Dacă Radu Ghilaș propune idei pline de cutezanță, cu mijloace regizorale oarecum interesante, dar păstrând un cadru vetust, mi-aș dori să pot vedea idei noi în medii scenografico-vizuale noi pe scena Ateneului.

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/06/ultimele-doua-premiere-de-la-ateneu.html

Damen Tango

Din cultura mea generală, ”damen tango”  e acel tip de tango când femeia invită bărbatul la dans (vezi "damenvals"). Nu e cazul de explicație pentru titlul piesei autoarei școlite la Moscova, Valentina Aslanova, pentru care intriga e constituită dintr-o permanentă anticipare a finalului. Acest lucru este valorificat la maxim de regizorul Vitalie Lupașcu, într-un spectacol de scenă studio. Ai putea avea impresia, pe parcursul întregii montări, printre rememorări, picanterii de replică și etalări de joc actoricesc, că nu-i decât, asemeni vieții umane, o așteptare a ceva ce nu ar mai avea sorți să se producă. Dimpotrivă, tangoul de final are loc și nu mai e, așa cum ne învață dicționarele (vezi "damenvals"), un dans în care invitația vine din partea doamnei, ci devine unul între două persoane de sex feminin.

Pentru Mihaela Arsenescu Werner, acest rol e un soi de ”cântec de lebădă” actoricesc, mai ales că interpretează zvâcnirile unei artiste la apusul carierei. La polul opus, pentru Bianca Ioan ar putea constitui o pistă de lansare pe scena oficioasă (servitoarea doamnei și viitoare parteneră de dans într-un concurs propus pe neașteptate) . Tânăra, câștigătoare în anul 2011 a două premii importante la Galele Hop, ”Premiul Timică” și ”Premiul publicului”, se dovedește extrem de populară, de un comic debordant și suculent, aptă de improvizație într-un grad ridicat, de invidiat; ar putea deveni, dacă i s-ar acorda șansa, genul de actriță pentru care nu personajul împrumută din temperamentul actorului, ci, mai mult, personalitatea actorului devine ea însăși personaj. Cât despre Daniel Busuioc, acesta interpretează pentru public, punând în joc șarmul scenic ce-l caracterizează, cu precizarea că riscă să devină repetitiv, de la un rol la altul, ceea ce n-ar părea, totuși, să fie cazul de data aceasta. Îmi aduce aminte prin trucurile realizate cu vocea de un banc despre șerpi, când povestitorul trebuia să introducă mereu câte un sâsâit, pentru  a construi poanta. La fel, poate, și-n cazul lui Daniel Busuioc, de această dată, peltic din cauza castorilor (joacă rolul unui profesor doctor, cercetător pasionat de rozătoarele cafenii). Spectacolul ar fi avut de câștigat dacă Daniel Busuioc ar fi interpretat dublu rol, el cumva comasând partitura profesorului/chiriaș și pe cea a Domnului Boucher (bărbatul care sătură mâna femeilor ca o meduză și aduce în dar bomboane de ciocolată); în acest sens, s-ar fi putut realiza o detașare de text, cu atât mai mult cu cât se fac pași în direcția menționată, actorul renunțând uneori, fără justificare, la accentul peltic și aducând daruri constând în ciocolată. În general, orice detașare de text ori recreare a acestuia e de dorit, iar rolurile multiple sunt întotdeauna de apreciat, de aceea aș recomanda revederea acestor aspecte.

Regizoral, la nivel interpretativ, spectacolul nu pune mari probleme deoarece Mihaela Arsenescu Werner știe să-și câștige audiența, chiar prin tonul patetic, nu mai spun în ce măsură prin cel hazliu, în timp ce Bianca Ioan și Daniel Busuioc ocupă, inevitabil, registrul comediei; estetic, se jonglează, volens nolens, și cu ridicolul ori melodrama. Scenografia, dincolo de elementele realiste inevitabile (o canapea, o lampă, o jucărie mare de pluș pentru repetiții ș. a.), inovează prin două draperii transparente de voal laterale (una roșie, alta albastră), în fundal, care lasă la vedere, în mod intenționat, ventilatoarele negre din spate, cu rolul de a crea efectele speciale pentru momentul dansului de final. Se încearcă o apropiere a scenei de public, Daniel Busuioc împarte bomboane de pom (premiera a avut loc înainte de Sărbători) și se așează pe scări, pentru a viziona scena de final/ tangoul (scenariul este respectat de regizor hazardant de mult). Tot la efecte speciale, putem reține folosirea proiecției (un simulacru de fereastră, de unde se văd acoperișurile caselor din Paris, o imagine destul de statică, dar devine interesant că e folosită și ca aparat video ori TV/ sunt derulate lecții de tango etc.). În același timp, nota avangardistă pe care o primește costumația personajelor (șosetele verzi ale profesorului, adidașii albi, în stilul anilor 90 cu benzi mov ai servitoarei, în timp ce restul ținutei, în ambele situații, e una conformistă), dar și prestația cu excese actoricești de bun augur a Biancăi Ioan, ar putea conta în rândul aspectelor care conferă o atmosferă aparte spectacolului. Perdeaua de beculețe, însă, deja intens fumată în spațiul teatral ieșean, dat fiind și momentul premierei, nu mai primește nici un plus critic. Ce rol o fi având drapelul național (rezultând dacă pui cap la cap cele două perdele de voal și draperia galben-muștărie)?

(Damen Tango, de Valentina Aslanova, regia Vitalie Lupașcu, distribuția: Mihaela Arsenescu Werner/ Madeleine Verdurin, Daniel Busuioc/ Jean Foucher, Bianca Ioan/Simone, scenografia: Rodica Arghir, coregrafia: Ligia-Delia Grozdan, premiera – 13 decembrie 2013, Sala Studio, TNI)